CORNEL DINU: „Cartea aceasta m-a scos din depresie şi din letargie”

La un deceniu după lansarea cărţilor auto­biografice „Jucând cu destinul” şi „Zâm­bind din iarbă”, fostul mare internaţional al fotbalului românesc, Cornel Dinu, s-a reîntors la masa de scris pentru un nou volum, cu titlu incitant: „Mis­te­­rele lui Mister” (porecla lui Cornel Dinu în lumea fotbalu­lui). Amin­tirile acoperă primii trei ani de după Revoluţie, timp în care autorul a fost în prim-pla­nul tumultuoasei vieţi sociale şi politice din ţara noastră ca se­cretar de stat în pri­mul Gu­vern Ro­man, ca şef de delegaţie a Ro­mâniei la Mon­dialul din Ita­lia 1990 şi, ulterior, ca selec­ţio­ner unic al echipei naţionale. Cu scrisul său puter­nic şi franc, lip­sit de inhibiţii şi de menaja­men­te, Cornel Dinu aşează sub lupă realităţi pe care multe din­tre per­sonajele cărţii sale şi le do­reau, probabil, uita­te. Poveşti­le sale fascinante nu duc doar în vestiarele fot­ba­lului, ci şi în culisele poli­ticii româneşti şi interna­ţionale. Re­pu­taţii antrenori Pişti Covaci şi Imi Ienei, contro­ver­sa­tul Bernard Tapie (patronul echipei fran­ce­ze de fotbal Olympique Marseille, în anii ei de glo­rie), politicieni ca Ion Iliescu, Petre Roman sau Va­dim Tu­dor, oa­meni cu influenţă ca Virgil Mă­gu­reanu, fos­tul director al Serviciului Român de In­for­maţii, sunt doar câteva dintre personajele „Mis­te­relor”. O carte incomodă, dar cu atât mai nece­sară, într-o lume a sportului şi a politicii tot mai pline de con­for­misme şi de platitudini. O carte care, pe lângă dez­­văluirile ei, pe alocuri şocante, scot la lumină şi o latură emoţională mai puţin cunoscută a intransi­gentului Cornel Dinu, aşa cum îl vedem la televizor. Episoa­de precum cel al accidentului rutier căruia i-a supra­vieţuit în Italia, al înfierii băiatului său, Corneluş, sau cel al ultimului său meci pe ban­ca echi­pei Na­ţionale de fotbal ni-l arată pe Cornel Dinu cel văzut, dar necunoscut, o surpriză cu adevă­rat uriaşă, care îşi pune pecetea pe întreaga carte!

„Am fost conştient că multe lucruri din carte vor supăra”

– După două apariţii editoriale primite cu mare interes, aţi scris acum a treia carte, sub for­ma unui consistent roman autobiografic. Ce v-a în­demnat să vă dezvăluiţi viaţa?

În primul rând a fost ideea fiului meu, Cor­ne­luş, care mă cunoaşte bine şi la care ţin foarte mult. Eram într-un moment de depresie, iar el mi-a suge­rat să mă pun pe scris, fiindcă mai am multe de povestit, şi scrisul îmi va face bine. Pe de altă par­te, mi-am dat şi eu seama că trebuie să ies din acea letargie depresivă muncind, punându-mi, din nou, mintea la contribuţie. Şi atunci, pornind din toam­na lui 2017, m-am apucat să scriu despre această perioadă extrem de densă care apare în carte. A fost un program pe care mi l-am impus riguros: scriam zi de zi, în cursul după-amiezei, cam cinci-şase pagini, iar seara, după ce mă întorceam din oraş de la întâlnirile cu prietenii mei, corectam şi mai adăugam câte ceva. Aşa că, până anul ăsta, în mai 2019, am rămas concentrat pe scris. A fost o carte absolut salvatoare, care m-a scos din platitu­dinea în care căzusem.

– V-aţi putea defini cartea pe care aţi scris-o?

Este o carte complexă, care conţine atât frag­men­te de biografie, cât şi reflecţii legate de socie­tate, de viaţa politică, de oamenii pe care i-am cunoscut. Anumite în­tâm­plări pe care le relatez pot fi în­ţe­lese cu claritate doar azi, ele au influen­ţat toţi anii care au trecut de atunci. Sigur că există un zbucium interior în această carte, pentru că am pornit de la o premisă care mie mi-a fost foarte dragă tot timpul, şi anume – de a respecta adevărul, aşa cum l-am simţit eu. Iar adevărul nu este totdeauna bine primit. Or, multe din aceste adevăruri pe care le-am spus sunt şocante, fie că sunt legate de fotbal, fie că se referă la politic sau la so­cie­­ta­tea româ­neas­­­că, la contex­tul in­ter­­naţional, ba chiar la „socie­tăţi” mai mult sau mai puţin la vedere, pe care le-am cunoscut. Am fost con­ştient că vor fi şi lucruri şocan­te în carte, care pe unii îi vor su­pă­ra, dar mi le-am asumat. Între aces­te supă­rări şi spu­nerea adevărului a con­tat ade­vărul. Mi-am asumat ori­ce risc.

– Elaborarea cărţii a fost grea?

Aveam experienţa scrisului, dar munca la această carte a fost mai meticuloasă. O muncă pe care am făcut-o cu plă­cere şi care, până la urmă, m-a scos din depresia, pe undeva obiectivă, legată, pe de o parte, de societatea în care trăim, pe de altă parte, de dispariţia soţiei mele şi de faptul că eram eu în­sumi bolnav. Când am terminat cartea, aveam, poate, în cap, 20 de titluri. Până la urmă, am rămas la „Mis­terele lui Mister” şi, într-ade­văr, sunt nişte mis­tere nu pentru mine, pen­tru că eu le-am trăit „în di­rect”, dar sunt mistere le­gate de foarte multe întâm­plări şi foarte mulţi oameni. Am pornit de la pre­mi­sa că nimeni nu este fără de păcat. Chiar dacă am deranjat, am de­ran­jat în numele adevărului. Mi-am asumat acest risc, indiferent de unde va veni el.

– Daţi dovadă de un curaj care lipseşte cu desă­vârşire în societatea românească actuală. L-aţi moştenit?

Curajul vine din educaţie şi din gena familiei. Adevărul, dreptatea au fost parte din educaţia mea, după cum făcuseră parte şi din educaţia mamei mele, sârboaică. Îmi spunea de mic că nu stă la dis­cuţii cu mine, că vrea să ştie adevărul, vrea să ştie exact ce s-a întâmplat. Am trăit cu respectul pentru adevăr cu orice preţ. Trăim o singură dată şi e bine să fim drepţi.

– Aţi fost conducătorul delegaţiei României la primul Campionat Mondial de fotbal de după Revoluţie, „Italia ’90”. Iubitorii sportului cu balo­nul rotund îşi amintesc cu multă nostalgie de ace­le timpuri de aur. Cu ce amintiri aţi rămas de atunci?

Aventura „Italia ’90” o descriu cu lux de amă­nunte în carte. A fost, întâi de toate, fraternitatea ex­traordinară manifestată de italieni imediat după Revoluţia de la noi. Un fenomen extrem de emoţio­nant. Pentru prima dată, atunci, România a jucat în faţa unui public în care se aflau o mie şi ceva de su­por­teri aduşi din ţară, datorită ospitalităţii extraor­dinare a unor italieni dispuşi să-i cazeze în locuin­ţele lor. A fost un gest impresionant, dar din păcate, uitat. Apoi, există şi realitatea pe care o prezint, ia­răşi, cât se poate de franc, anume – că am avut şi eu contribuţia mea la faptul că echipa României a avut o anumită componenţă la Mondial. Imi Ienei era un antrenor respectat, ascultat de jucători, dar nu era un „fixist” al amănuntelor jocului. Şi atunci am simţit nevoia să intervin, ca şef de delegaţie, înaintea meciu­lui cu Argentina, când am fost la şedinţa tehnică, iar asta cred că a fost de bun augur.

„Ceauşescu a făcut şi lucruri bune”

– Aţi cunoscut „Gene­raţia de Aur” a fotbalului românesc şi în calitate de selecţioner. Care e se­cretul acelei generaţii?

Această generaţie de ex­cep­ţie (eu nu mă încumet să o nu­mesc „de Aur”) este generaţia cres­cută în momentul în care Nicolae Ceauşescu îi cheamă la el pe Postelnicu şi pe Ilie Ceau­şes­cu, şefii de la Dinamo şi Stea­ua, şi le cere să nu se mai certe ca mahalagiii. Şi Gheorghiu-Dej făcuse la fel, în ’56, când Elena Ceauşescu şi Marta Drăghici mergeau împreună la meciuri şi se certau ca la uşa cortului, până când li s-a interzis să mai intre pe stadion. Revenind, în ’84, când se întâmplă episodul pe care vi-l relatez, Ceauşescu le zice celor doi să ia ce e mai bun din ţară, să facă echipe de fotbal bune, să nu se mai certe, să se bată cu cei de afară, nu pe teritoriul românesc. Ceauşescu a făcut şi lucruri bune, trebuie să admitem asta. Odată cu cele două echipe, a apărut şi această naţională puternică, în care 22 din cei 23 de jucători de la Mondialul din Italia erau de la Steaua şi de la Dinamo, cluburi care ajungeau în semi­finale şi finale de cupe europene! Pe atunci se concentrau valorile, nu ca acum, când se disper­sează şi sportiv, şi social… Aşa a apărut această generaţie de excepţie, la care mi-am adus şi eu o mică contribuţie, pornind de la faptul (relatat în carte) că am reuşit să mă pun de acord cu antre­norul Emerich Ienei, în privinţa unor idei de joc. Ienei era un om deschis şi comunicativ şi a înţeles că trebuia să jucăm cu cinci fundaşi în meciul de deschidere cu URSS, când era important să nu luăm gol. Am jucat atent, disciplinat, în apărare, şi am câştigat cu 2-0. Apoi, când am devenit selecţioner, am adus vreo zece jucători noi, pornind de la Belo­dedici, pe care l-am readus la lot din Iugoslavia, după ce l-am convins că nu era niciun risc să se întoarcă, deşi fusese condamnat la trecerea ilegală a graniţei. Pe Prunea tot eu l-am adus, pe Dan Pe­trescu, pe Mihali şi Prodan, Dorinel şi Selymes, la fel. Din vechea echipă din ’90 rămăseseră puţini, Popescu, Hagi, Sabău, Balint. Cred că schimbările aduse de mine au fost de bun augur şi după plecarea mea. Echipa făcută de mine a avut rezultate exce­lente până prin 2000.

„Sunt partizanul a «ce-i în guşă-i şi-n căpuşă»”

– Dincolo de detaliile legate de fotbal, „Mis­terele lui Mister” are câteva capitole impresio­nante prin emoţia lor, legate de viaţa de familie. Aş aminti doar episodul înfierii băiatului dvs. Cor­neluş, alături de doamna Silvia, regretata dvs. soţie, dispărută dramatic şi prematur. Lumea vă ştie altfel de la televizor, distant, ironic… V-a fost greu să scrieţi aceste amintiri?

În ciuda faptului că sunt un tip tranşant, de mic mi se spunea „Gură de Târgovişte”, căci am o limbă ascuţită şi pipărată, în acelaşi timp, cred despre mine că sunt un om bun. Chiar dacă reacţionez mai aprig pe moment, ştiu să iert, ştiu să şi uit, în unele momente, ştiu să propun şi pacea. Doar exprimarea mea verbală e drastică, pentru că am crescut într-o lume a pamfletului, printre oameni de condei, pe vremea când lumea spunea lucrurilor pe nume. Eu nu ştiu să mă eschivez, nu ştiu să joc teatru, sunt partizanul a „ce-i în guşă-i şi-n căpuşă”. Pe de altă parte, chiar dacă deranjez, am ajutat multă lume, sunt o combinaţie de orgoliu şi de ajutarea aproa­pelui. Apropo de episodul cu băiatul meu Corneluş, m-am frământat mult cum să-l prezint în carte. Şi am ales, ca de obicei, calea adevărului. Îţi spun în premieră că am avut o strâgere de inimă să-i spun ce s-a întâmplat, cum a intrat în familia noastră, că era adoptat, şi când am făcut-o prima oară, avea 14-15 ani. Iar acum, când am scris cartea, cea mai mare strângere de inimă am avut-o când i-am dat să ci­teas­­că episodul înfierii, aşa cum a apărut el în carte. „E foarte bine!”, mi-a spus, după ce a citit. În acel moment, mi-am luat o mare piatră de pe inimă!

– Domnule Dinu, credeţi că lumea de astăzi are nevoie de adevăruri de genul celor pe care le scrieţi în carte, ca să se vindece?

E singura soluţie! Vindecarea, ca în orice tra­tare de boală, nu se poate face fără un diagnostic co­rect, nu se poate face fără adevăr. Sigur, adevărul presupune riscuri mari, pentru că lumea este prea puţin pregătită să-l accepte. Dar eu cred că adevărul este un leac. Aşa cum la o boală trebuie să accepţi un tratament sau o operaţie ca să te vindeci, la fel, pentru a deveni mai buni, pentru a fi sănătoşi moral, trebuie să acceptăm adevărurile care ne repun pe li­nia firească a vieţii. Singura cale este adevărul. Mi-aş dori ca acest model al cărţii mele să fie urmat, deşi puţini sunt pregătiţi să îşi asume riscul de a spune adevărul până la capăt…