– Un labirint de străzi drepte, ca trase cu rigla, scufundate în verdeață, aflat în zona de nord a Capitalei, la ieșirea spre Mogoșoaia. Trotuarele sunt umbrite de copaci și de pomi fructiferi, o prevestire a parcului gigantic care urmează, atât de bogat în arbori înalți și deși, încât pare mai degrabă un trup de pădure. La intrare se află bustul lui N. Bazilescu, cel care a pus piatra de temelie a cartierului Bucureștii-Noi –
Un tânăr de succes
Păduri și câmpuri întinse erau odinioară prin aceste locuri, iar Bucureștiul era departe. Pământul nici măcar nu ținea de oraș, aparținea comunei Băneasa. Localnicii botezaseră această zonă Măicănești-Grefoaicele. În anii aceia, N. Bazilescu încă nu pusese piciorul pe aici. Era originar din județul Prahova, din târgul Urlaților, unul dintre podgorenii din Dealu Mare. S-a născut în 1860, chiar în prima zi a anului, la începutul unei perioade de mari transformări social-economice și de ascensiune pentru România. În timp ce Nicolae învăța să meargă și să vorbească, muntenii și moldovenii învățau să trăiască împreună, după unirea din 1859. Probabil, îi auzise pe părinți și pe ceilalți podgoreni vorbind despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, despre reforme și alte subiecte publice dezbătute în gazete. Când a ajuns la București, ca student al Facultății de Drept, România era condusă de Carol I. Tânărul sosit din podgoria Prahovei a beneficiat din plin de deschiderea culturală către Occident. Asemenea altor tineri români, și-a luat doctoratul la Paris. Întors în țară, a fost ales secretar al Camerei de Comerț și Industrie a României. Apoi, a ajuns profesor la Universitatea din Iași. Câțiva ani mai târziu, s-a mutat la București, ca profesor la Facultatea de Drept. Aici l-a cunoscut pe Aristide Pascal, om cu studii înalte și cu o carieră solidă în profesorat, dar și în avocatură și chiar în politică. Nicolae s-a căsătorit cu Catherine, fiica profesorului. Socrul mic avea o moșie în partea de nord a Bucureștiului și datora o mare sumă de bani unei societăți de credit, vreo 115.000 de lei. Moșia se numea, cum am spus, Măicănești-Grefoaicele. Ginerele, N. Bazilescu, a achitat datoria socrului, i-a mai plătit și acestuia o altă sumă de bani și a devenit proprietarul moșiei, cu acte în regulă.
O tranzacție de bun augur
Istoria Bucureștilor Noi începe cu semnătura lui Bazilescu pusă pe actul de vânzare-cumpărare, din 1893. Ajuns proprietar, a lotizat mai mult de jumătate din suprafață, mai exact 155 de ha, și a scos la vânzare parcelele de teren, la prețuri avantajoase, astfel încât să poată fi cumpărate de oameni nevoiași. „Bazilescu își propune încă de la început crearea unui oraș nou parcelat după sistemul american și dotat cu toate utilitățile sociale (biserică, școală, cimitir, locuri de agrement, piețe, baie comunală, mijloace de transport, etc.)”, notează istoricul Dan Falcan, într-un articol publicat în revista Muzeului Municipiului București. Încet-încet, noua așezare prindea viață. Cumpărătorii bucăților de teren se apucau de construit, puneau cărămidă pe cărămidă și astfel casele se aliniau una lângă alta, de-a lungul străzilor drepte și lungi, unele atât de lungi, încât par fără capăt. Bazilescu a donat o suprafață din moșia sa pentru amenajarea unui parc. Vegetează aici sumedenie de specii de arbori, mai ales tei și frasini bătrâni, crescuți din semințele arborilor din străvechii Codrii ai Vlăsiei. Noul București se întindea, se umplea de case și oameni, veniți cine știe de unde. Bucureștiul adevărat era încă departe, spre sud. Ca să-l apropie, să-l facă mai accesibil, Bazilescu a construit o cale ferată. Locuitorii din orășelul întemeiat de el circulau cu trenul spre Capitală. Cu „trenul lui Bazilescu”. (Acum, trenul circulă pe sub pământ, fiind funcțională aici cea mai nouă magistrală de metrou, cu cele mai curate stații.) La viticultură, Bazilescu nu a renunțat, chiar dacă s-a legat pentru totdeauna de București. A fost furnizor de vinuri al Casei Capșa, renumita cafenea de pe Calea Victoriei, unde se întâlneau scriitorii celebri ai României. A transformat o fabrică de bere în fabrică de vinuri spumante, din ambiția de a arăta că și românii sunt capabili să producă la ei acasă vinuri spumante de calitate.
Destin sumbru
Prima soție, Catherine, fiica profesorului Aristide Pascal, a murit după nouă ani de la căsătorie, în 1899, din cauza unei hemoragii nazale. Au avut trei urmași: pe Aristide (n. 1892), pe Lidia (n. 1893) și pe Margareta. Profesorul Bazilescu s-a recăsătorit abia după 23 de ani, în 1922, cu o englezoaică, Vera. Au trăit împreună până la moartea lui, în 1938. Vera i-a mai supraviețuit șase ani. În 1944, când a aflat că trupele sovietice au intrat în țară, Vera s-a refugiat într-un sat din Teleorman. Ostașii sovietici au ajuns și pe ulițele acelui sat, iar femeia, înspăimântată, a decis să-și pună capăt zilelor, împușcându-se în cap. Fiul lui Nicolae Bazilescu, Aristide, a avut, și el, o soartă neagră, după instaurarea regimului bolșevic în România, după cum reiese din relatarea istoricului Dan Falcan, care a avut ocazia să afle amănunte relevante chiar de la fiica lui Aristide. În 1946, a fost înlăturat de la catedra de Economie Politică a Facultății de Drept, iar în locul său a fost instalat Lucrețiu Pătrășcanu, care va sfârși executat chiar de tovarășii săi de drum. Aristide Bazilescu a fost exclus și din Barou, probabil drept repercusiune a faptului că a scris o carte despre economia sovietică, după ce s-a întors de pe frontul rusesc, în 1942. Împreună cu soția sa, Aglae (născută Saint-Georges de Posingen), Aristide a fost trimis cu domiciliul forțat la Mizil. A fost închis la Rahova și la Văcărești și a fost obligat să muncească în lagărul de la Bicaz. A murit în 1969, într-o cameră închiriată. Lidia, fiica lui Bazilescu, căsătorită cu Henri-Vasile Bogdan, a murit tânără, în 1933, la vârsta de 40 de ani. Ansamblul de clădiri construite de Nicolae Bazilescu în cartierul pe care l-a întemeiat a fost distrus, în mare parte, în 1948, de un primar comunist. Lama buldozerului a pus la pământ clădiri de serviciu, ateliere și locuințele de personal.
Vechi și nou
Cartierul Bucureștii Noi nu mai putea fi, însă, ras cu buldozerul. În schimb, noul regim a construit pe partea dreaptă a bulevardului, câteva clădiri de inspirație sovietică, iar mai târziu, pe partea stângă, blocuri banale, din acelea cum au fost construite în tot Bucureștiul. În spatele lor, a rămas însă puzderie de case și vile, cu trotuare umbrite de arbori și pomi fructiferi. Mă plimb prin parcul imens, asemănător unei păduri. Undeva, în zona centrală, e clădirea Teatrului de vară, construită în 1955, cu ocazia Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților. Privind arhitectura de factură antică, un vizitator neavizat ar putea fi ușor păcălit, crezând că imobilul a fost edificat cu mult timp înaintea comunismului. Acum, teatrul e pustiu, clădirea dezafectată. Ies din parc și mă aventurez pe străzile drepte. E o atmosferă stranie, patriarhală, în acest cartier ascuns înapoia blocurilor înalte de la bulevard. Caut case vechi, dar mai toate sunt pitite după garduri sau ziduri înalte și umbrite de viță de vie. Bucureștii Noi s-au tot înnoit, au fost ridicate vile și chiar blocuri de trei-patru etaje. Cartierul răsărit dintr-o tranzacție făcută între doi profesori universitari s-a prefăcut, de la o epocă la alta, dar și-a păstrat neschimbate lumina și aerul de așezare imemorială, a cărei viață a curs, parcă, în afara regimurilor politice.
DUMITRU BĂDIȚA
Romanian