CHRIS SIMION-MERCURIAN (Regizor): „Degeaba spunem rugăciuni, dacă nu ne propunem să devenim noi o rugăciune”

– Regizoarea Chris Simion-Mercurian vede izolarea ca pe o perioadă benefică, în care a câștigat tihnă, liniște, și s-a întors la esență și la simplitate –

„Pot să supraviețuiesc și de una singură”

– Chris, cum îți petreci izolarea?

– Sunt antrenată. Viața mi-a oferit până acum câteva situații majore în care m-am călit și din ele am învățat lecția esențială: să nu le minimalizez importanța, căci depășesc cu mult imaginația mea. Deși sunt om social, care nu res­pinge compania celorlalți, pot să supraviețuiesc și de una singură. Am făcut-o de-atâtea ori, mai ales când scriu o carte. Atunci izolarea de­vine o condiție, nu un efort. Deci, nu știu dacă sunt cel mai potrivit exemplu, căci mie izolarea îmi place. Sunt momente în care aleg să stau închisă cu personajele me­le, perioade mari, de săptămâni întregi. Este exact opusul situației când fac un spectacol și am nevoie să ies, să trăiesc experiențe, să fiu cu alții. Sunt energii diferite. Doar că psihologic, și la mine e diferit acum. Una e să-mi creez eu cadrul ăsta și alta e să mi se impună. Mă salvează însă creativitatea. Nu știu cum e să te plictisești, căci atunci când iubești viața ai multă treabă. Strict legat de izolarea cauzată de pandemie este tot alegerea noastră, cum ne raportăm la ea, cum o trăim și ce culegem de pe urma ei. Lăsăm situația asta, care pentru mulți este neobișnuită, să ne folosească, să ne încarce mintea cu frici și angoase sau, dim­po­trivă, ne folosim noi de ea și o transformăm în ceva benefic pentru noi. Cred că sunt mult mai mulți cei care se lamentează, decât cei care trec în mod real printr-o dramă în urma acestei restricții. Știu oameni care văd izolarea ca pe un lux, profită, e timpul lor de a sta cu ei înșiși, folosesc asta pen­tru a face curat în minte, în emoții, de a elimina tot ceea ce era strâns inutil. Cei mai mulți cu care am vorbit și care au intrat în depresie în urma acestei izolări sociale, culmea, sunt intelectualii, nu oa­menii simpli. Vorbesc cu o prietenă care e ab­sol­ventă de facultate și e într-o panică permanentă, de trei săptămâni nu înțelege nimic din ce i se în­tâmplă, se gândește că a rămas fără job, că nu va mai avea ce să mănânce, cu ce să-și plătească ra­tele, iar anxietatea îi bate la ușă. I-am propus să stea cu picioarele în apă rece și să tranșeze situația lu­cid. Pentru o lună, două, tot mai are provizii, pri­e­teni care să o ajute, un șomaj. I-am dat varianta să se reorienteze spre un alt domeniu, strict pentru sezonul Covid 19. Nici nu concepe asta. Pur și sim­plu e blocată, încremenită, deși are soluții pentru colaborări temporare, care să o ajute să treacă de această etapă. În schimb, mătușa mea din Ieud, din Maramureș, a închis poarta și se hrănește cu ce are în grădină, se multumește și cu o bucată de pită coaptă pe zi, coase lecrece, sapă în curte, stă de vorbă cu Dumnezeu, când o sun spune glume și nu-și face nicio grijă. Eu nu-mi fac planuri. Trăiesc ce-mi oferă prezentul, mă descurc cu ce am și voi vedea ce fac, când voi fi în alt context. Nu-mi fac griji pentru ceva ce nu știu cum va fi.

„De ani de zile, ne trăiam viața ca niște autiști”

– Există și o parte bună a distanțării sociale?

– Păi, eu văd doar partea bună. Nu văd o parte proastă. De ani de zile, ne trăiam viața ca niș­te autiști. Atât noi, cât și copiii noș­tri, trăiau izolați în tele­foa­ne, tablete, calculatoare, jocuri. Ne întâlneam cu un prieten, și jumătate din timpul petrecut se consuma răspunzând la apeluri sau mesaje, nu bucurându-ne unul de altul. Acum ne văi­cărim că izolarea aduce cu sine traume, doar pentru că este impusă și nu este o alegere. Abia acum începem să ne vedem unii pe alții, după ani întregi în care am fost orbi. Începem să avem nevoie reală unii de alții, după ani întregi în care am cultivat individualismul, egoismul, egocentrismul. Igiena minții și a sufletului nu se face cu audiență, cu spectatori. În public îți pui măști cât de multe poți. Față de tine, oricâte măști îți pui, tot știi cine ești cu adevărat și de ce ești în stare. Așa că distanțarea socială poate fi o șansă de a ajunge la esență, de a te întâlni cu tine din nou, de a te accepta, de a te face mai bun, de a-ți vindeca rănile, frustrările, comple­xe­le care te-au determinat să fii altfel decât ți-ar fi plăcut, de a scoate tot răul din tine, de a ierta, de a înțelege. Distanțarea socială poate să te scoa­tă pe plus, dacă o exersezi ca pe o terapie și nu ca pe o constrângere. Poate că acest exer­cițiu n-ar fi fost o prioritate pentru tine, poate că ești bine merci cum ești, dar niciodată nu-ți strică o reanalizare, o introspecție, o verificare tehnică. Vom fi învățat ceva din această distanțare socială, dacă atunci când vom reveni în mulțime, n-o să ne mai pierdem, n-o să ne mai risipim. Nici noi pe noi, nici noi pe alții.

„Deprimat? Nu-i destul că ești sănătos? Că ai o casă în care să te izolezi?”

– Ce le mai spui celor care sunt deprimați de atâta stat în casă?

– Deprimarea vine din dezamăgire. E altfel decât vrei să fie. Nu accepți ce ți se dă, ci ceea ce ai vrea tu să primești. Dezamăgirea vine mereu din așteptare, dintr-o estimare greșită. Dacă ai lua viața așa cum e ea și n-ai refuza nimic din ceea ce aduce la pachet, n-ai mai avea nicio dezamăgire, ci multe surprize. „Deprimați că stau în casă?”. Păi cine are problema asta chiar n-are probleme reale. Primul lucru care ar trebui să nu-ți permită starea asta este că ești sănătos. Nu-i destul? Că ai o casă în care să fii deprimat. Ha, ha! Nici asta nu-ți ajunge, nu? Dacă ai fi bolnav și n-ai avea ni­mic din ceea ce ai, ai ști să te bucuri și să apreciezi fiecare secundă în care respiri. Ne-am obișnuit să fim răsfățați de viață, să obținem tot ce ne dorim. Puțini știu să fie cumpătați, să trăiască simplu, să lase obișnuința deoparte și să se adapteze la o si­tuație complet nouă. Trăim foarte mulți dintre noi în viitor, în planuri, și când realitatea nu coincide cu proiecția, suntem țăndări. Cine se gândea acum o lună că vom fi în acest scenariu? Ne-a surprins. Dar nu e nimic special în acest imprevizibil, în această incertitudine, așa e viața. Una e să-ți do­rești să se termine ziua cum îți imaginezi și alta e cum va fi în realitate, habar n-ai ce se întâmplă de la un minut la altul. Începi dimineața într-un fel și habar n-ai cum ajungi seara. Un simplu acci­dent, o secundă, poate să schimbe radical totul. În loc să te bucuri că ai șansa să experimentezi pre­zen­tul, singurul timp real, tu exersezi deprimarea. Acum vezi cât valorează plăcerile tale, slăbi­ciu­nile tale, dressingul tău care e pus pe liber și nu te ajută la nimic acum, sutele de rochițe, fustițe, cutii întregi cu pantofiori sau o grămadă de alte in­ves­tiții inutile… Acum realizezi că poți trăi zile în­tregi în aceeași pereche de pantaloni, cu aceeași bluză, nefardată zilnic, necoafată zilnic, și că 90% din ce ai în dulap este, într-un fel, inutil. Acum e timpul să ne vindecăm rănile care ne expun unor nevoi false. Acum e timpul să ne reparăm, ca apoi, când ieșim în lume, să trăim pentru noi, nu pentru ceilalți, nu pentru a arăta într-un fel sau altul.

„Privesc pe fereastră natura, meditez, mă rog, stau de vorbă cu mine”

– Cum îți umpli timpul?

– La începutul izolării am fost prinsă în ritmul nebun de dinainte, refuzam să accept realitatea și că ceva se schimba profund. Lucram de dimineață până seara la caietul de regie al spectacolului pe care vreau să îl montez, mă documentam, apoi m-am alăturat campaniei inDEPENDENT, inițiată de Marius Manole pentru a strânge bani pentru chi­riile colegilor nostri actori independenți, care nu au venituri. În paralel, lucram și la a doua parte a proiectului „Ouăle Grivița 53”. Dar, la un moment dat, m-am oprit din toată nebunia asta și am zis că-s fraieră, dacă nu profit de această perioadă. Acum ceva vreme o prietenă m-a întrebat: „Când ai fost cel mai bine cu tine în ultimii ani?”. Și i-am răspuns: „Când făceam chiomioterapia”. Și m-a întrebat: „De ce?”. Și i-am zis: „Pentru că atunci aveam timp de mine”. Și ea mi-a zis: „Deci tu ești bine cu tine doar când ești bolnavă?”. Și-atunci am pus frână, m-am oprit din ce nu era esențial, am schimbat prioritățile și mi-am dat timp. Ce fac? Privesc pe fereastră natura, o ascult, meditez, mă rog, stau de vorbă cu mine și cu celelalte din mine, iar când nu fac asta, mă bucur că-mi de­pă­șesc limite și prejudecăți. Fac chestii pe care nu știu dacă le-aș fi făcut vreodată. Am început să gătesc și-mi place, mă relaxează. M-am epilat cu ceară, singură. Adi­că, mai mult m-am ars, dar a fost și foarte amu­zant. Îmi e foarte dor de mama, și pentru că nu mai am cum să o strâng în brațe, pentru că nu mai e lângă mine de un an (vezi, încă nu accept, îmi e greu să spun simplu: „e moartă”), am început să-mi desenez emoțiile și să-i trasmit așa iubirea mea, într-o manieră infantilă, dar cu mult umor. Citesc, scriu, fac o oră sport, zilnic exer­ciții de kinetoterapie, și cam atât până seara, când mă reîntâlnesc cu so­țul meu, Tiberiu, care lu­crează în cealaltă cameră și pe care nu-l includ în programul meu, pentru că e la serviciu, muncește la greu, chiar dacă o face de acasă. La început, serile, stăteam pe știri, acum am schimbat și vedem filme, ne sunăm copiii (care nu sunt la noi în perioada asta) și restul familiei, ne jucăm tot felul de jocuri (șah, table, cărți, mima etc) și nu oricum, ci pe mize serioase. Și așa mai trece o zi.

– Există, deci, viață și fără teatru?

– În general, există viață fără multe. Doar nu vrei să-ți răspund melodramatic: „Nu există viață fără teatru!”. Doar că ar fi o viață mult prea să­racă. Și asta simțim concret acum, când tea­trele sunt închise. Teatrul are un rol în so­cie­tate pe care nu-l poate înlocui nimeni și nimic. Fără teatru în acest puzzle ar rămâne un loc gol. Emo­ția aia vie pe care o oferă spectatorilor nu are concurență, de asta-l face și unic și creează atâta dependență. Nu cred în teatrul făcut online decât așa, provizoriu, pentru a amăgi în perioada asta de pan­demie. Așa pot să îi în­țeleg rostul. E ca diferența din­tre o floare naturală și una de plastic. N-ai cum să le compari. Pentru mine, tea­trul este a doua mea natură. Fără teatru aș fi ca un om mu­tilat emoțional și spiri­tual.

„Eu am trăit cancerul ca pe-un dar”

– Chris, tu ai trecut prin experiența teribilă a can­ce­rului, care îți dă și detașarea față de vi­rusul care ne amenință viața. Ce le poți spune celor care sunt acum infectați cu el?

– Eu am primit cancerul ca pe un dar, pentru că l-am trăit exact așa cum a venit, nu i-am opus rezistență și nu m-am întrebat „de ce mie?”, „de ce eu?”. Mi-a fost clar că are un sens, și dacă a fost îngăduit să trec prin asta, există un rost. Teribil este că în momentul în care nu-ți este frică și te lași purtat de această experiență, primești la final coșul plin. Nu am știut că sunt așa. ca pot trece peste un moment atât de greu. M-am desco­perit în si­tuație. Nu am știut multe des­pre mine, dar m-am bucurat să le aflu și, la final, m-am în­drăgostit de această Chris. Am văzut cât umor am, cât curaj și câtă credință. Ține mult de cât de des­chis sau cât de inhibat ești într-o situație limită. Eu am trăit-o ca pe o aventură. Nu mi-am pro­pus veșnicia, așa că în momentul în care am aflat că nodulul este ma­lign, am început să-mi trăiesc fie­care zi ca și cum ar fi fost ul­tima. Și tot așa o țin de doi ani. Dacă mă uit îna­poi la toată viața mea, nu mi-e rușine de nimic, mor li­niș­tită, n-am făcut ni­ciun compromis, n-am făcut nicio­da­tă vreo alegere care să fie împotriva su­fletului meu, nu în­vino­vățesc pe ni­meni pentru nimic din ceea ce mi s-a în­tâmplat, sunt fe­ricită, iubesc, sunt iubită. Deci, când treci printr-o boală serioasă, dacă scapi, învață lecția, căci altfel ai trecut degeaba prin această experiență. Dacă nu scapi și mai ai un pic de timp, pregătește-te pentru final. N-ai nevoie de o viață să te sme­rești. Mântuirea se câștigă și într-o se­cundă.

– Tu, asemeni micului Oscar, personajul din „Oscar și tanti Roz”, spectacol pus de tine în scenă la teatrul Bulandra și jucat minunat de Marius Manole, îi scrii scrisori lui Dumnezeu?

– Eu discut cu Dumnezeu cum discută Oscar, doar că eu nu am îndoieli în ce-L privește. Mi-e foarte clar că este acolo tot timpul, și dacă eu nu-l mai văd, nu e problema Lui, ci a mea, trebuie să-mi schimb puțin perspectiva. Experiențele li­mită prin care am trecut nu m-au determinat să fiu nici mai credincioasă, nici mai puțin credincioasă, doar mi-au verificat credința, atât. Și cum Dum­ne­zeu este o experiență personală, fiecare Îl întâl­nește pe cont propriu. Dacă nu l-ai întâlnit, nu vei crede în El doar pentru că-ți spun eu că există. În ultimul timp, mă preocupă „rugăciunea inimii”, încerc să o practic, să o mut din planul exterior în cel interior. Deocamdată o rostesc, cât de mult pot, în speranța că va ajunge în minte și apoi în inimă. Cred cu tărie că degeaba spunem rugăciuni, dacă nu ne propunem să devenim noi o rugăciune. Mă­car să avem intenția asta.

– Ce i-ai „scris” lui Dumnezeu zilele acestea?

– Îi cer lui Dumnezeu să mă ajute să primesc ceea ce îmi oferă, căci niciodată nu-ți dă mai mult decât poți duce. Legat de toată pandemia asta sunt atâtea teorii și pseudoteorii. Cine știe ce e adevărat și ce nu? Dar indiferent ce ar fi, suntem într-o situație în care trebuie să apărăm viața, să fa­cem tot ce ține de noi să fim în lumină, nu în întu­ne­ric. Mama zicea că este esen­țial cum te prinde moartea, în ce stare. Degeaba ai trăit toată viața optimist, dacă în momentul morții ai trecut întristat și în deznădejde.

– Ce faci când îți este dor de oa­menii dragi, pe care nu îi poți vedea în această perioadă?

– Când îmi e dor de oamenii dragi care nu mai sunt printre noi, le aprind lumânări sau mă iau în brațe cu ambele mâini și mă strâng puternic, așa cum ar fi făcut-o ei. Mă gândesc ce imi lip­sește de mi se face dor, și cand aflu, acționez, vin­dec. Dorul față de cei care sunt în viață mi-l con­trolez mai simplu. Nu mă lamentez. Accept si­tua­ția asta cu izolarea im­pusă și trăiesc gândindu-mă la ei mai mult, ru­gându-mă pentru ei. De cele mai multe ori nici nu le simt lipsa, îi simt me­reu cu mine.

– Peste ani și ani, ce le vei spune nepoților tăi despre situația pe care o traversăm acum?

– „Peste ani și ani” nu știu să mă văd. Dar dacă nu o să le spun eu, cu siguranță o să rămână o carte scrisă de mine sau un spectacol inspirat de situația asta.

– Care este primul lucru pe care îl vei face după ce se termină izolarea?

– Primul lucru după izolare: dau o petrecere unde îmi invit prietenii, facem o noapte albă din aia memorabilă, ne bucurăm că putem fi din nou împreună, iar apoi „the show must go on”. Mă apuc de repetiții, reiau turneele și proiectele care au rămas suspendate. Voi încerca însă să nu pierd ce-am câștigat în această perioadă: tihna, liniștea, esența, simplitatea. Mie mi-e chiar frică să nu mă obișnuiesc cu noul stil zen de viață, pe care-l am de o lună și cu care mă simt extrem de compati­bilă.

Foto: COSMIN BUMBUȚ (1)