Resorturile recentei invazii a enclavei spaniole Ceuta, din nordul Africii, de către cetățenii din țara vecină, Maroc, nu sunt pe deplin clarificate. Poate fi un episod din de-acum omniprezentul „război asimetric”, care lovește unde, când și cum te-ai aștepta mai puțin, poate fi avertismentul unor „actori statali” care au un dinte împotriva politicilor guvernului spaniol, poate fi o manipulare pe rețelele de socializare scăpată, voit sau nu, de sub control, cu concursul tacit al autorităților marocane – e greu de ghicit acum adevărul. Cert e că la un semn, mii de oameni au sărit în bărci, în mașini sau camioane, mânați de iluzia că vor ajunge în Spania. Imaginile de la fața locului sunt destul de clare, ca să înțelegem că oamenii n-au fost forțați sau amenințați în vreun fel să forțeze granița fragilă care-i despărțea de Ceuta. Practic, de bunăvoie și nesiliți de nimeni (cel mult manipulați), mii de oameni pornesc, cu un rucsăcel în spate, spre Uniunea Europeană!
Cum avea să rezulte în urma pasionalului război diplomatic iscat între Italia și Spania, în urma „episodului Ceuta”, ibericii nici măcar nu sunt în topul migrației ilegale din Uniunea Europeană: în statistici conduce tocmai Italia, înaintea Balcanilor de Vest și a Greciei, în timp ce frontiera de Est a UE, unde ne aflăm și noi, e pe ultimul loc, cu un procent nesemnificativ. Multă vreme încurajată sau ignorată la nivelul efectelor secundare, migrația a devenit, în ultimii ani, o temă majoră în Uniunea Europeană. Și cum, din timp în timp, au loc alegeri în diverse state UE (cum e cazul la finele anului viitor în Italia), puțin populism nu strică, dacă scopul e atragerea de voturi…
Dar, dincolo de folosirea sa ca temă de campanie, fenomenul migrației, în general, și cazul Ceuta, în special, subliniază un paradox despre care merită discutat. Cum se face că în momentul în care e mai criticată, mai atacată și parcă mai divizată și mai fragilă ca oricând, Uniunea Europeană continuă să fie un magnet pentru cetățenii din țările mai sărace? Acuzată de toate relele din lume, portretizată drept „iadul pe pământ” chiar de unii lideri politici de la noi, ca să nu mergem prea departe, înspre Moscova, UE rămâne visul pentru milioane de oameni. Poate că n-o fi, totuși, dracul atât de negru, pe cât e descris… Că, afectată de tot felul de crize, interne și externe, UE nu-i poate găzdui pe toți care vor să vină în ea, e cât se poate de limpede. Politicile antimigrație ale Uniunii trebuie regândite în acord cu contextul actual – și ar fi bine să fie așa. Dar de ce nu merg puhoaiele de oameni din Africa spre alte „paradisuri” posibile: de ce nu merg în Rusia, de ce nu merg în China – două modele atât de populare printre propovăduitorii rețelelor sociale? Dacă acolo e izvorul „înțelepciunii”, dacă acolo e adevărul, dacă acolo e lumea așa cum ar trebui să fie, nu pervertită în toate felurile posibile ca în UE, de ce nu merg emigranții acolo, și preferă Germania sau Spania?
Apropo de cotele joase ale apelor Dunării din vara aceasta: au fost vremuri când și românii își riscau viața, forțând, înot, fluviul învolburat, înspre Serbia. Riscau să fie împușcați, să fie trimiși înapoi, unde ar fi înfundat pușcăria, în cel mai bun caz ajungeau în lagăre, și abia apoi se puteau bucura de libertatea din Occident. Am uitat prea ușor vremurile acelea și prețuim, poate, prea puțin faptul că aparținem unui loc, UE, pentru care alții, precum marocanii din Ceuta, sunt în stare să înfrunte moartea.
