Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ultima descântătoare din Vrancea

– Știa să zică de boală, de dușmănie, de întors dragostea. Tușa Șerbana a renunțat la magie în pragul morții, ca să fie primită în biserică –

Tușa Șerbana din Coroteni – Vrancea știa să descânte de orice. De dragoste, de urât, de bubă rea, pentru om părăsit, de ceas rău… Ea nu făcea, ci doar desfăcea răul și paguba, și nu e om în sat care să nu fi trecut pe la ea cu vreo pricină de necaz. Îi călcai pragul când nu mai știai încotro să o apuci. Ani­malul se prăpă­dește sub ochii tăi, copilul se stinge de boală și nu știi ce să-i faci, bărbatul a plecat de-acasă după muiere străină. Doctorul e departe, în satul vecin. E străin și nu-ți înțelege necazul. Pentru o vorbă și o povață, intrai la tușa Șerbana. Rămăsese sin­gura din sat care știa să des­cânte. Pe vremea mea, orice femeie, în gos­podăria ei, știa să zică două vor­be ca să alunge răul din ochi, din inimă sau din min­te. Acum, vin la mine oa­meni de peste deal, din Ți­goiu, din Olăreni și chiar de mai de­parte, din Tă­bă­cari, din Ple­șești. Veneau la casa ei, aflată în mar­ginea satului. O casă cât un stat de om, cu pris­pă, o palmă deasu­pra pă­mân­tului. Un coteț și o lea­să de porumb – asta era toa­tă averea ei. Toa­te vechi, și după măsura ei – mici. Ușa în­gustă, masa din lemn, scaunul cu trei picioare, soba de că­ră­mi­dă, cu vatra joasă, toate parcă făcute să le folosești umblând în genunchi. Bu­ruienile us­cate și strânse cu ață pe marginea per­vazului răspândeau un miros ciudat, de bă­trân.

Tușa Șerbana a învățat descântecul de la soacra ei, o bătrână din Vintilă-Vodă. Când și-a pus cunu­niile pe cap, s-a mutat în casă nouă, o casă în mij­lo­cul câm­pu­lui, fără țipenie de om împrejur. Noap­tea îi urlau lupii în geam. Fără nici un sprijin, trebuia să știe măcar vorbele de alungat urâtul, descântecul de îndepărtat deochiul și boala! Când îți intra o muiere în casă și te găsea smântânind oalele cu lap­te, nu mai aveai belșug. Laptele se îngălbenea și se în­tindea ca zeama de varză acră. Îl deochia. Mergeam adesea la ea să o întreb și ea îmi răspundea cu drag: Iei trei paie de mătură, un cuțit și le pui într-o cană de apă ne-ncepută, scoasă în zori, când om n-a trecut pe la fântână. Când soarele stă să iasă pe cer și relele au adormit, porunca ta e lesne ascultată: «Ieși deochi dintre ochi,/ Din toate oasele, vi­nele,/ Din creierii, din țâțele vacii!/ Să ieși și să gonești departe,/ Unde picior de rumân n-a călcat,/ Și animal n-a păscut./ Eu te-am descântat./ Care te-a deocheat/ Să rămâie surd și mut!/ Că eu pe toate le-am pomenit,/ Și deochiul a fugit/ Prin pomi, prin flori, prin câmpi». Te închini de trei ori și stropești vaca cu apă din cană. Și zici: «Fugi deochitură/ Că te-ajunge-o strochitură,/ Cum te-ajunge, cum te omoară./ Să rămâie animalu’ curat și luminat,/ Ca de la Dumnezeu din cer lăsat». Ștergi vaca cu apă printre coarne, pe la uger, între ochi și vezi cum ră­ul pleacă prin alte părți. Sfârșind vorba, tușa făcea totdeauna o cruce mare înspre icoana agățată în grindă. Chiar dacă descânta, fără ajutorul lui Dumnezeu nu putea să facă nimic.

Descântecul nu se plătește cu bani

Foto: Emanuel Tânjală

Când am cunoscut-o, tușa trecuse binișor de 80 de ani. Avea fața zbârcită și arsă de soare. Mâinile îi crăpaseră pe coada sapei, muncind pe tarlaua părinților și apoi la colectivă. Și le ascundea, cu o rămășiță de cochetărie, în buzunare. Purta o fustă lungă și prea largă, neagră și ponosită. Un flanel din lână vopsită cu coajă de nucă și o bro­boadă strânsă cu nod sub bărbie.

În fiecare lucru din jur vedea o poveste. Într-un colț, o cârpă aruncată, murdară, cu un ghemotoc tare în ea. Ce e acolo? Brusture. Pentru ce? Pentru rup­tură de os: pământ galben, praf de că­pățână de câine, cărămidă pisată; toate ume­zite cu țuică. Se pun pe locul dureros, se înfășoară cu o cârpă și se lasă trei zile. Tratamentul se repetă până ce se prinde osul. Un băiat din sat, care, la în­cărcat de lemne, și-a rupt mâna în trei locuri, a stat cu brusture mai bine de trei luni. Mai fac oa­me­nii în sat brusturi, dar iau bani bunișori. Cinci­zeci de mii pentru unul; dacă faci trei, iaca o sută cincizeci de mii de lei, socotea bătrâna în grabă. Pensia pe o lună.

Tușa Șerbana nu lua niciun ban pentru ce făcea. Puteai să-i aduci în schimb o le­gătură anu­me de bu­ru­ieni, pe care ți le de­scria în amănunt, un­tură curată, fără sare, o bucată de seu de oa­ie, o căpățână de câi­ne, dacă o găseai în dru­mul tău. De-ale gu­rii nu-i trebuia. A­vea de toate pe lângă casă: porumb, grâu, vie în câmp. Iar de bani, nici nu voia să audă.

A venit odată o femeie din Slobozia, povestea bă­trâna. Băiatul ei, flă­cău în toată firea, era cu totul o carne vie. Pe toată pielea îi ieșiseră niște bă­șicuțe mici, care se spăr­geau și zemuiau, până a­jungeau o bubă. Era foc viu. Pentru așa o năpastă, descântecul e frumos ca o poveste: «Am plecat pe-o coastă alungată./ Acolo era un cal bălan tăiat!/ Și toate păsările a mâncat./ Numai una n-a mâncat/ Ea a ciripit,/ S-a văitat și a plecat./ Dar eu i-am descântat,/ Și l-am vindecat». Apoi, iei balegă de cal arsă în foc, până se face o pudră fină, o amesteci cu untură nesărată și faci plă­ma­dă. După fiecare îm­băiere, băiatul s-a uns cu des­cântătura bătrâ­nei. După trei zile, ca-n povești, era vindecat. În bucu­ria ei, mama a vrut să-i dea tușei un miel. L-a refuzat.

Nu-i iei omului bucățica de la gură și nici banul din buzunar. Te vede Dumnezeu. Nu pentru câștig de bani descânți. Nu în bani stă necazul omului. Banii vin, se duc; cine stă sub puterea lor?

Răul numai cu vorbă curată se scoate

Descântecul e vorbă de taină. Tușa îl rostea pe mu­tește, dând ușor din buze. Din când în când, auzeai câte un șu­ierat: Să ră­mâ­ie curat, luminat ca de la Maica Domnului lăsat.

Ca să stăpânești taina „zi­su­lui”, ucenicești 12 ani. Tușa a în­vățat pe apucate, de la bunica sa, bâta Ma­riuța, de la soacra ei și chiar de la femei întâlnite pe drum. Așa a aflat povestea unei fe­te mușcate de un șar­pe. Stătea as­cuns sub strachina din care mân­cau puii de la cloșcă. Fata se duce să întoarcă vasul. Șarpele încolăcit sare și o mușcă de mâ­nă. Fata se sperie și leșină. Des­cân­tătoarea ia o nuia de alun, cu care ames­tecă într-o cană cu apă. Zice: O, răule, dru­găule/ Ce-ai stat și m-ai așteptat?/ Te-am căl­cat și m-ai mușcat./ Dar leacul bun să fie din băț de alun/ Să rămâie curat, luminat,/ Ca de la Dumnezeu din cer lăsat. Cu apa se unge locul mușcăturii, timp în care descântătoarea nu răsuflă.

„Stea, stelucica mea, toate stelele să stea”

„Leacul bun să fie din băţ de alun/ Să rămâie curat, luminat”

Femeie cu frică de Dumnezeu, tușa nu descânta pentru răul omului. Descântec de dragoste dacă făcea, nu pomenea nume, nu desfăcea jocul ursi­tei, iar dacă făcea pentru femeie părăsită, răul e al nimănui; cu­nunia e sfântă. A venit la mine o fată bătrâioară, toc­mai din Tăbăcari. Nu mai făcusem pe ursit. Da’ s-a dat de ceasul morții aci, cu mine, că nu se mai mărita. Așa e. Omului îi stă bine până la un timp să petreacă de unul singur. După aia, nu mai are haznă la ni­mic. Îți găsești un creștin și faci după porunca lui Dum­nezeu.

Singurătatea e rău sfetnic. Când te vezi pe pământ singur cuc, te gândești că poate te-a uitat Dumnezeu. Puterea Lui e în toate. Des­cântătoarea zice de-o buruiană, de-o stea, de-o pa­săre, de-o piatră, dar care e puterea lor fără Dumnezeu? Ieși la miez de noapte și pui ochii pe o stea de la soare-răsare și zici: Stea, stelucica mea,/ Toa­te stelele să stea,/ Doar a mea să nu mai stea./ Să nu-l lași să se hodinească,/ Cu capul să-l izbești,/ La mine să-l pornești./ Că asta-i soarta mea,/ Eu te-am strigat,/ Pe horn, la fântână… Bună-dimineața, lină fântână,/ Mulțu­mesc, fată bătrână,/ La ce ai venit la mine?/ Am venit să iau apă din tine,/ Cu­rată și scuturată, de la Dumnezeu din cer lăsată./ Să iasă și soarta mea,/ Din râuri, din ape,/ Să vie să mă ia. Iei apă și azvârli de trei ori peste cap. Iar în fiecare sâmbătă, de dimineață, te speli cu apă de la fân­tâna des­cân­tată, timp de trei săp­tă­mâni. Și cât te speli, spui: Cum nu poate răbda lumea fără apă, așa să nu poată el răbda fără mine. După trei săptămâni, fata s-a întors la casa tușei Șerbana și l-a adus și pe bărbatul ei. Îl sco­sese ursita de la mare depărtare, din Râmnicelu.

Cât timp a descântat, tușa Șerbana nu a avut de la preot dezlegare de împărtășanie. Ajunsă la bă­trânețe, a vrut să uite descântecul. Nu și-a mai strâns buruieni, n-a mai pus deo­parte plămade fe­lu­rite. Dacă te duceai la ea să-i spui necazul, se ui­ta lung la tine, te cumpănea din ochi, și numai da­că te vedea pierdut de boală, mâncat de bube rele, te descânta. De alte pricini, nu mai voia să audă.

În colț, la grindă, veghează icoana și candela; pe mar­ginea pervazului, lumânarea mare de la În­vie­re; pe un cufăr, hainele bune, de dus la biserică. Știu că n-am făcut rău la niminea cu ce-am des­cântat. Da’ nu de­geaba m-a oprit preotul de la împărtășanie atâta vre­me. Trebuie să fie ceva la mij­loc. Tu zici, da’ de fă­cut, cine face? Și de ce să-l mânii pe Dumnezeu? Mai bine nu mai descânt.

Tușei nu i-a păsat că vorba cea tainică și pu­ternică va muri odată cu ea. Împăcarea cu Dum­ne­zeu și rân­duiala Bisericii au fost mai importante decât orice.

SILICA TĂNASE

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian