– Pe urmele sașilor din Germania –

• Au plecat în Germania pe vremea lui Ceaușescu, lăsând în urmă, în România, o civilizație veche de sute de ani. Doar dorul n-au putut să-l lase la graniță. Un dor năpraznic, pe care mulți dintre ei, în majoritate bătrâni, îl ocrotesc ca pe un dar de la Dumnezeu •

Capăt de drum

Când am intrat în curtea azilului din satul Rimsting, stătea singură, în scaunul cu rotile, la umbra stejarului uriaș din mijlocul grădinii. Nu știu de cât timp era acolo, nemișcată, cu privirea pierdută spre munții de peste lacul Chiemsee, care poate îi aminteau de Carpații copilăriei. Ochii ei albaștri, încadrați de șuvițele albe, ce îi ieșeau de sub pălărioara de pai, fixau ceva de foarte departe, de foarte demult din trecut. Frumusețea și liniștea curții o învăluiau cu o pace paradisiacă. Doar privirea ei fixă crea o undă de neliniște. Părea că toată frumusețea aceea ce o înconjura – stejarul monumental, florile din grădină, păsările și lacul cu sclipirile sale – se luptau să țină acea neliniște cât mai departe. Deci, așa poate arăta capătul de linie al unui destin, mi-am zis. Sfârșitul. Un cărucior cu rotile, o păturică pe genunchi, un decor paradisiac și, în spatele unei priviri fixe, mintea care rătăcește prin întâmplări, amestecând trecutul și prezentul.

Pentru unii sași plecați din România, drumul se termină aici, la Azilul Săsesc din Rimsting. Frumusețea locului pare că încearcă să compenseze, sau măcar să oblojească rănile sufletești ale acestor oameni, față de care istoria nu a avut milă: nebunia primului război mondial, deportările sovieticilor, coșmarul comunist care, în cele din urmă, i-a vândut la bucată, ca pe o marfă, statului german. Totul a culminat cu această rană, atât de adâncă și încă vie: ruperea de pământul natal, românesc: Transilvania. Doamna din căruciorul de sub stejar este, și ea, o victimă: unul dintre sașii care și-au pierdut „vaterlandul”, țara strămoșilor. La capătul aleii ce duce spre grădina azilului, cineva a pus un stâlp de lemn și pe el a bătut în cuie câte o scândură ce indică localități ale sașilor din Ardeal: Kronstadt (Brașov)-1306 km; Schäßburg (Sighișoara)-1251 km; Hermannstadt (Sibiu)-1161 km… și tot așa Mediaș, Bistrița, Sebeș… Câtă durere și cât dor să ai în suflet, să trasezi o hartă imaginară a locului pe care l-ai părăsit, în curtea unui azil din Germania? Și ca o ultimă răzvrătire împotriva destinului și a uitării, sașii ajunși să-și trăiască ultimii ani sau ultimele zile în azil, au mai făcut o ultimă declarație de iubire: au îmbrăcat zidurile stabilimentului cu scuturile heraldice ale cetăților săsești din Ardeal. Mari, cât niște ferestre, stemele înconjoară ca un brâu clădirea centrală. Să le vadă mereu, să își amintească mereu de ținuturile natale și poate să le mai aline din dor. Dar cum s-a născut acest loc, acest ultim popas pentru sașii smulși de istorie din țara și casele lor?

În urmă cu mai bine de șapte decenii, în grădina străjuită de bătrânul stejar, era doar o casă oarecare și un petec de pământ. Lacul Chiemsee și satul Rimsting nu devenise încă stațiunea celebră de astăzi. Era anul 1952, când o mână de sași ardeleni, exilați în Germania, au pus bani, mână de la mână, și și-au cumpărat „o mică patrie”, un pământ al lor, pe care au înălțat o casă împodobită cu blazoanele cetăților săsești din Ardeal. Fondul s-a strâns pe încredere și pe memorie comună, printr-o asociație de ajutorare a sașilor ardeleni. Inițiativa i-a aparținut lui Erwin Tittes, viitor purtător de cuvânt al Landsmannschaft-ului și co-fondator al ziarului Siebenbürgische Zeitung. Clădirea inițială a fost refăcută cu voluntari, dar n-a fost de-ajuns. Comunitatea creștea, iar în 1953, azilul de la Rimsting a devenit primul cămin al sașilor ardeleni din toată Germania – un început care avea să fie urmat, an după an, de altele, ca niște sateliți în jurul acestui prim nucleu de apartenență. În anii care au urmat, complexul s-a extins: clădirea principală a fost ridicată în 1962, iar mai târziu, între 1992 și 1995, lucrările de modernizare i-au dat înfățișarea de azi. Complexul numără acum cinci clădiri și peste o sută de locuri de primire. Landul Bavaria (zona Germaniei de la poalele Alpilor) a devenit pentru sași „țara” de adopție preferată: aici trăiesc, azi, aproape jumătate din cei aproape 250.000 de sași ardeleni din Germania, organizați în treizeci și patru de cercuri teritoriale, cu coruri, formații de dans, fanfare și trupe proprii. La numărul 100 de pe strada Karlstraße, în München, unde am primit ajutor pentru această vizită la azil, se află și redacția ziarului comunității – Siebenbürgische Zeitung (cu un tiraj de peste 20 de mii de exemplare!), sediul filialei bavareze, biroul cercului din München și un club al oamenilor de afaceri originari din Transilvania. Aici, la Rimsting, este locul de odihnă, de veci, de la capătul vieții.

Plimbare prin amintiri

Abia așteptam să stau de vorbă cu câțiva sași din azil. Să le descopăr poveștile de viață, drumurile întortocheate ale destinului, o parte din memoria și istoria României. N-a fost să fie: odată ajuns la umbra marelui stejar din curte, am fost anunțat că niciunul dintre sașii aflați în azilul din Rimsting nu vrea să stea de vorbă cu mine, deși anunțasem la timp întâlnirea, cu ajutorul extraordinar al celor de la Siebenbürgische Sachsen? din München, asociația tuturor sașilor din Germania. Altfel, nici nu se prea poate în lumea strictă, germană. Stabilisem cu directorul azilului toate amănuntele necesare, ora și subiectul discuțiilor, ba chiar am fost înștiințat că sunt mai mulți doritori să participe la întâlnire. Dar iată că peste noapte ceva s-a întâmplat și toate cele programate fuseseră anulate în dimineața zilei în care tocmai sosisem în curtea azilului. Știam că un refuz nu trebuie justificat și totuși… am întrebat: De ce? Răspunsul m-a cutremurat. Mult doriților mei interlocutori le era… frică: „Le este încă, teamă de represalii”, mi s-a spus. Așa am înțeles ce traumă adâncă a lăsat comunismul în mintea și sufletele acestor oameni. După mai bine de 30 de ani de la revoluția din România, frica era încă acolo. Teama, coșmarul totalitarismului comunist sunt încă acolo, vii și ne­vindecate. Durerile și umilințele – marginalizări, familii scoa­se din casele lor, deportări, familii despărțite, oameni vânduți ca vitele, la bucată, de Ceaușescu. Am acceptat refuzul cu un soi de sentiment de vinovăție, învârteam cuțitul într-o rană încă nevindecată, dar câteodată, Dumnezeul reporterilor vrea ca unele povești să fie spuse. Ca să nu fie uitate. Și îngerul reporterului a apărut și s-a prezentat:

Frau Kirschner. O doamnă care aflase de vizita mea și venise să mă ajute. M-a luat la braț și mi-a spus într-o română perfectă: „Haideți cu mine, o să vizităm azilul.” Sub privirile tăcute ale sașilor de pe culoare, l-am vizitat. A fost un dialog mut, dar la fel de emoționant ca o lungă confesiune. Am descoperit că absolut toate culoarele azilului, pe toate etajele, aveau pereții plini cu tablouri reprezentând locuri din Transilvania – biserici, clopotnițe, case săsești, peisaje cu căpițe de fân, cetăți fortificate, piețe… Părea că Transilvania toată fusese înrămată pe bucăți, și cu ea era îmbrăcată pe dinăuntru întreaga casă! Din loc în loc, erau busturi sau portrete ale unor intelectuali sași ardeleni sau, pur și simplu, portrete de sași în costume tradiționale. Pe unul dintre holuri era chiar și macheta Bisericii Negre din Brașov, redată în toate detaliile! Sala de lectură este, la rândul ei, o adevărată bibliotecă plină de cărți despre România și Transilvania, volume de poezii sau romane în limba română sau traduceri în germană, iar pretutindeni, pereții sunt acoperiți de tablouri, ca niște ferestre deschise spre Sibiu, Mediaș sau Brașov. Apoi, când credeam că le-am văzut pe toate, a fost ca și când culoarele azilului m-au dus sute de kilometri, până acasă, în România, și m-am trezit… într-o bucătărioară dintr-o locuință săsească, dintr-un sat transilvănean! Nu, nu era ca o sală cu exponate, ci o bucătărie reală, cu masă și scaune săsești, care te așteptau să te așezi și să stai sub lampa atârnată de bârnele groase ale tavanului, în fața farfuriilor tradiționale, pictate cu flori albastre. Puteam să jur că dacă ies pe ușă voi ajunge pe ulițele unui sat de pe valea Hârtibaciului, și nu în inima Germaniei! Am avut senzația că pășesc în cel mai intim colț al memoriei sașilor, în încăperea secretă a inimii lor.

Mama doamnei Kirschner

„Eu nu am știut ce se întâmplă, era Ianuarie, în 50 și ceva, era dimineață, în zori, și tot adunau și tot împachetau și nu știam ce se întâmplă. Așa a fost trimisă sora mea cea mare în Rusia, la muncă forțată, la o mină de cărbune. Nu știu dacă avea 18 ani. Tata era în armata română, dar tot a fost dus și el în Rusia. Am rămas cu mama. Nu știu pe ce motiv au dus-o pe sora mea. Mai târziu am aflat că ar fi fost o înțelegere între Rusia și România să mergem să muncim ca despăgubire de război…”, îmi spune mama doamnei Kirschner. Stăm la masa din sufragerie, lângă credenț. Mă întreabă dacă vreau să mănânc o supă. Merge spre 90 de ani doamna, dar nu pare. Este plină de vitalitate, vorbește perfect limba română și se vede că îi face plăcere să întâlnească pe cineva din România, unde nu a mai fost de 20 de ani. Își spune povestea vieții detașat, dar în unele momente tace mai mult și vocea îi tremură. Suntem la câteva sate distanță de azilul din Rimsting, unde ea nu a vrut să meargă, pentru că îi place să gătească și să își facă de lucru prin casă și prin curte.

„Când învățătorul întra în clasă, nu spunea «Bună ziua». Spunea «Trăiască Republica Populară Română!», iar noi, elevii, trebuia să răspundem – «Și făuritorii ei!», Da’ noi n-aveam idee cine erau făuritorii…. că eram copii… Am locuit în Gușterița, pe-atunci era un sat lângă Sibiu, azi e un cartier al orașului. Am avut lemne și sobă și a fost cât de cât bine, dar alții au stat în frig ani de zile. Puneau plapuma peste ei, că era și întuneric, și frig și nimic nu găseai. Și fără căldură, și fără lumină, și fără mâncare… așa s-a trăit ani de zile. Se ducea tata cu laptele să dea cota și îi spuneau că e prea subțire și îl puneau să mai aducă, să cumpere, dacă nu are, și primea și amendă. În ’70, am depus cerere să plec. Am avut și al doilea copil, soțul a murit, copiii au crescut, și eu tot nu primeam dreptul de a pleca în Germania. Abia în ’82 am putut pleca. 12 ani a durat așteptarea. Am înțeles că cineva de la guvern, din Germania, a venit și a vorbit cu Ceaușescu, s-au dat bani. Noi nu am dat, dar a dat Germania și am putut să plecăm. Am fost bucuroasă că pot să plec… Am plecat cu doi copii. Mama a rămas în Sibiu, cu o altă soră, nu știam când și dacă o să le mai revăd… Am avut alte două surori, cea mai mare, cea care fusese deportată în Rusia, reușise să ajungă în Germania de Vest între timp. Trebuia să stea 5 ani în Rusia, dar după 3 ani, ajunsese la 38 de kg și au eliberat-o. A venit la un văr, care era deja aici. A lucrat ca servitoare, numai ca să aibă un acoperiș peste cap. Și o certau, că erau zgârciți și li se părea că le mănâncă din mâncarea lor. Da’ ea era așa de slabă, că viitorul soț o întreba la întâlnire în primul rând dacă a mâncat. Când am ajuns aici, nu a fost nimic din ce îmi promisese sora mea, dar nu puteam să mă plâng. Nu am primit ­niciun ajutor, nimic, eram cu doi copii după mine și trebuia să mă descurc. După ce am primit dreptul de muncă, a fost mai ușor. Norocul meu a fost că lucrasem în spital, în România, și aici, la angajare, a fost mai simplu. Una dintre surori era la biserică și ea m-a ajutat să îmi găsesc casă. Până la urmă, am reușit să le aducem și pe mama și pe sora rămase în România. Am pierdut casa din Sibiu, dar am fost bucuroși că, în sfârșit, aici, pe pământ german, am reușit să refacem familia”. Iarăși îi tremură vocea doamnei Kirschner, și nu știu de ce, schimbă tonul și subiectul și îmi propune să îmi arate fotografiile nepoților. Are două nepoate mari – una s-a căsătorit deja și are un copil, cealaltă a terminat facultatea de psihologie. Au fost împreună în România, dar ele nu mai vorbesc limba română. În fotografiile festive, de la nuntă sau absolvire, par cu toții fericiți. Sunt doar una dintre miile de familii de sași, care au plătit greu pentru secunda de fericire surprinsă într-o fotografie.

Vechile răni au rămas și la ea: doamna Kirschner m-a rugat să nu îi dau numele real în reportaj și nici să nu îi fac fotografii.

Epilog

La Rusalii, Dinkelsbühl, un orășel din Germania ce seamănă cu Sighișoara noastră, își schimbă pentru patru zile identitatea. Din 1951, în fiecare an de Pfingsten, orașul adună laolaltă sași veniți din toată lumea. Peste 20 de mii de sași sosesc aici, din Canada, America, Austria, sau cine știe ce alt colț al lumii. O înțelegere încheiată cu autoritățile locale a legat definitiv numele acestei localități de acela al unei comunități care n-are pe hartă niciun loc al ei.

Duminica de Rusalii e vârful întâlnirii de la Dinkelsbühl. Începe cu slujba din biserica St. Paul, unde predica se rostește, adesea, și în dialectul săsesc. La ora zece și jumătate pornește prin cetatea medievală marele alai de oameni îmbrăcați în port popular, urmat de o adunare cu muzică, discursuri și cântece. Sub motto-ul „Zusammen, Seite an Seite” (Împreună, unul lângă altul), defilează pe străzile micului orășel medieval peste trei mii de purtători de costume tradiționale săsești. Fustă lungă, plisată, pieptar negru, alb sau roșu-închis, brodat cu cruci; peste șorțul alb se leagă un brâu țesut sau o cataramă argintată, iar fetele nemăritate poartă în păr o bentiță cu panglici colorate. Bărbații au cămășă albă brodată, eșarfă la gât, pantalon negru și cizme înalte, iar pe cap, pălărie de fetru. Oameni ce-și poartă satul cu ei, în noul destin, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Timp de câteva zile, un orășel bavarez devine o Transilvanie, ce refuză să se stingă.