LOUIS GUERMOND, Fotograf francez, domiciliat în Sibiu: „Pentru mine, România este un spațiu de viață pierdut în Franța de mult”

În perioada aceasta de maximă precauție, când accesul direct la mijloacele publice de cultură ne este încă închis, internetul are ofer­te deosebite. Muzeele își prezintă expo­zi­țiile on-line, teatrele își reiau spec­ta­colele anilor precedenți, co­mori cultu­ra­le se pot descoperi cu un simplu click. Printre ele se află și inițiativa Mu­zeului Brukenthal din Sibiu, care propune o călătorie în timp pe dife­rite continente, prin expoziția „Lumea în foto­gra­fii”. Imaginile păstrate în co­lecția de grafică docu­men­tară a Mu­zeului Național Brukenthal, a Mu­zeu­lui de Istorie „Casa Altemberger” și fo­tografii din colecția personală Louis Guermond au fost realizate în ateliere fotografice din mari orașe ale lumii (Lon­dra, Glas­gow, Paris, Viena, Praga, Odessa, București, dar și Ha­va­na, Bue­nos Ai­res sau Istanbul) ne pre­zintă lu­mea de la sfârșitul secolului XIX, în­cepu­­tul de secol XX. Unul din­tre rea­lizatorii acestei expoziții este Louis Guer­mond, un francez transformat în si­bi­an, foarte activ în viața culturală a ora­șului său adoptiv și în pro­movarea istoriei fotografiei românești.

„Aveți un patrimoniu european excepțional, dar nu vi-l puneți în valoare”

„Cum am ajuns pentru prima oară în Sibiu? Am dat cu banul! Mă tot ui­tam cu un prieten pe harta lumii, în­cercând să ne dăm seama unde am pu­tea merge într-o vacanţă inedită. Ne-am zis, hai în Europa de Est! Ungaria sau Ro­mânia, ambele ţări erau nişte necunoscute pentru noi. Am dat cu banul, şi pac! Mergem în vacanţă în România! Cineva ne-a povestit de Sibiu, aşa că am ajuns aici în lumina aceea superbă de octombrie şi am fost cucerit din prima zi! În primul rând, m-a atras cerul, lumina. Eu veneam dintr-o Bretanie mai mereu înnourată… Am umblat prin sate, am vorbit cu oamenii, ca orice turist. Însă eu nu sunt un om care să vrea să vadă cât mai multe într-un timp cât mai scurt, mie-mi place să aprofundez. Plus că, având pasiunea fotografiei, te întorci de mai multe ori într-un loc pentru a prinde lumina mai bună, nu pui aparatul la ochi şi gata poza. Aşa că am stat două săptămâni în aceeaşi zonă, în împrejurimile Sibiului. Nu sunt ca orice occidental, care rămâne uluit când vede o căruţă şi un cal pe drum, eu am crescut la sat, ştiu despre ce este vorba. Pentru mi­ne, a fost regăsirea unui spaţiu, a unui stil de viaţă pierdut de mult, de când Franţa a intrat sub zodia in­dustrializării şi toate acestea au început să dis­pară. Cum se va întâmpla, probabil, şi aici. Însă, deo­camdată, în România omul trăieşte în relaţie cu natura, este un fapt normal, care durează de mii de ani. Este extraor­di­nar că se mai păs­trează obi­ceiuri stră­vechi”.

Louis s-a căsătorit în Sibiu și s-a stabilit în acest oraș pe care îl îndrăgește și îl străbate zil­nic, ore în șir, cu aparatul de fotografiat pe umăr. Îi cunoaște cotloanele, se salută cordial cu mai toată lumea, ia trenul personal spre sa­tele din jur, unde participă la obiceiuri, eve­nimente tradiționale. Una din plăcerile sale este să cotrobăie prin anticariate și târguri de ve­chi­turi, unde găsește neprețuite albume, ce îi con­firmă teoria că fotografia românească are o istorie remar­cabilă. Louis nu este doar un bun foto­graf, ce a avut propriile sale expoziții, ci și un colec­ționar și un cu­noscător al întregului fenomen și al istoriei foto­gra­fiei. „Nu vă cunoaşteţi istoria. Nu ştiţi să vă puneţi în lumină valorile. Aveţi un patri­mo­niu european ex­cepţional, din care, chiar şi după jaful din anii ‘90, când s-a furat cu camioanele, s-a păs­trat o parte importantă pe teritoriul României. Nu mă gândesc la naţionalitate, etnie sau la altă ma­nieră de a privi acest colţ de Europa. Doar la faptul că aici există foto­gra­fii de calitate excepţio­nală, atât istorice cât şi contem­porane, în mu­zee, ins­tituţii, în serta­re­le per­sonale etc. Nu ne gră­bim foarte tare, dar tre­buie să ne grăbim un pic, pentru că patri­moniul dispare de la un an la altul. Sunt trei muzee în lume, care au o colecţie importantă de clişee pe sticlă, şi unul dintre ele este Muzeul de Artă din Bucureşti. Sunt acum per­soane care vorbesc în străinătate despre foto­grafia voastră şi e foarte bine. Internetul este util, dar lipseşte o implicare mai puternică a responsa­bililor culturali, la cel mai înalt nivel. Eu sunt un soldat care merge înainte şi des­coperă. Aveţi şi în acest moment fotografi impor­tanţi, aveţi un Brassai sau un Cartier Bresson, chiar aici. Pri­mul fotograf de război din lume, înainte de ame­ricani, a fost un ro­mân, domnule, Carol Popp de Szathmari! Şi se vorbeşte atât de puţin despre el în Ro­mânia! Mérde! Asta ar fi o carte de vizită ex­traordinară pentru fotografia din România! Ce fac institutele culturale, de ce nu se laudă în întrea­ga lume cu aşa ceva?”.

Louis Guermond a scotocit prin arhive, a adunat informații, a descoperit fotografi uitați și a început să lucreze, în limba franceză, la o istorie a foto­grafiei românești. L-am rugat să le prezinte citi­torilor noștri pe câțiva dintre fotografii săi de suflet, care ocupă un loc important în această istorie.

GHEORGHE LĂZĂROIU, o enciclopedie a fotografiei de epocă

„Mă aflam la o expoziție în Muzeul Brukenthal, în 2000, primul meu an la Sibiu, când un domn s-a apropiat de mine și s-a prezentat: Gheorghe Lă­ză­roiu. Am schimbat numere de telefon și ne-am întâlnit la cafeneaua «Doris», din Piața Mi­că. Cafe­neaua a rămas locul în­tâlnirilor noastre săptămânale până la sfârșitul vieții dumnealui. Dom­nul Lăzăroiu începuse să fotogra­fieze în 1962, își aranjase un la­borator în micul său apartament din fundul unei curți a orașului vechi, dar nu dorise să devină un profesionist. Era profesor și jur­nalist, iar fotografia, marea sa pa­siune. Foarte atras de experimentele de laborator, făcea ca fotografiile sale, indiferent de genul abor­dat, să se transforme în metafore, eseuri în imagini. Sertarele biroului său erau pline cu sute de diplome și de medalii obținute la saloane de fotografie din întreaga lume și, toto­dată, era membru onorific al multor aso­ciații și jurii inter­na­ționale.

Una dintre fotografiile sa­le a fost tipărită pe un tim­bru al poștei franceze, iar lucrările sale, în lipsa vreunui interes lo­cal, se găsesc în muzee, colecții și cluburi de fotografie străine. Domnul Lăzăroiu era o enciclo­pedie vie a fotografiei de epocă, a istoriei fotografiei. Am avut ani de discuții despre munca sa de fotograf și jurnalist, con­tinuate în nopți de hotel, când îl însoțeam în deplasările sale ca membru al ju­riului în saloanele de foto­gra­fie. Unul dintre cele mai intere­san­te momente petrecute cu Geor­ge Lăzăroiu a fost editarea unui album în comun, cu titlul «Sub cerul Si­biului». Gheorghe era foarte profe­sionist și atent la detalii. În acel moment, nu folo­sea calculatorul, a făcut el, personal, macheta albu­mului, la el acasă, pe hârtie și carton. Asta însemna decuparea fotografiilor cu foarfeca, modificari ale textelor pe micuța sa masă din bucătărie. Cafeaua și țigările sunt martori ai acestei munci. Pentru mi­ne, modest colecționar, a fost ca un șoc să-mi dau seama de potențialul fotografiei românești, în ciuda slabei promovări în afara țării. Datorită domnului Lăzăroiu pasiunea mea pentru fotografia româ­neas­că este mai vie ca niciodată. Mulțumesc, merci, George!”.

BAZIL ROMAN, fotograful vechilor aurari

„Pereții a trei camere ale Muzeului Aurului, inau­gurat în 1981, la Roșia Montană, sunt acoperiți cu fotografii alb-negru, în format 30×40 cm. Aceste imagini datează din anii 1935-1948 și au fost rea­li­zate de domnul Bazil Ro­man. Informațiile despre acest artist sunt destul de rare, chiar dacă fotografiile sale au apărut în două cărți importante ale vremii, din punct de vedere științific și etnografic. Fotografiile sale au revenit după zeci de ani în atenția publicului, în știrile sociale, politice și economice, odată cu noul asalt asupra unuia dintre cele mai mari zăcăminte de aur din Europa, râvnit de-a lungul anilor de Im­periul Roman, de Imperiul Habsburgic și acum, de corporații multinaționale. Am fost uluit să descopăr fotografiile îngălbenite ale lui Bazil Roman, ce ar merita să fie mult mai bine promovate de auto­ri­tățile culturale române. Dincolo de aspec­tul artistic demn de laudă, meritul lor docu­mentar este uriaș. Cronica sa, ilustrată de aproximativ 6000 de foto­grafii, descrie lumea micilor proprietari de mină, care au dispărut odată cu expro­prie­rea și in­dus­triali­zarea din 1948. Născut în 1913, în Abrud, el a de­venit pasio­nat de fotografie în­că din anii de liceu, pe­tre­­cuți la Si­biu.

A studiat comerțul la Cluj, a făcut ar­mata la București, s-a întors pentru cinci ani în oră­șelul natal, apoi, din 1946, s-a stabilit în Capitală, acolo unde și-a petre­cut restul vieții, până în 1993. Datorită meticulo­zității sale ca fotograf, lucrările lui Bazil Roman vor rămâne peste timp în colecții private, muzee, lucrări de specialitate din minerit, etnologie, geologie. Timpul său liber era dedicat călătoriilor, iar Munții Apuseni erau locul preferat. Încă de foarte tânăr, pornea dimineața, devreme, spre munți, însoțind bărbații, femeile, copiii, ce se înhămau la o muncă grea, aceea a căutării aurului cu mijloace rudi­mentare. Cu lopata, sita și coșul din nuiele în spi­nare, prin galeriile înguste sau în josul râului. Fo­tograful este prezent când bărbații intră în mină, când este răcoare în galeria umedă, care va da probleme de sănătate prea devreme, când minerii se odihnesc mâncându-și masa frugală. Multe dintre imaginile prezentate sunt destul de statice, deoarece se pare că oamenii simpli au dorit să fie imortalizați acceptând și jocul «portretului de duminică», dar există și fotografii largi, ale lucrărilor miniere în curs. Imagini care, astăzi, dovedesc nivelarea mun­ților, dacă comparăm cu un model de relief datând din 1931. Valoarea acestor fotografii este incontes­tabilă pentru a descrie această perioadă de extracție, dar mi se pare că sunt mai profunde decât credem, reamintind o gândire a faimoasei fotografe ame­ricane Dorothea Lange: «A trebuit să mă asigur că aparatul meu înregistrează tot ceea ce la acești oameni era mai important decât sărăcia lor: mândria lor, puterea lor, spiritul lor». Bazil Roman va fi contabil și va merge în fiecare an, deși îm­bătrânește, spre Roșia Montană, unde fotografiază pentru plăcerea sa. A văzut o lume grea, dispărând pentru una mai crudă. În 1993, când a murit, a lăsat în urmă lucrarea «Aurarii», o arhivă impresionantă, onorată, încă din timpul vieții, cu medalii și premii internaționale.”

DINU LAZĂR – mai mult decât fotoreporter

„Să scrii despre un fotograf contemporan, în viață, poate fi un dezavantaj, pentru că au făcut-o mai mulți, și lumea îi știe lucrările. Dar totodată vine și avantajul de a-l cunoaște, de a te împrieteni cu el, de a face împreună călătorii fo­tografice. Îmi asum riscul de a vorbi despre Dinu La­zăr, bine­cunoscut în pei­sa­jul fotografiei românești. Și nu numai, dacă ne gândim că a publicat în New York Times, Washington Post, USA Today. Este cunos­cută în România activitatea sa din cadrul „Aso­ciației Fotografilor români”, cu numeroase premii, im­plicarea sa în formarea tinerilor fotografi. Fo­tografia sa emblematică, fă­cută într-o clipită, cu mi­nerii odihnindu-se în mij­locul străzii, în fața Arcului de Triumf… Istoricii nu au spus încă totul, dar seria de fotografii din timpul mi­neriadei, când mulți nu în­drăzneau să scoată aparatul de sub haină, vorbesc de la sine și sunt neprețuite ca mărturie. Dinu Lazăr, foto­graf în anii de glorie ai studioului cinema­to­grafic de la Buftea, dar și fotograf de modă. Stă­pânirea deplină a artei sale, lumini fără secrete, su­fletul subiectului nu este trădat! Poet fotograf, autor al unor peisaje ca niște adevărate gravuri. Poți trece în dreptul domnului Dinu Lazăr doar «fotore­por­ter»? Nu este chiar atât de simplu.”

THEODOR GLATZ – pionierul fotografiei sibiene

„Partea din spate a unei cărți de vizită, cu efigia lui Napoleon al III-lea, îmi atrage atenția asupra prezenței fotografilor din Imperiul Austro-Ungar, acum teritoriul României, la Expoziția universală de la Paris, din 1867. Este o individualitate izbi­toa­re, sau un exotism cultural? Nici una, nici alta, este o nor­malitate. Într-adevăr, fo­to­grafia este deja bine sta­bilită pe aceste teritorii din Europa de Est. Un docu­ment din 21 februarie 1839 sugerează că un pro­ces de dezvoltare a unei fo­to­grafii a avut loc în Tran­sil­vania. O căutare a spe­cia­liștilor ar schim­ba istoria fotografiei. Născut în 1818, la Viena, Theodor Glatz este fiul unui renumit pictor aus­triac. Așadar, nu este un fo­tograf român, însă ca­riera sa înseamnă o piatră de te­melie a acestei arte în Sibiu, acolo unde s-a stabilit, la fel ca și mine, din anul 1843. A predat desenul la un liceu evan­ghelic, apoi a descoperit această nouă teh­nică ce lua cu asalt întreaga lume: fotografia. Mai întâi a prac­ticat-o ca amator, apoi, în 1855, și-a deschis propriul său studiou, împreună cu un fost elev.

Por­trete de studio cu oamenii importanți ai ora­șului, aspecte pitorești ale orașului medieval, ță­ranul român îmbrăcat în costum de sărbătoare, cio­banul la stână sau țiganul în baraca sa săracă, ima­gini de înaltă calitate artistică și tehnică, care dorm în arhivele mai multor muzee locale și naționale ro­mâ­nești. Vor fi oare readuse la lumină și reintro­duse în istoria fotografiei europene, acolo unde le este locul? Cei doi fotografi au publicat în 1862 o carte de 200 de imagini intitulate «Haine popu­lare», cu explicații în română și germană. O parte din aceste fotografii vor obține medalii de aur și distincții înalte la Paris (1867), Hamburg (1868), Viena (1873) sub semnătura Glatz/Koller. Foto­grafia din România era prețuită în epocă, știm asta pentru că la expoziția universală de la Paris, din 1867, vor fi premiați, alături de Glatz/Koller și Carol Pop de Szathmari din București, Trenk din București, Bielig din Galați și Klein din Alba Iulia. După dispariția lui Glatz, în 1871, Koller a deschis ateliere în Cluj Napoca și Târgu Mureș, pentru ca doi ani mai târziu, nepoata lui Thomas Glatz, Ca­milla Asboth, să preia atelierul din Sibiu, devenind una din primele fotografe ale Transil­vaniei”.

AUREL BAUH – pe ruta Paris – București

„Cu ani în urmă, eram în Mexic, la o licitaţie, unde s-a vândut o fotografie semnată Aurel Bauh. Uau! Era un nud superb, făcut de un fotograf ro­mân despre care nimeni nu ştie ni­mic aici. A făcut naveta Bucureşti-Paris, a avut ate­lier lângă Capşa, pe Calea Vic­to­riei, a fost prieten cu Geo Bog­za, a fotografiat minerii din Târgu Jiu, a avut probleme şi cu naziştii, şi cu co­muniştii, până a emi­grat în Fran­ţa. Am început să caut mai multe informații despre Aurel Bauh și am găsit această carte cu fotografiile sale. Micul Pa­ris, cum a fost numit încă din anii 1930, este bine redat în albumul fotografic «București 1957». Iată ce putem citi în limba franceză, în pre­fața scrisă de poetul Tudor Arghezi: «Artistul al cărui obiec­tiv a sur­prins atât de armonios un­ghiu­rile și pers­pec­tivele Bucureștiului, cu gustul și talentul său unic în arta portretizării unui pei­saj și fixarea ima­ginii sale, se numește Aurel Bauh». Acel Bucu­rești care era încă aproape de fratele său cel mare, Paris, cu hotelul Athénée Pa­lace, construit de Bradeau, sau Caisse d’Epargne (palatul CEC – nr), construită de Paul Gottereau, dar și clădiri magnifice pro­iec­tate de arhitecți ro­mâni de cali­tate, precum Savu­les­co, Be­rindei, Storck.

Lucra­rea unui fotograf care stă­pâ­nește fo­tografia arhi­tec­turală, o mărturie din 1957, pentru cei ca­re au sarcina grea de a rea­duce acest oraș mag­nific din haosul în care a căzut astăzi prin… e­ro­rile istoriei. Mai apoi am aflat că fotografiile lui Bauh ilustraseră car­tea lui Geo Bogza, «Oa­­meni și cărbuni în Va­lea Jiului», și am ajuns la… Parisul efer­ves­cent al anilor 1930, aco­lo unde Aurel Bauh studia cele mai mo­derne for­me ale foto­gra­fiei. Lu­crările sale apar în impor­tante ex­po­ziții europene, iar Aurel Bauh este un artist apre­ciat. Născut la Cra­iova, în 1900, Bauh s-a întors din Franța în Ro­mânia, la insistențele familiei, și și-a deschis la București un atelier fo­to­grafic ce în­semna, toto­dată, un punct de întâl­nire al scriitorilor și artiș­tilor avangardiști. În 1961, s-a reîntors la Paris, unde și-a continuat acti­vitatea artistică, ce s-a în­cheiat odată cu viața sa, trei ani mai târziu. Ima­ginile lui Aurel Bauh sunt împrăștiate în Franța, Germania și Israel și în colecții private. Oare au dispărut pentru totdeauna fotografiile și nega­tivele sale, distruse voluntar sau nu? Poate că această discuție fotografică va avea șansa de a fi citită și de a provoca o lucrare de cercetare mai mare”.