– Inima noastră de peste Prut –
• E mult de când am fost prima dată în Basarabia. Singura dată! A fost o vizită-fulger, în urma căreia n-am prea avut cum să mă adun într-un sentiment. De data aceasta, însă, a fost altfel. O excursie de câteva zile, în care am avut ocazia să descopăr o bucățică din România de peste Prut, cu oameni și locuri de pus la suflet. Inima noastră de peste Prut •
România, ce țară, Doamne!

Am pornit la drum din satul Dumbrăveni, de lângă Sibiu, într-o duminică însorită de Octombrie. Un grup aproape omogen, majoritatea pensionari, cei mai mulți cunoscându-se între ei din parohie sau din alte excursii în care au fost tovarăși de drum. 20 de români porniți să cunoască pentru prima dată Basarabia. Drumul e lung, dar șoselele-s bune, entuziasm și curiozitate avem cu toții. Și ce țară, Doamne, ce Românie ne-ai dat în grijă! Străbatem păduri parcă nesfârșite, ba de brazi, ba de foioase, prin umbra cărora șoseaua șerpuiește și urcă iar și iar. De-o parte și de alta a drumului, un sat după altul, cu gospodării bine îngrijite, colorate de florile toamnei și de harbujii cei pântecoși, lenevind încă prin grădinile golite deja de roade. Sunt case mândre, cu arhitectură modernă, cu gazon îngrijit regulamentar. Din loc în loc, câte o casă veche, povârnită de vreme și năpădită de bălării, sau, dimpotrivă, reparată și restaurată, zâmbind trecătorilor cu mușcate roșii, frumos aliniate pe prispă. Mai mici sau mai mari, mai noi sau mai vechi, multe, mult prea multe case sunt părăsite, cu obloanele trase, cu porțile ruginite, semn că nimeni nu le-a mai trecut pragul.
Cale de șase județe – Sibiu, Mureș, Harghita, Neamț, Suceava și Botoșani –, cu fiecare kilometru parcurs, dăm viață unei geografii sentimentale, pe care așezăm un vârf de munte, o vale, o colină cu iarba încă verde sau un covor de brândușe, o turmă de oi și o vulpe tăindu-ne calea. E loc și de amintiri vesele, din propria-ne copilărie sau din cea a lui Creangă, după ce am constatat, cu tristețe, că Ozana lui cea „frumos curgătoare” nu e acum decât un fel de baltă pe care, de-ai vrea s-o traversezi, abia dacă ți-ai uda picioarele. E duminică, vă spuneam, și-n satele moldovenești prin care trecem, ici-colo, vecinii stau de povești la poartă, pe băncuțe de lemn. Ca-n copilăria în care pare că ne întoarcem pentru o clipită.
Kilometru după kilometru, nici nu băgăm de seamă când seara ni se face tovarăș de drum, alunecând, odată cu micul nostru grup, în noapte. Căci negrul pământului adormit deja e una cu cel al neantului de deasupra, cerul încă nespuzit de stele.
Intrăm în Botoșani, în plină noapte. Oraș frumos, cu case mari, boierești, atât cât ni-l înfățișează iluminatul stradal. Nu mai e mult până la graniță, până la punctul de trecere a frontierei, de la Stânca-Costești. Emoții. Nu pentru că am avea ceva de ascuns, ci pentru că, în astfel de locuri, nu știi niciodată la ce să

te aștepți. Vameșii români nu prea știu să zâmbească. Or fi obosiți, or fi plictisiți, or fi obligați, prin fișa postului, să fie sobri, scumpi la vorbă și tăioși la replică, oricui încearcă să detensioneze momentul. Control rapid al actelor. „Drum bun!”, apoi podul și, undeva, dedesubt, Prutul, ascuns și el în faldurile nopții. Vameșii basarabeni sunt și mai puțin prietenoși decât ai noștri. Mai zăbovim, cât să schimbăm banii, că pe la casele de schimb din Ardeal n-am putut găsi nici urmă de lei moldovenești.
Un grup de vameși stau de vorbă. „Nu vă supărați, puteți să-mi spuneți, vă rog, cât costă o pâine în Republica Moldova?”, îi întreb. N-am știut ce altă unitate de măsură să iscodesc pentru a-mi da seama cam unde suntem cu prețurile unii față de alții. Se privesc nedumeriți. „15-20 de lei pâinea de un kilogram”, îmi răspund. Lei moldovenești, adică, asta însemnând 4-5 lei, în banii noștri. Mai ieftin ca la noi!. „Și unde ne recomandați să facem cumpărături, în Chișinău, de exemplu?”. O vămeșiță blondă îmi spune că nicăieri, că ei își fac toate cumpărăturile în România, că totul e mai ieftin. Ne-ar fi interesat, totuși, produse locale, moldovenești… „Nicio șansă! Abia dacă mai avem câțiva producători locali, iar îmbrăcăminte și încălțăminte se aduce din Turcia, din Italia, te miri de pe unde”. Ne urează și ea „Drum bun!”, dar ironia acestei urări avea să ne urmărească pe întreg parcursul excursiei. Nu cred să fi străbătut vreodată drumuri mai proaste! Îmi confirmă, ulterior, șoferi experimentați, care-au străbătut Europa-n lung și-n lat, că-n Republica Moldova sunt cele mai proaste drumuri posibil, în vreme ce ale noastre sunt, surprinzător, mult mai bune, ca-n alte țări europene cu pretenții. Hai să luăm, însă, partea bună a acestei neplăceri, făcând haz de necaz: or fi având scop terapeutic drumurile astea, ce ne scutură și ne hurducăie, că nu oricine are bani să-și cumpere fotolii de masaj! Cu zâmbet obosit, ne risipim prin camerele micului hotel din Dondușeni, unde ne rezervaserăm din timp cazarea.
Soroca: la sfat cu Ștefan cel Mare

Tot cu zâmbet ne începem și prima zi pe teritoriul Republicii Moldova. Sună prea oficial. Permiteți-mi să-i spun Basarabia, așa cum o numește sufletul meu și, cred, al multora dintre dumneavoastră. Dondușeni e un orășel mic, are sub șapte mii de locuitori. Îl străbatem grăbiți, trebuie să ajungem la Climăuți, unde ne așteaptă părintele Sergiu Marițoi. Asistăm la Sfânta Liturghie, în biserica nouă, pe care părintele și oamenii locului au ridicat-o în șapte ani, după ce bisericuța cea veche, monument istoric, a fost mistuită de flăcări. Povestea celor două biserici v-a spus-o părintele Marițoi, în interviurile publicate în urmă cu câțiva ani în Formula AS, iar construirea celei noi a fost posibilă și datorită donațiilor venite din partea cititorilor revistei. Părintele vă mulțumește tuturor și pe această cale.
După slujbă, suntem invitați la masă. Nuntă să fi fost și nu știu dacă-ar fi fost, atâtea bucate puse în fața noastră! Nu știi ce să guști mai întâi, nu știi care preparat e mai bun ca altul, doamnele notează rețete pe câte-un șervețel, domnii se-mbie la un pahar de vin sau de coniac. Cu toții admiră măiestria cu care sunt lucrate costumele populare pe care le poartă femeile locului, ca-n zi de mare sărbătoare. Peste toate, o bucurie cărora cuvintele nu-i potrivesc măsura. Iar dacă aveam să înțeleg ceva important în urma excursiei e că pentru oamenii ăștia, basarabenii noștri dragi, mai cu seamă cei mai în vârstă, faptul că le trecem pragul echivalează cu o sărbătoare la fel de mare ca și cele înscrise cu roșu în calendar. Climăuți e un sătuc mic, de doar 700 de suflete, dar îmbrățișarea oamenilor de aici e mare cât o țară.

Al doilea popas, Soroca. Aici ne întâmpină părintele Sorin George Huluță-Saftiuc, și el prezent în paginile revistei noastre în urmă cu un an. Datorită lui, porțile Cetății Soroca ne sunt deschise, deși e luni, zi în care, de regulă, muzeele sunt închise. Ghidul cetății, istoricul Dumitru Ungurean, pare că abia a așteptat să ne spună povestea acestei neobișnuite cetăți. Ridicată din lemn și pământ, în 1499, de domnitorul Moldovei, Ștefan cel Mare, pentru a apăra vadul strategic peste Nistru împotriva tătarilor, cetatea a fost rezidită din piatră, între 1543 și 1546, în timpul domniei lui Petru Rareș, în forma care se păstrează și astăzi. Într-una din încăperile cetății, o dioramă ne înfățișează, liliputan, toată zumzăiala unui târg din vremuri apuse, așa cum va fi fost și aici, la Soroca. O căruță cu coșuri de nuiele, o alta cu oale de lut, un negustor vinde câțiva pești pântecoși, o bătrânică scoate din șurț câteva ouă, câțiva gospodari târguiesc animale, vite, porci, câteva oi, ba și-o capră. Un fierar potcovește caii, în timp ce bărbați vânjoși cară pe umeri butoaie cu sare, încărcându-le pe-o corabie ancorată în apropiere. O întreagă istorie a locului, spusă în doar câteva figurine extrem de măiestrit lucrate. Și, într-o încăpere învecinată, ne vorbește însuși Ștefan cel Mare, întruchipat într-o hologramă dispusă să răspundă, extrem de diplomatic, oricărei întrebări ce-i e adresată.

Un lift modern, instalat în urma restaurărilor succesive din ultimii 13 ani, ne facilitează accesul în zona turnurilor. Prin golurile din zid, ce țin locul unor ferestre fără geamuri, se poate recompune, bucată cu bucată, o panoramă a locului, ce ne stârnește uimirea. Nistrul ni se târăște la picioare, subțiat și el de seceta prelungită din vară. Dincolo, pe malul celălalt, satul Țekinovka, din Ucraina. „Parcă nu locuiește nimeni în satul ăla, nu vi se pare? Deși suntem foarte aproape, nu se văd nicio mișcare, niciun om, un tractor pe câmp sau o mașină trecând pe drum. Ca și când ar fi un tablou tridimensional, nu un sat al unor oamenii vii”, remarcă o doamnă din grup. Exact aceasta e senzația pe care o avem cu toții și mai târziu, când ajungem pe cel mai înalt deal din Soroca, la monumentul numit „Lumânarea recunoștinței”. Ridicat în 2004, la inițiativa scriitorului Ion Druță, monumentul le este dedicat eroilor anonimi și tuturor monumentelor distruse ale culturii, limbii și istoriei moldovenești, precum și autorului anonim al baladei „Miorița”. Înalt de aproape 30 de metri, construit din piatră moale, de Cosăuți, monumentul chiar are forma unei lumânări, a cărei „flacără” se aprinde (electric) în fiecare seară, făcându-l vizibil de la distanță. La doar câțiva metri depărtare, ascuns între tufișuri, trece aproape neobservat un monument de dimensiuni mult mai mici, o cruce ridicată pe locul unde, spun oamenii și placa amplasată acolo, în 2001, s-ar fi arătat Maica Domnului și Sfânta Cruce.
Plânge ceva pe dinăuntru, descoperindu-ne jumătatea de inimă de peste Prut. Lăsăm o parte din ea pe pomelnice, la biserica unde slujește părintele Sorin. O biserică maramureșeană, cu hramul „Sfinții Martiri Brâncoveni”, prima cu acest hram din Basarabia, amplasată în centrul orașului, înconjurată de un parc mare, cu straturi de flori și de multă, foarte multă dragoste, pe care părintele și enoriașii săi o-mpart, fără măsură, celor mai nevoiași oameni din oraș. „Avem în grijă 40 de oameni necăjiți, cărora le ducem, în fiecare zi, tot atâtea porții de mâncare caldă. Nici nu vă pot spune cât de mult înseamnă asta pentru ei, mai ales că mulți nu numai că sunt bolnavi, și nu au ce mânca, dar nu au nici cu cine schimba măcar o vorbă”, precizează părintele. Străzile din Soroca sunt mărginite de castani înfloriți, deși în calendar e Octombrie.
Ceva mai departe de Soroca, mai facem un popas: în cimitirul eroilor din Stoicani. O mână de pământ, unde odihnesc 78 de ostași, cunoscuți și necunoscuți, căzuți în luptele pentru eliberarea Basarabiei, în cel de-al Doilea Război Mondial. O rugăciune și un parastas ne adună pe toți laolaltă, vii și adormiți, de dincoace și dincolo de Prut, toți români.
Orheiul Vechi: călugărul uitat de timp
În programul excursiei noastre în Basarabia avem incluse șase mânăstiri: Curchi, Hâncu, Suruceni, Căpriana, Condrița, Orheiul Vechi. Toate aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ruse. Poate-ar fi fost firesc să vă vorbesc mai mult despre ele, dacă n-ar fi fost ceva nevăzut, ca o stavilă ce ne-a paralizat orice simțământ.

Aproape fiecare mânăstire are două sau trei biserici de dimensiuni și vechimi diferite, și turlele sub formă de ceapă, arhitectură specifică culturii ruse. Curățenie exemplară peste tot, multă verdeață și flori, străjuite de-o liniște nefirească. Nimic din viața pe care-o întâlnești în orice mânăstire din România, unde nu se poate să nu întâlnești un călugăr sau o călugăriță deschiși la vorbă, un zâmbet la pangar, un preot care să-ți dea o binecuvântare sau un sfat. Ba, și mai rău, una dintre starețe ne-a întors ostentativ spatele, deși eram însoțiți de un preot în reverendă. O „politică” instaurată cu siguranță de ruși, care știu că biserica îi adună pe oameni și îi unește. Popas am făcut și în orașul Stăuceni, în bisericuța părintelui Iurie Nistor, subiect asupra căruia am să revin.
Dar există și mânăstiri care îți topesc sufletul: cea de la Orheiul Vechi (Butuceni) e una dintre ele. În piatra aspră a muntelui, bine ascunși de ochii rău-voitorilor, călugării și-au săpat, în vremuri de demult, chilii și loc de rugăciune. Mici, cât să-ncapă-n ele doar un pat, par mai degrabă niște celule fără gratii, locuri de pedeapsă pentru păcate lumești. Pentru ele se roagă călugărul Efim. Cărunt, cu barba albă ca neaua, adus de spate, stă aplecat deasupra unei cărți de rugăciuni. Nu se mișcă, nu vorbește, mulți dintre turiști trec pe lângă el grăbiți, părându-li-se că e o figurină de ceară, dintr-acelea care populează muzeele. Dar părintele e viu, la fel ca și rugăciunile sale. Nu știu dacă înțelege sau nu când îi vorbesc, las lângă el o mână de lumânări și un pomelnic. Îmi răspunde printr-o aplecare a capului, șoptește ceva ininteligibil și mă binecuvântează scurt, atingând aerul cu mâna, în semnul crucii. Cineva îmi spune că stă aici, sub pământ, mereu, și doar iarna, când frigul e prea aspru, se retrage într-o chilie de lângă biserica cea nouă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Am fost, desigur, și la Chișinău, în ultima zi a excursiei, dar despre capitala Republicii Moldova a scris deja colegul meu, Ciprian Rus, cu care e greu să-ți măsori puterile. Mi-a rămas, însă, în minte o precizare, pe care a făcut-o Natalia, ghidul nostru la Chișinău: „Stăpânirea rusă, comuniștii, în general, au decis ca toate clădirile instituțiilor statului – Președinția, Parlamentul, să fie înconjurate de brazi. «Ca să nu cumva să uitați că ați putea oricând să ajungeți să priviți brazii din Siberia!», li s-a spus mereu conducătorilor Basarabiei”.
*

Ce rămâne după o astfel de excursie? Imaginea câmpurilor întinse lucrate la milimetru, fără urmă de pârloagă, care se întind dincolo de bariera de nuci, încă înfrunziți, de pe marginea șoselei. Căsuțele mici, modeste, dar curate ca lacrima (n-am văzut nici măcar una cu etaj)! Lumina și bucuria din sufletele oamenilor care ne-au găzduit și ne-au omenit.
Unirea cu România? În sufletele românilor din ambele părți ale Prutului, ea există demult.