LUDMILA ULIȚKAIA – „Libertatea mea sunt cititorii mei”

– Ludmila Uliţkaia este una dintre cele mai importante voci ale secolului XXI. Venind din Rusia, scriitoare de mare anvergură, dar şi om de ştiinţă, mereu a pus sub semnul întrebării marile teme ale omenirii. De pildă, literatura și comunismul. Un subiect pe care l-am abordat și în interviul pe care a avut amabilitatea să ni-l acorde, cu prilejul venirii în România –

Între zeghe și crinolină

– Istoria este un personaj în sine în romanele dumneavoastră. Cât de mult v-a influenţat scri­sul?

–Cred că nu există om pe lume care să nu fi fost influenţat de is­torie. Fiecare generaţie are un spe­cific al ei influenţat de istorie. Mo­dul în care apărem în public e in­fluenţat de istorie. Una e să porţi blugi, alta e să ai rochie cu cri­no­lină. Sau zeghe ca în puşcărie.

– Dumneavoastră unde vă si­tuaţi în istorie?

– Eu fac parte din generaţia care a fost minţită de părinţi. Pă­rinţii mei au cunoscut frica în cele mai groaznice manifestări ale ei. Şi tot cu frică ne-au educat şi pe noi. Tocmai de aceea, de-abia de cu­rând am aflat unele adevăruri din familia mea.

– La ce vă referiţi?

– La faptul că a trebuit să sap în Arhivele KGB, ca să aflu povestea bunicului meu, poveste care a devenit apoi romanul „Scara lui Iakov„. Eu nu sunt un om prost informat. Dimpotrivă. Chiar am par­ti­cipat activ, în fosta URSS, la fe­no­menul numit „sa­mizdat”. Am scris şi am transmis texte în sa­mizdat. Eu ştiam ce s-a întâmplat în co­munism, dar nu ştiam cât de afectată a fost familia mea. Mi s-a ascuns lucrul ăsta. Pentru că pă­rin­ţilor mei le-a fost teamă că poate, şi mie, la un mo­ment dat, îmi va fi frică de „petele negre” din tre­cutul fa­mi­liei.

„În Rusia e ca în anii ‘50”

– De ce le mai este azi frică oamenilor în Ru­sia?

– Nu poţi crede cât de aproape suntem de anii 50! De 20 de ani, Societatea Memorială la care particip face o tabără pentru copii. În fiecare an, copiii scriu compuneri pe teme istorice. E un concurs naţional, în toată Rusia, din zonele ei eu­ropene, până în Siberia. Nimic obligatoriu. Orice copil se înscrie să spună o poveste. Şi nu puteţi să vă imaginaţi câtă opoziţie întâmpină acest proiect din partea autorităţilor. Copiii şi părinţii lor sunt urmăriţi şi li se spune că nu sunt nişte cetăţeni buni ai Rusiei. Singura istorie acceptată e cea oficială, mutilată și politizată la maximum.

– Ce pericol reprezintă copiii?

– Dacă aceşti copii încep să se intereseze de istorie, de istoria mică, de istoria fabricii de alături, de istoria unui crâng care a existat cândva aici şi acum nu mai e, ei chiar devin nişte cerce­tători ai istoriei mari. Şi asta autorităţile nu vor.

– În comparație cu generația dvs., copiii care scriu azi compunerile despre care vorbiţi s-au eliberat de frică?

– E o generaţie mult mai liberă decât a mea, desigur. Dar faptul că li se interzice participarea la un eveniment cum e cel cu compunerile gene­rează un nou val de frică.

„În orașul meu i-a fost ridicat un monument lui Stalin”

– Ați făcut de mai multe ori afirmația că fie­care familie din Rusia a dat o jertfă în lagărele comuniste. Cum se face, atunci, că totuşi comu­nismul e încă atât de seducător în Rusia?

– Co­mu­nismul a apărut în mintea celor ne­credincioşi. Ne­credincioşi şi manipulatori. Creşti­nul se gândeşte la Împărăţia Dom­nului, în vreme ce omul necredincios îşi ima­ginează alte forme de fericire mă­runte și pământești. Cu cât mai needucat e omul, cu atât mai uşor îi întorci capul în direcţia în care vrei tu. Şi astăzi, din păcate, oamenii ne­educaţi îşi întorc capul, din nou, în direcţia stalinismului. În oraşul meu i-a fost ridicat un monument lui Sta­lin. Sunt siderată! Eu şi prietenii mei suntem şocaţi. Dar asta e voinţa po­porului. De ce? Poate pentru că mulţi asimilează comunismul cu siguranţa materială. Mi-e greu să înţeleg.

– Personajele din cărţile dvs. sunt femei puternice. Bărbătoase aproa­pe. De ce?

– Am o admiraţie sinceră faţă de femeile din Rusia. Ele şi-au întreţinut familia mai mult sin­gure. Pentru că de la începutul secolului XX, Ru­sia este tot într-un război. Ba mai mare, ba mai mic, ba mai declarat, mai puţin declarat. Şi în răz­boi mor bărbaţii. După Marele Război a apărut Gulagul. 90% din populaţia închisorilor comu­niste era formată din bărbaţi. Vorbim de milioane de oameni. Şi după ce, în sfârşit, au ieşit din în­chisoare sau din război, bărbaţii ruşi au căzut pradă celebrului al­coolism rusesc. Un beţiv, erou de război sau nu, nu poate fi nici soţ, nici tată, e pur şi simplu un om ab­sent. Aşa că fe­meia avea o dublă în­cărcătură. Nu tre­buia doar să nască prun­cii, dar trebuia să le pună şi hrană pe masă. Era şi mamă, şi tată. Când eram la şcoala pri­mară, cei mai mulţi dintre colegii mei erau orfani de război. Când copiii mei erau la şcoală, mulţi dintre colegi aveau tatăl în Af­ga­nistan. Azi, colegii nepoţilor mei au părinţii divorţaţi. Cine are grijă de familie? Femeia, evident.

– Cum vă raportaţi la au­torităţile de azi din Rusia?

– Nu am avut niciodată şefi. Sunt din fire un om recunoscător. Aşa că e bine că nu am primit ni­mic de la stat, că ar fi trebuit să fiu recunoscătoare statului. Li­ber­­­tatea mea sunt cititorii mei.

LUDMILA ULIȚKAIA, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii con­tem­porane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în biologie la Uni­versitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, „Soniecika” (1995; Humanitas, 2004), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind no­mina­lizat pe lista scurtă la „Premiul Booker” pentru Literatura Rusă și re­com­pen­sat cu premiile „Médicis étranger” și „Giu­seppe Acerbi”. Ur­mătorul roman, „Medeea și co­piii ei” (1996), îi sporește renumele cu o nouă no­minalizare la Premiul Booker, pe care și-l adju­decă în 2001 pentru „Cazul Ku­koțki”, roman în­cununat și cu Pre­miul Penne (2006). „Înmormân­tare veselă” (1997; Hu­ma­nitas, 2005; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale au­toarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de po­vestiri „Fetițele” (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele „Minciunile feme­ilor” (2003; Humanitas, 2005; Humanitas Fic­­tion, 2019) și „Al dumneavoastră sincer, Șurik” (2003; Humanitas Fiction, 2008, 2019), câș­tigător a mai multe premii: Ro­manul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pen­tru Litera­tură în China (2005) și Grin­zane Cavour în Italia (2008). În 2010, Ulițkaia publică ro­ma­nul Cortul verde, tradus în ro­mână cu titlul „Imago” (Humanitas Fiction, 2016), pri­mit elo­gios de presa internațională, iar în 2015, „Scara lui Iakov” (Hu­ma­nitas Fic­tion, 2018), care a câș­tigat, în cadrul Pre­miilor Bolșaia Kniga, locul al trei­lea și Premiul citito­rilor. Căr­țile Lud­milei Uliț­kaia s-au vân­dut până în pre­zent în pes­te două mi­lioane de exem­pla­re. În 2013, i s-a acordat distinc­ția Officier de la Légion d’hon­neur, și în 2014, Pre­miul de Stat al Austriei, pentru Li­­­te­ratură Eu­ro­peană.