Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PETER HURLEY – „Dacă ar veni potopul peste Europa, renașterea va izvorî din România”

Cu soţia lui, Loredana

Îndrăgostit fără leac de România, Peter Hur­ley, un irlandez roșcovan și cu ochii al­baștri, și-a lăsat în urmă cu 15 ani propria țară pentru a noastră, iar cu doi ani în urmă, a lăsat Bucureștiul pentru Baia Mare, pentru a trăi acolo unde îi place (în fermecatul Maramureș), cu cine iubește (o maramureșeancă aprigă, ce i-a de­ve­nit soață de un an). După ce a făcut vreme de ze­ce ani, din marele său entuziasm și din buzu­na­rul propriu, un festival internațional dedicat Ma­ramureșului, Drumul lung către Ci­mitirul Ve­sel, Peter Hur­ley șade acum și cugetă, în tihna noii sale familii, la toate câte s-au petrecut, dar ur­zește și planuri de vii­tor. Iar când iese dimi­nețile în grădina casei, împreună cu micuța Orla-Maria, fiica sa de un­spre­zece luni, și privește în­spre munții vineții ai Gu­tâiului, linia ori­zon­tu­lui, ca și viitorul, îi par a fi mult mai limpezi acum, de când și-a găsit locul.

„Cercul Zânelor”

Pare că, în sfârșit, ți-ai găsit pacea la noi, pe plaiuri maramureșene, dra­gă Peter Hurley. Lun­ga ta călătorie până aici, a început de la Dublin, din Irlanda, unde ai venit pe lume într-o familie nu­meroasă. Cu atâtea în­tâmplări ale vieții, mai ții minte anii copilăriei?

– Părinții mei au avut zece copii, așa că, între atâția frați și surori, nicio zi nu semăna cu cealaltă! În mod ciudat, primele și cele mai pregnante amin­tiri din copilăria mea sunt despre camera noastră, despre dormitorul băieților, în care dor­meam eu cu cei cinci frați mai mici (eu fiind co­pilul cu numărul opt). Tata era pasionat de cursele de cai, la care ne lua și pe noi sâmbăta, la derby-urile mai impor­tante. De aceea făceam, și noi, evi­dent, curse de cai în pijamale, înainte de culcare, sărind dintr-un pat în altul. De altfel, toată camera era plină de paturi, cu mici intervale de spațiu între ele, așa că nu ne era greu să ne întrecem, să sărim dintr-unul în altul, ca niște căluți sălbatici și nestăpâniți ce eram, nechezând ca nebunii. Aveam și timp de joacă după ce ne făceam lecțiile, dar mergeam și la școala de muzică, unde noi, băieții, luam lecții de clarinet, iar surorile mele cântau la pian. Dublinul e un oraș frumos și vesel. Strada noastră era fer­mecătoare, cu case vechi și grădinițe de flori și copaci. În vacanțe ne jucam cât era ziua de lungă. Nouă, celor zece frați și surori, ni se adă­ugau și prietenii din vecini, colegi ori alți to­varăși de joacă. Era larmă mare, și tata, când vedea că avem prea multă energie și nu putea să ne mai po­tolească, ne hipnotiza cu un sin­gur cuvânt: Aven­tură! Era suficient ca să facem liniște, să aruncăm câteva lucruri în rucsacuri, să ne încălțăm cu pantofii de sport și să ne urcăm cu toții, claie peste grămadă, în mașină. Tata avea întot­deauna pe post de automobil, dubițe vechi, din anii ‘60-’70, ceva în genul Wolks­wagen-ului din de­senele animate cu Scooby Doo, și pe care le cum­păra la mâna a do­ua. Se mândrea, chiar, că nu a dat niciodată mai mult de o mie de lire pe un ase­menea ve­hi­cul, ceea ce în­semna o economie considerabilă la o casă plină de copii, cum eram noi! Așa­dar, tata ne în­cărca pe toți în ma­șină și ne ducea în natură, pe dealuri ori pe coastă, unde puteam să alergăm în voie, fericiți, până la epuizare. Tatăl meu era un om cu o răbdare infinită și, ca să ne ispitească pentru fiecare evadare din aceas­ta, ne spunea că mergem într-un loc ab­solut secret, de care nu știa nimeni altcineva decât el. Unul dintre aceste locuri secrete ale lui era, de pildă, cel numit Cercul zânelor, și care era, într-adevăr, un cerc mare, pe o pajiște, în interiorul căruia iarba avea firul mai verde și mai lung. Așa o găseam în fiecare an, ori de câte ori mergeam aco­lo! Tata spu­nea că pe locul acela dansează zânele noaptea, în­tr-o horă, și dacă nu ai fi știut, ai fi putut trece pe lân­gă locul acela fără să îți dai seama ce e cu el. Dar tata știa, și numai faptul că împărtășea cu noi lu­crul acesta, făcea ca aventura să fie și mai pal­pi­tantă, iar pe noi ne făcea să ne simțim și mai spe­ciali. Ne spunea mereu basme pe care le auzise, la rându-i, în copilăria sa din Cornwall, și avea o gră­madă de vorbe de duh, desprinse din înțelep­ciunea populară. Chiar dacă era un adult care avea zece copii, tata nu își pierduse simțul aventurii, ci era ca un cavaler mereu gata să lupte pentru onoare și pentru dreptate.

Cei doi Peter

La fabricat mămăligă

Pare că ai moștenit de la tatăl tău spiritul acesta de aventură, din moment ce-ai ajuns din Ir­landa în România. Cu ce bagaj ai plecat în lu­me?

– Cu o valiză plină de principii sănătoase și valori, precum respectul și cinstea, credința în Dumnezeu, spiritul de sacrificiu, o mândrie și un patriotism ardent, o mare responsabilitate pentru construcția națională. Tata era un om extrem de onest și de smerit în inima sa, astfel încât dacă ci­neva îl întreba care e cea mai impor­tantă realizare a vieții sale, răspundea că e faptul că nu a avut ni­ciodată dușmani. A în­cercat să nu creeze niciodată antipatie, animo­zitate, nu a dat nimănui vreodată vreun motiv ca să-l vorbească de rău, nici să-l invidieze. Era un om al păcii tatăl meu, era de un umanism extraordinar și avea o căldură în privire care te mișca. Avea o credință uri­așă, o conduită creștină și morală ireproșabile și dădea fiecărui lucru pe care îl făcea o măsură sacră, spirituală. Îi plăcea să se înconjoare de tineri, fără să fie moralist, ci doar pentru că în sufletul său a fost mereu tânăr. În același timp, a fost profund dedicat familiei, în ale cărei valori credea nestrămutat. I-am scris o poezie când a împlinit 90 de ani și i-am trimis-o, neputând să ajung din România la Dublin, la aniversarea lui. Una dintre surorile mele i-a citit-o și a fost foarte im­presionat. Era vorba tocmai despre asta, că în jurul lui era mereu o simfonie a tinereții. Deși a murit la 95 de ani, tatăl meu nu a fost un om bătrân. Aș vrea tare mult să fiu ca el, să văd viața cu atâta bucurie și entuziasm așa cum o vedea el. De puține ori reușesc, iar asta se întâmplă în general când fac ceva pentru ceilalți, căci atunci când fac ceva doar pentru mine, nu am atâta motivație. Simt cum în mine sunt doi Peter, unul copilul tatălui meu, cres­cut și educat de el, cu un ritm interior absolut pozitiv și înălțător, iar celălalt, cel pe care eu l-am creat, în anii de după ce am crescut și am plecat din casa părintească. Și pot să vă spun că primul îi este net superior celui de-al doilea! Iar atunci când nu fac bine un lucru sau sunt pe un drum greșit, primul Peter are parte de mari frământări din pricina celui de-al doilea. Tata s-a stins în 2014, la 95 de ani. Mama are 91 de ani și are același spirit viu ca întotdeauna și o inimă bună. Vorbim des, ne vedem pe video telefon, și sper ca anul acesta să ajung la ea cu cei doi copii ai mei, ca să îi vadă. Mama are, până acum, 19 nepoți, de la cei 10 copii, așa că ne trebuie o fotografie mare ca să încăpem cu toții în ea.

„Mi-am asumat credința ortodoxă, copiii mei sunt botezați ortodox”

Duminica, pe uliţă

Deși viața și profesia (managementul afa­cerilor) te-au dus pe mai multe continente, ai ales să rămâi în România. De unde vine acest ata­șament al tău?

– Din istoriile noastre asemănătoare, ale Irlandei și României deopotrivă, ca popoare care au fost în vecinătatea marilor imperii și au trebuit să lupte pentru integritatea lor teritorială, pentru identitatea lor națională. Suntem mai legați de pământ, mai aproape de Dumnezeu și de tradițiile vechi. Această legătură cu pământul dezvoltă o filosofie comună a existenței, feluri comune de a vorbi, de a ne bucura, de a sărbători și de a ne cinsti strămoșii. În plus, pe voi, românii, v-a ajutat și clima mai blândă, com­binată cu pământul bogat și fertil: aici arunci o să­mânță și crește. În Irlanda nu este peste tot așa, plouă patru luni zi de zi, bat vânturi năprasnice dinspre Ocean. Odinioară, existența era foarte dură pentru țăranul irlandez și nu cred că exagerez când zic că noi eram de sute de ani în zdrențe, pe când voi erați ceva mai bine îmbrăcați și, fără a fi bogați materialicește, aveați o bogăție culturală uriașă, și exista chiar aici o aristocrație țărănească în rând cu cea înaltă a Europei. Trăind aici de cincisprezece ani, am identificat, chiar, niște trăsături esențiale ale sufletului românesc, despre care am vorbit în conferințele publice la care am participat, pentru că mi se pare important de atras atenția asupra faptului că satul românesc se află la răscruce, și dacă societatea românească ignoră acest lucru, se va trezi fără rădăcini, într-o comunitate globală unifor­mizantă.

Ca locuitor al Maramureșului, aspiri și tu la iden­titatea româ­neas­că?

– Încerc cât pot, dar sunt încă înce­pă­tor. Încerc să vorbesc cât de bine limba și să-i deprind nuanțele. Mi-am asumat și cre­dința ortodoxă, căsă­to­rindu-mă religios, copiii mei sunt bo­tezați ortodox. Trăiesc aici, în nordul arcului carpatic, și pentru a păstra tradiția vie, mi-am pus la bătaie toate resur­sele, materiale, de timp și de energie, realizând vre­me de zece ani în Săpânța, dar și în alte sate mara­mureșene, Festivalul Drumul lung spre Ci­mitirul Vesel. Trăsătura cu care mă identific cel mai mult este ideea de sacrificiu, pentru că am făcut un sacrificiu personal enorm, pentru a-mi împlini acest vis, al reînvierii tradiției autentice în Ma­ramureș. Nu am făcut toate aceste sacrificii cu gândul de a obține profit sau laude, ci doar pentru că sunt lucruri în care cred cu tărie. Am spus mereu că rădăcinile voastre puternice sunt, de departe, cel mai frumos exemplu de tradiție profund europeană pe care o mai avem. Dacă ar veni potopul peste Europa, me­taforic vorbind, am încredere că re­nașterea eu­ropeană autentică va izvorî din Ro­mâ­nia.

„Vreau ca românii să cumpere lapte de la țărani”

Jocul miresei

Printre țelurile tale cu ade­vărat minunate, ți-ai propus să re­pui tradiția Maramureșului în locul ei de onoare. Ai reînviat cioplitul în lemn, ai reașezat fe­meile în fața războaielor de țesut, ai readus cete­ra­șii să cânte la nunți, în locul muzicii de sinte­ti­zator. Ce alte pla­nuri ți-ai mai pus pe agendă?

– Dacă în acest proiect legat de cultura rurală tradițională am ter­minat prima lui fază, acum simt că aș putea să fac mai mult în do­meniul agroeconomiei, de pildă. Vreau ca românii să conștientizeze că dacă nu vor cumpăra lapte din supermarket, ci de la țăranii din satele din jur, îi vor ajuta, le vor arăta solidaritatea și respectul lor pentru un mod de viață absolut onest, practicat de milenii pe acest pământ. În această direcție îmi voi investi forțele de acum înainte, pentru a sensibiliza societatea și po­liticienii față de situația țăra­nilor. Satul românesc se află la răs­cruce, și pentru salvarea lui tre­buie să ne unim cu toții. În calen­darul bise­ricesc, 2019 este anul omagial al satului, al învățătorilor și preoților de țară, și cred că și Biserica s-ar putea alătura unor strategii menite să îmbună­tă­țească situația țăranilor români. Cred că un sistem onest și profita­bil prin care ei să poată să-și comercializeze produsele ar mai reduce migrația la muncă în străi­nătate și depopularea agresivă a satelor românești. E o provocare căreia nu știm să îi răspundem clar și tranșant, fără sprijin politic. Ar trebui să îndrăznim mai mult! Lui Dumnezeu îi plac oamenii care îndrăznesc să facă lucruri bune! Care au curaj! Modul de viață tradițional este încă viu în satele românești, deci nu vorbim despre o reînviere, ci despre o problemă de organizare și de mar­keting, de investire a unui efort în vederea gă­sirii de soluții, lucruri care sunt la îndemâna noas­tră. Personal, chiar mă gândesc la împlinirea unui vis pe care îl am de mult, și pe care îl îm­păr­tășesc și cu actuala mea soție, acela de a ne muta în­­tr-un sat și de a trăi aco­­lo con­form rân­duie­lilor tra­diționale, dar cu ajutorul tehnologiei de azi.

„Am învățat mult de la România”

Cum e viața ta la Ba­ia Mare? Cum te re­găsești în postura de soțși tată a doi copii?

– Mi-am găsit în cea de-a doua mea soție, Lo­redana, un camarad de drum plin de forță și ener­gie. Ea se implică foarte asumat, sincer și curajos, în lucrurile în care crede, și așa s-a făcut că anul trecut, la trei săptămâni după ce a născut-o pe fiica noastră, Orla-Maria, a plecat cu ea în brațe să or­ganizeze festivalul baloanelor cu aer cald. A adus pe cerul Maramureșului, lângă satul Rogoz, 100 de baloane cu piloții lor veniți din toată lumea, care s-au ridicat deodată, plutind până departe, în onoa­rea aniversării Centenarului Unirii. Acum, avem un an de căsnicie, iar Orla-Maria are unsprezece luni și își va sărbători onomastica pentru prima oară. Am numit-o Orla, cu un vechi nume irlandez, și Ma­ria, pentru că tot ceea ce am creat în Maramureș, respectiv festivalul și copilul acesta, a fost sub sem­nul Sfintei Fecioare Maria. Lucrurile s-au așezat în viața mea, dar am un sentiment de vină față Patrick, fiul meu cel mare, în vârstă de zece ani, care lo­cuiește la București, cu mama lui, și pe care, din cauza distanței, nu îl văd atât de des pe cât mi-aș dori. Vorbim în fiecare săptămână la telefon, merg să îl văd cât de des pot și sper că atunci când va fi mare, va înțelege și mă va ierta. E un băiat minunat, Patrick al meu are exact partea asta pe care eu o iubesc la voi, românii: creativitate, pozitivism și un simț al umorului foarte dezvoltat. Mă uit acum la Orla-Maria, care stă într-un leagăn în grădină și râde la mine, și mă gândesc că a fi alături de copilul tău când el descoperă lumea, pas cu pas, e cel mai mare dar și privilegiu pe care un părinte poate să îl aibă. Încerc să mă bucur de el, să fiu recunoscător pen­tru ceea ce am, și să nu mă mai las prins în pân­za de păianjen a gândurilor și regretelor trecu­tului. Acum sunt alături de Loredana și le construim viitorul împreună, ea îmi dă siguranță și e un umăr pe care mă pot sprijini oricând. Nu sunt deloc un soț perfect, reglajul fin al relației noastre, în cadrul căs­niciei, continuă zi după zi. Loredana e o mara­mureșeancă puternică și cutezătoare, așa cum sunt toate femeile pe aici, are o legătură cu pământul acesta pe care îl iubesc și eu atât de mult, chiar dacă vin de departe, din lume. Iar dacă viața mea senti­men­tală a fost într-o mare neorânduială în ultimii zece ani, pentru a nu mai repeta greșelile din trecut și a răni oamenii care mi-au fost dragi, mă rog lui Dumnezeu să îmi dea înțelepciunea ca faptele și vorbele mele să nu facă rău celor din jur, mă rog să fiu atent la greșelile mele, și nu la greșelile altora! Să am conștiința trează, ca să înțeleg semnele pe care Dumnezeu ni le trimite, căci El mi-a scos în cale oameni extraordinari, de când sunt în Româ­nia, îndeosebi din lumea satului. Întâlnirile acestea au fost pentru mine lecții vii de viață: am învățat mult de la ei, am învățat mult de la România!

Foto: Mitruț Burghină

Corina Pavel

Corina Pavel este redactor al revistei „Formula AS” din 1997 și susține pagina de interviuri „Lumea Românească”. „Ucenicia” în lumea presei și-a făcut-o la ziarul studențesc „Ing”, între anii 1987-1989, iar în primii ani de după '90 a lucrat la ziarul cotidian „Meridian”, la revista „Baricada” și a colaborat la revistele „Familia mea” și „Realitatea ilustrată”. Este absolventă a cursurilor de masterat în Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor la Facultatea de Litere a Universității București și are o specializare în Comunicare și Relații Publice la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea București. S-a născut în Călărași, un orășel de la Dunărea de Jos, și poartă în suflet nostalgia marelui fluviu și a lumii din romanele scriitorului Ștefan Bănulescu, însă marea sa „adicție” e lentila magică prin care privește și descoperă lumea în paginile revistei „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian