Am două case. Una, în București, casa mea de toate zilele, și o casă de suflet, aflată la țară, în Stoeneștii de Argeș, un sat lângă apa Dâmboviței, care curge mereu veselă și cristalină, rece, pe maluri cu salcii pletoase și cu flori de cicoare înalte până la cer. Acolo mă ascund de fiecare dată când vreau să scap de zgomotele infernale și de vacarmul orașului.
Pe sub capete zâmbitoare, de margarete albe, și sub ierburi împleticite, găsești o liniște desprinsă din povești. Acolo, într-o casă mică, din lemn, cu mușcate la ferestrele albe, stă fericirea ascunsă prin cărțile vechi peste care s-a așezat praful, țesută în covoare țărănești, pe pereți, și miros de busuioc verde. Acolo în prispă mai stă aievea făptura unei bunici care n-a obosit niciodată să ne aștepte să ne întoarcem, care ne-a învățat că doar credința este singurul adevăr pentru care nu există în lume monedă de schimb. Acum bunica e sus, într-un cimitir cu gladiole galbene, înalte, dar prezența ei se simte în orice lucru vechi, păstrat cu atâta grijă în căsuța din lemn: în coșurile de nuiele unde stau fuse și linguri de lemn pictate, în goblenurile cusute cu atât de mare artă, în curtea aceea plină de pomi și de flori, cărora le-am pierdut numărul.
Stoeneștii de Argeș ține de zona Muscelului și este un sat de oameni simpli și muncitori, care urcă zilnic dealurile ca să ajungă la fânețele și grădinile din munți, și care nu își uită tradiția. De Paști, la Stoenești, se fac niște covrigi pe vatră, după o rețetă ascunsă din străvechimi, preluată din generație în generație, covrigi cu ouă de țară, galbeni ca soarele, și cu un gust datorită căruia li s-a dus vestea. Îi cumpără pe rupte străinii, așa cum cumpără și covoarele țesute în război, și iile făcute de mână și brodate cu mărgele colorate.
Oamenii locului beau vișinată în pahare mici, pictate de mână, sau palincă, lângă care te servește oricine cu slănină afumată cu usturoi, găsești carne de porc în mijlocul verii, scoasă din borcane cu untură, rece și gustoasă de nu-i mai uiți gustul, în toate curțile cresc flori mari și busuioc verde, leuștean și mărar des, miroase a cimbru și a trifoi.
În satul bunicii am învățat să iubesc lucrurile simple și oamenii așa cum sunt ei, am învățat că adevărata frumusețe o găsești în lucrurile simple, în mirosul de mușețel, în ciupercile bine ascunse pe sub brazi, în ferigile acelea mari, colosale, care cresc pe sub stânci, în apa de izvor limpede precum cristalul și rece ca gheața, în mijlocul verii, în turmele de capre vesele, pe care le întâlnești rumegând pe poteci, în râsetele oamenilor care adună porumbul de pe holde sau sapă la cartofi, kilometri întregi. Și peste toate, mirosul acela de ierburi sălbatice, parfumul naturii, care te ademenește și te înlănțuie pe veci. Cât de simplă și de aproape e bucuria! Ce ne împiedică, oare, să o regăsim și să ne întoarcem la ea?
MARIA BOGDANA CONSTANTINESCU
