Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– Inima noastră de peste Prut –

• E mult de când am fost prima dată în Basarabia. Sin­gu­ra dată! A fost o vi­zită-fulger, în urma căreia n-am prea avut cum să mă adun în­tr-un sentiment. De data aceasta, însă, a fost altfel. O excursie de câteva zile, în care am avut ocazia să des­copăr o bu­cățică din România de peste Prut, cu oameni și locuri de pus la suflet. Inima noastră de peste Prut •

România, ce țară, Doamne!

Trecerea spre Basarabia

Am pornit la drum din satul Dumbrăveni, de lângă Sibiu, într-o duminică însorită de Octombrie. Un grup aproape omogen, majoritatea pensionari, cei mai mulți cunoscându-se între ei din parohie sau din alte excursii în care au fost tovarăși de drum. 20 de români porniți să cunoască pentru prima dată Basarabia. Drumul e lung, dar șoselele-s bune, entu­ziasm și curiozitate avem cu toții. Și ce țară, Doam­ne, ce Românie ne-ai dat în grijă! Străbatem păduri parcă nesfârșite, ba de brazi, ba de foioase, prin umbra că­rora șoseaua șerpuiește și urcă iar și iar. De-o parte și de alta a drumu­lui, un sat după altul, cu gospodării bine în­grijite, colorate de florile toam­nei și de harbujii cei pântecoși, le­nevind încă prin grădinile golite deja de roa­de. Sunt case mândre, cu ar­hi­tectură modernă, cu gazon îngrijit re­gulamentar. Din loc în loc, câte o casă veche, povârnită de vreme și nă­pădită de bălării, sau, dimpotrivă, re­pa­rată și restaurată, zâmbind tre­că­torilor cu mușcate roșii, frumos ali­niate pe prispă. Mai mici sau mai mari, mai noi sau mai vechi, multe, mult prea multe case sunt părăsite, cu o­bloa­­­nele trase, cu porțile ruginite, semn că nimeni nu le-a mai trecut pragul.

Cale de șase județe – Sibiu, Mu­reș, Harghita, Neamț, Suceava și Bo­to­șani –, cu fiecare kilometru par­curs, dăm viață unei geografii senti­mentale, pe care așezăm un vârf de munte, o vale, o colină cu iarba încă verde sau un covor de brândușe, o turmă de oi și o vulpe tăindu-ne ca­lea. E loc și de amintiri vesele, din propria-ne copilărie sau din cea a lui Creangă, după ce am constatat, cu tris­tețe, că Ozana lui cea „frumos curgă­toare” nu e acum decât un fel de baltă pe care, de-ai vrea s-o traversezi, abia dacă ți-ai uda picioa­rele. E duminică, vă spu­neam, și-n satele moldo­ve­nești prin care trecem, ici-colo, vecinii stau de povești la poartă, pe băncuțe de lemn. Ca-n copilăria în care pare că ne întoarcem pentru o clipită.

Kilometru după kilometru, nici nu băgăm de sea­mă când seara ni se face tovarăș de drum, alu­necând, odată cu micul nostru grup, în noapte. Căci negrul pământului adormit deja e una cu cel al nean­tului de deasupra, cerul încă nespuzit de stele.

Intrăm în Botoșani, în plină noapte. Oraș frumos, cu case mari, boierești, atât cât ni-l înfățișează ilu­minatul stradal. Nu mai e mult până la graniță, până la punctul de trecere a frontierei, de la Stânca-Costești. Emoții. Nu pentru că am avea ceva de ascuns, ci pentru că, în astfel de locuri, nu știi niciodată la ce să

Basarabeni în costum popular

te aștepți. Vameșii români nu prea știu să zâm­bească. Or fi obosiți, or fi plictisiți, or fi obligați, prin fișa postului, să fie sobri, scumpi la vorbă și tăioși la replică, oricui încearcă să deten­sioneze momentul. Control rapid al actelor. „Drum bun!”, apoi podul și, undeva, de­de­subt, Prutul, ascuns și el în fal­durile nopții. Vameșii basarabeni sunt și mai puțin pri­etenoși decât ai noș­tri. Mai zăbovim, cât să schimbăm ba­nii, că pe la casele de schimb din Ardeal n-am putut găsi nici urmă de lei moldo­ve­nești.

Un grup de va­meși stau de vorbă. „Nu vă su­părați, pu­teți să-mi spuneți, vă rog, cât costă o pâine în Republica Mol­do­va?”, îi întreb. N-am știut ce altă unitate de măsură să iscodesc pentru a-mi da seama cam unde suntem cu prețurile unii față de alții. Se privesc nedumeriți. „15-20 de lei pâinea de un kilogram”, îmi răspund. Lei mol­do­ve­nești, adică, asta însemnând 4-5 lei, în banii noș­tri. Mai ieftin ca la noi!. „Și unde ne re­comandați să fa­cem cum­pă­ră­turi, în Chi­șinău, de exemplu?”. O vă­meșiță blondă îmi spune că nicăieri, că ei își fac toa­te cumpă­răturile în România, că totul e mai ief­tin. Ne-ar fi inte­resat, to­tuși, produse lo­cale, moldove­nești… „Nicio șan­să! Abia dacă mai avem câțiva pro­du­cători locali, iar îmbră­căminte și încălță­min­te se aduce din Turcia, din Italia, te miri de pe un­de”. Ne urea­ză și ea „Drum bun!”, dar ironia acestei urări avea să ne urmărească pe întreg parcursul excursiei. Nu cred să fi străbătut vreodată drumuri mai proaste! Îmi confirmă, ulte­rior, șoferi experimentați, care-au străbătut Euro­pa-n lung și-n lat, că-n Republica Moldova sunt cele mai proaste drumuri posibil, în vreme ce ale noastre sunt, sur­prinzător, mult mai bune, ca-n alte țări europene cu pretenții. Hai să luăm, însă, partea bună a acestei neplăceri, făcând haz de necaz: or fi având scop terapeutic drumurile astea, ce ne scutură și ne hur­ducăie, că nu oricine are bani să-și cumpere fotolii de masaj! Cu zâmbet obosit, ne risipim prin came­rele mi­cului hotel din Dondu­șeni, unde ne rezervaserăm din timp cazarea.

Soroca: la sfat cu Ștefan cel Mare

Grupul din Dumbrăveni – Sibiu, la Soroca

Tot cu zâmbet ne începem și prima zi pe teritoriul Re­publicii Moldova. Sună prea oficial. Permiteți-mi să-i spun Basarabia, așa cum o numește sufletul meu și, cred, al mul­tora dintre dumneavoastră. Don­dușeni e un orășel mic, are sub șapte mii de locuitori. Îl străbatem grăbiți, trebuie să ajungem la Climăuți, unde ne așteaptă părintele Sergiu Ma­rițoi. Asistăm la Sfânta Liturghie, în biserica nouă, pe care părintele și oa­menii locului au ridicat-o în șapte ani, după ce bise­ricuța cea veche, monument istoric, a fost mistuită de flăcări. Povestea celor două biserici v-a spus-o părintele Marițoi, în inter­viurile publicate în urmă cu câțiva ani în Formula AS, iar construirea celei noi a fost posibilă și dato­rită donațiilor venite din partea cititorilor revistei. Părintele vă mulțumește tuturor și pe această cale.

După slujbă, suntem invitați la masă. Nuntă să fi fost și nu știu dacă-ar fi fost, atâtea bucate puse în fața noastră! Nu știi ce să guști mai întâi, nu știi care preparat e mai bun ca altul, doamnele notează rețete pe câte-un șervețel, domnii se-mbie la un pahar de vin sau de coniac. Cu toții admiră mă­ies­tria cu care sunt lucrate costumele populare pe care le poartă femeile locului, ca-n zi de mare sărbă­toare. Peste toate, o bucurie cărora cuvintele nu-i potrivesc măsura. Iar dacă aveam să înțeleg ceva important în urma excursiei e că pentru oamenii ăștia, basarabenii noștri dragi, mai cu seamă cei mai în vârstă, faptul că le trecem pragul echivalează cu o sărbătoare la fel de mare ca și cele în­scrise cu roșu în calendar. Climă­uți e un sătuc mic, de doar 700 de su­flete, dar îmbră­țișarea oamenilor de aici e mare cât o țară.

Pământuri lucrate la ”ac”

Al doilea popas, Soroca. Aici ne întâmpină părintele Sorin George Huluță-Saftiuc, și el prezent în pa­ginile revistei noastre în urmă cu un an. Datorită lui, porțile Cetății So­roca ne sunt deschise, deși e luni, zi în care, de regulă, muzeele sunt în­chise. Ghidul cetății, istoricul Du­mitru Ungurean, pare că abia a aș­teptat să ne spună povestea acestei ne­obișnuite cetăți.    Ridicată din lemn și pământ, în 1499, de domnitorul Mol­dovei, Ștefan cel Mare, pentru a apăra vadul strategic peste Nistru îm­potriva tătarilor, cetatea a    fost re­zi­dită din piatră, între 1543 și 1546, în timpul domniei lui Petru Rareș, în forma care se păstrează și astăzi. În­tr-una din încăperile cetății, o dio­ramă ne înfățișează, liliputan, toată zumzăiala unui târg din vremuri apu­se, așa cum va fi fost și aici, la So­roca. O căruță cu coșuri de nuiele, o alta cu oale de lut, un negustor vin­­de câțiva pești pântecoși, o bă­trânică scoate din șurț câteva ouă, câțiva gospodari târgu­iesc animale, vite, porci, câteva oi, ba și-o ca­pră. Un fie­rar potcovește caii, în timp ce bărbați vânjoși cară pe umeri butoaie cu sare, încăr­cându-le pe-o corabie ancorată în apropiere. O în­treagă istorie a locului, spusă în doar câteva figurine extrem de măiestrit lucrate. Și, într-o încăpere în­vecinată, ne vor­bește însuși Ștefan cel Mare, întru­chipat într-o holo­gramă dispusă să răspundă, ex­trem de diplo­matic, oricărei întrebări ce-i e adre­sată.

Cetatea Soroca

Un lift modern, instalat în urma restaurărilor suc­cesive din ultimii 13 ani, ne facilitează accesul în zona turnurilor. Prin golurile din zid, ce țin locul unor ferestre fără geamuri, se poate recompune, bucată cu bucată, o panoramă a locului, ce ne stâr­nește uimirea. Nistrul ni se târăște la picioare, sub­țiat și el de seceta prelungită din vară. Dincolo, pe malul celălalt, satul Țekinovka, din Ucraina. „Par­că nu locuiește nimeni în satul ăla, nu vi se pare? Deși suntem foarte aproape, nu se văd nicio miș­care, niciun om, un tractor pe câmp sau o mașină tre­când pe drum. Ca și când ar fi un tablou tridi­men­sional, nu un sat al unor oamenii vii”, re­mar­că o doamnă din grup. Exact aceas­ta e sen­za­ția pe ca­re o avem cu toții și mai târziu, când ajun­gem pe cel mai înalt deal din So­roca, la monu­men­tul numit „Lu­mâ­na­rea recu­noș­tinței”. Ri­dicat în 2004, la ini­țiativa scriito­rului Ion Dru­ță, mo­nu­men­tul le este dedicat ero­ilor anonimi și tuturor mo­nu­mentelor distruse ale culturii, limbii și istoriei mol­dovenești, precum și autorului anonim al baladei „Miorița”. Înalt de a­proa­pe 30 de metri, construit din piatră moale, de Cosăuți, monu­men­tul chiar are forma unei lu­mânări, a cărei „fla­­cără” se aprin­de (electric) în fie­care sea­ră, făcân­du-l vi­zibil de la dis­tan­ță. La doar câțiva metri depărtare, as­cuns în­tre tufișuri, tre­ce a­proape neob­servat un monument de di­mensiuni mult mai mici, o cruce ridi­cată pe lo­cul unde, spun oa­menii și placa amplasată acolo, în 2001, s-ar fi arătat Mai­ca Dom­nului și Sfânta Cruce.

Plânge ceva pe dinăuntru, des­coperindu-ne jumătatea de inimă de peste Prut. Lăsăm o parte din ea pe pomelnice, la biserica unde slujește părintele Sorin. O biserică maramu­re­șeană, cu hramul „Sfinții Mar­tiri Brâncoveni”, prima cu a­cest hram din Basarabia, ampla­sa­tă în centrul orașului, înconjurată de un parc mare, cu straturi de flori și de multă, foarte multă dra­goste, pe care părintele și eno­riașii săi o-mpart, fără mă­sură, celor mai ne­voiași oameni din oraș. „Avem în grijă 40 de oa­meni necăjiți, cărora le ducem, în fiecare zi, tot atâtea porții de mân­care caldă. Nici nu vă pot spune cât de mult în­seam­nă asta pen­tru ei, mai ales că mulți nu numai că sunt bolnavi, și nu au ce mânca, dar nu au nici cu cine schimba măcar o vorbă”, preci­zează pă­rintele. Străzile din So­roca sunt mărginite de castani înfloriți, deși în calendar e Octombrie.

Ceva mai departe de Soroca, mai facem un popas: în cimitirul eroilor din Stoicani. O mână de pă­mânt, unde odihnesc 78 de ostași, cunoscuți și ne­cunoscuți, căzuți în luptele pentru eliberarea Ba­sa­rabiei, în cel de-al Doilea Război Mondial. O ru­gă­ciune și un parastas ne adună pe toți laolaltă, vii și adormiți, de dincoace și dincolo de Prut, toți români.

Orheiul Vechi: călugărul uitat de timp

În programul excursiei noastre în Basarabia avem incluse șase mânăstiri: Curchi, Hâncu, Su­ru­ceni, Căpriana, Condrița, Orheiul Vechi. Toate afla­te sub jurisdicția Patriar­hiei Ruse. Poate-ar fi fost firesc să vă vorbesc mai mult despre ele, dacă n-ar fi fost ceva ne­văzut, ca o sta­vilă ce ne-a pa­ralizat orice simțământ.

Oameni și case

A­proa­pe fiecare mânăstire are două sau trei bi­serici de di­mensiuni și ve­chimi diferite, și turlele sub formă de ceapă, arhitectură specifică culturii ruse. Cu­ră­țenie exemplară pes­te tot, multă verdeață și flori, stră­ju­ite de-o liniște ne­fi­rească. Ni­mic din viața pe ca­re-o în­tâlnești în orice mâ­năstire din România, unde nu se poate să nu întâlnești un călugăr sau o călugăriță deschiși la vorbă, un zâmbet la pangar, un preot care să-ți dea o binecuvântare sau un sfat. Ba, și mai rău, una dintre starețe ne-a întors ostentativ spatele, deși eram însoțiți de un preot în reverendă. O „politică” instau­rată cu sigu­ranță de ruși, care știu că biserica îi adu­nă pe oameni și îi uneș­te. Popas am făcut și în orașul Stău­ceni, în bise­ricuța părintelui Iu­rie Nistor, su­biect asupra căruia am să revin.

Dar există și mâ­năs­tiri care îți topesc sufletul: cea de la Or­heiul Vechi (Bu­tuceni) e una dintre ele. În pia­tra aspră a muntelui, bine as­cunși de ochii rău-voitorilor, călu­gă­rii și-au săpat, în vre­muri de demult, chi­lii și loc de rugă­ciu­ne. Mici, cât să-nca­pă-n ele doar un pat, par mai degrabă niș­te ce­lule fără gratii, locuri de pedeapsă pentru pă­cate lumești. Pentru ele se roagă călugărul Efim. Cărunt, cu barba albă ca neaua, adus de spate, stă aplecat dea­su­pra unei cărți de rugăciuni. Nu se    mișcă, nu vor­bește, mulți dintre turiști trec pe lângă el grăbiți, pă­rându-li-se că e o figurină de cea­ră, dintr-acelea care populează muzeele. Dar pă­rin­tele e viu, la fel ca și rugăciunile sale. Nu știu dacă înțelege sau nu când îi vorbesc, las lângă el o mână de lumânări și un po­melnic. Îmi răspunde printr-o aplecare a capului, șoptește ceva ininteligibil și mă bi­necuvântează scurt, atingând aerul cu mâna, în semnul crucii. Cineva îmi spune că stă aici, sub pă­mânt, mereu, și doar iar­na, când frigul e prea aspru, se retrage într-o chilie de lângă biserica cea nouă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Monument pe locul apariției Maicii Domnului (Soroca)

Am fost, desigur, și la Chișinău, în ultima zi a excursiei, dar despre capitala Republicii Moldova a scris deja colegul meu, Ciprian Rus, cu care e greu să-ți măsori puterile. Mi-a rămas, însă, în minte o precizare, pe care a făcut-o Natalia, ghidul nostru la Chișinău: „Stăpânirea rusă, comuniștii, în general, au decis ca toate clădirile instituțiilor statului – Pre­ședinția, Parlamentul, să fie înconjurate de brazi. «Ca să nu cumva să uitați că ați putea oricând să ajungeți să priviți brazii din Siberia!», li s-a spus mereu conducătorilor Basarabiei”.

*

Zimbrii din Rezervația ”Pădurea Domnească”

Ce rămâne după o astfel de excursie? Imaginea câmpurilor întinse lucrate la milimetru, fără urmă de pârloagă, care se întind dincolo de bariera de nuci, încă înfrunziți, de pe marginea șoselei. Că­suțele mici, modeste, dar curate ca lacrima (n-am vă­zut nici măcar una cu etaj)! Lumina și bucuria din sufletele oamenilor care ne-au găzduit și ne-au omenit.

Unirea cu România? În sufletele românilor din ambele părți ale Prutului, ea există demult.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.