– 100 de ani de la unul dintre cele mai strălucite momente din istoria armatei române: Cucerirea Budapestei –
Pentru România, Primul Război Mondial s-a terminat, oficial, în toamna lui 1918, odată cu dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar. Imediat, până pe 1 Decembrie, Basarabia, Bucovina și Transilvania se unesc cu România. Dar pacea nu e deplină. În aer miroase, încă, a praf de pușcă… Ajunși la putere la Budapesta, bolșevicii nu se împacă cu pierderea Ardealului, atacă trupele române și le împing până la Oradea. În fața provocărilor repetate, Principele Ferdinand ordonă, în vara lui 1919, ocuparea Ungariei. În numai câteva zile, vânătorii de munte mătură pusta maghiară și intră triumfători în Budapesta, agățând opinca românească pe catargul parlamentului maghiar! Am fost și-am văzut! După fix 100 de ani, am mers la Budapesta, pe urmele uneia dintre cele mai glorioase fapte de arme din istoria României. Ultimul episod al Marii Uniri de la 1918, care nu ar fi fost deplină fără sacrificiile din vara lui 1919…
Agonie și extaz
Noiembrie 1916. Cu inima sângerând de durere, Principesa Maria îi lasă un bilețel ofițerului german care avea să preia domeniul Cotrocenilor, după abandonarea Bucureștiului de către familia regală. Îl roagă doar atât: să nu se atingă nimeni de florile puse pe mormântul fiului ei, Mircea, mort cu câteva zile în urmă, la nici patru ani. În timp ce Principesa scrie scrisoarea, anturajul o zorește neîncetat. Nu mai e nici un minut de pierdut! Trebuie să pornească numaidecât în refugiu, spre petecul de Moldovă din jurul Iașiului, în care se înghesuie armata și administrația în fața ofensivei germane. În trenul regal care se urnește spre Iași, puțini mai cred, în acele momente, în soarta astrală a țării… România pierduse, în numai câteva luni, 250.000 de soldați și jumătate din teritoriu! Singură, principesa Maria, în ciuda suferințelor ei, mai crede că destinul potrivnic poate să fie schimbat, și suferința transformată în bucurie. Maria găseşte puterea de a pune datoria de Principesă înaintea suferinţei de mamă, crezând, cu nestrămutare, în victorie.
*
Iulie 1919. Au trecut trei ani de la refugiul ieșean și lucrurile stau altfel pentru România! Acum Principesa Maria zâmbește din nou. Războiul a fost câștigat, iar România e „dodoloață”, așa cum au visat-o, vreme de sute de ani, locuitorii ei! Mai sunt atâtea de rezolvat, dar greul a trecut. E vară, vara de după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, iar Principesa Maria ia la pas Ardealul dezrobit, ca să se umple de căldura și de dragostea oamenilor. Peste tot, Maria și Ferdinand sunt primiți ca niște eroi, principesei îi crește inima când vede că rugile sale către Cel de Sus s-au împlinit…
„Soldați români, vă ordon, treceți Tisa!”
Din capul podului improvizat peste Tisa, cu un zâmbet de încurajare pe buze, Principesa Maria îi salută pe bravii vânători de munte, trei batalioane de ostași neînfricați și frumoși, care trec apa, pășind hotărât în pusta maghiară. Maria ține neapărat să fie alături de soldații români în ultima și cea mai ambițioasă misiune a lor din Marele Război: cucerirea Budapestei! „Toți erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa ca să-i alunge pe bolșevici. Doreau să ajungă la Budapesta!„, notează, emoționată, Maria, în jurnalul ei de război. Emoții are nu doar suverana, emoții au și tinerii vânători de munte: „De-a dreapta, Ferdinand, în uniformă de vânător de munte, cu pălărie alpină, de-a stânga, mândră, Maria, în ținuta Crucii Roșii, cu marama albă fluturând în bătaia vântului. Aveau lacrimi de bucurie, iar inimile noastre mai să ne spargă piepturile de emoție și dragoste pentru iubiții noștri suverani. Ne-au însoțit cu privirea lor dragă până la trecerea ultimului ostaș…„.
*
Deși războiul se terminase în toamna lui 1918, iar Transilvania strigase, într-un glas, la 1 Decembrie, unirea cu România, pacea nu era deplină în centrul Europei. Instalați la putere în Budapesta, pe care o aruncă în haos, bolșevicii lui Bela Kun apar tot mai amenințători pe liniile de demarcație cu România. După mai multe șicanări, armata ungară atacă trupele române și le împinge până la Oradea. În fața acestei ultime provocări, Ferdinand dă ordin armatei să treacă dincolo de Tisa. Contraofensiva e fulgerătoare: soldații noștri sunt hotărâți să dea lovitura decisivă bolșevicilor maghiari și să intre în Budapesta!
Ziua mântuirii
Până și amorezatul Prinț Carol, moștenitorul coroanei, lasă baltă scandaloasa afacere cu Zizi Lambrino și vine degrabă la conducerea regimentului său de vânători. La capătul unor lupte de o zi și o noapte, românii îi alungă pe bolșevici spre Dunăre. Speriate de forța și de entuziasmul trupelor noastre, detașamentele ungurești se predau unul după altul. Pe 2 august, Bela Kun, liderul bolșevic al Ungariei, părăsește țara. Chiar a doua zi, primele trupe românești intră în capitala maghiară. Grosul armatei române, în frunte cu generalul Mărdărescu, conducătorul operațiunii, ajunge în preajma Budapestei în noaptea de 3 spre 4 august, după ce ocupă reședința foștilor împărați ai Austro-Ungariei…
„La revărsatul zorilor, vedem în toată splendoarea, sub primele raze de soare, metropola. Înălțimile Gellert, turlele Catedralei și Parlamentului străluceau feeric. Ne bărbierim, ne dichisim cum se cuvine pentru a păși în metropola Ungariei milenare a Regatului Sfântului Ștefan, urmașii căruia, peste o mie de ani au subjugat și robit neamul nostru românesc. Este ziua mântuirii, ziua revanșei! Suntem gata dichisiți, lustruiți. Caii, frumos harnașați, cu copitele date cu vacs, zburdă și ei nerăbdători. Soarele strălucește de o suliță pe cerul senin și începe să ne dogorească. Bunul Dumnezeu este și el cu noi. În sfârșit, la ora 12:30, notabilitățile orașului, proaspăt instalate la conducerea metropolei, se prezintă în ținuta de ceremonie, cu nelipsitul țilindru, cu pâine și sare și cu cheile orașului, pe o tavă de argint. Trufia maghiară a fost înfrântă!„, povestește, entuziast, unul dintre ostașii viitorului rege Carol al II-lea.
Lumea văzută de pe Gellert
La 2.000 de ani după ce Burebista cucerise pusta și-și întinsese taberele la poalele înălțimii Gellert, trupele generalului Gheorghe Mărdărescu stăpânesc Ungaria. Distinsul comandant își stabilește și el cartierul general la baza faimoasei coline. Atunci, în 1919, somptuosul Hotel „Gellert”, de-abia ce fusese construit: Generalul Mărdărescu e chiar primul oaspete! Își ia o cameră la etajul al doilea, cu vedere spre Pesta, și își organizează biroul de comandă într-una dintre sălile de bal. Urc și eu, după 100 de ani, pe treptele încărcate de istorie ale hotelului. De jur împrejurul scărilor monumentale, ce-și dau întâlnire între etaje, în dreptul unor vitralii demne de marile catedrale ale lumii, stau înrămate imagini de epocă, cu faimosul hotel budapestan, care îl găzduise pe generalul român. Recunosc sala de consiliu, pe care un „maître d’hotel” se oferă să mi-o arate. „Tot ce vedeți aici e mobilier original, din perioada interbelică”, îmi spune ghidul. De aici, din sala aceasta mare, cu arcade înalte și linii sobre, ce mai păstrează, parcă, spiritul cazon de la 1919, a fost condusă Ungaria, în timpul ocupației românești de la sfârșitul Primului Război Mondial! Camerele ce dau spre Dunăre au oaspeți, se scuză ghidul, care-mi caută o altă intrare spre balcoanele elegante, de la care mai-marele oștirii românești obișnuia să scruteze orașul…
Cu chipiul înalt și fața aspră, luminată de doi ochi albaștri, aproape electrici, generalul Mărdărescu sprijină balustrada grea, de piatră, în timp ce privește în depărtare, cu liniștea datoriei împlinite. Principele Ferdinand și Principesa Maria au de ce să fie mândri! Minunații soldați români au eliberat centrul Europei de sub jugul bolșevic și au adus, în sfârșit, liniștea la granițele Transilvaniei! Mărdărescu dă un ordin scurt ordonanței, ca să rămână singur, și-apoi, întors în liniștea biroului, se așterne să scrie „Ordinul de zi„ către trupele sale. „Faptul strălucit de arme săvârșit de voi va rămâne pe vecie în cartea Neamului; când vă veți înapoia la vetrele voastre, puteți spune tuturor, cu seninătate, că v-ați făcut pe deplin datoria față de Neam, Țară și față de Majestățile Lor, cari, în momentele grele ale bătăliei, au urmărit de aproape bravura voastră. Sunt nespus de mândru că v-am comandat și adânc recunoscător tuturor pentru inima ce-ați pus în înfăptuirea izbândei„. Ochii generalului se umplu de lacrimi. Le șterge pe furiș cu mâneca tunicii, iscălește ordinul și își cheamă ordonanța. „Să te asiguri că fiecare soldat din Budapesta va primi cuvintele mele!„.
În pas de marș, pe străzile Budapestei
În aceeași zi, pe 5 august 1919, după ce raportează în țară, suveranilor, că Budapesta a fost ocupată, generalul Mărdărescu își pune semnătura pe afișul „Proclamațiunii” către populația maghiară, care va împânzi toate străzile capitalei. La „Nemzeti Muzeum” (Muzeul Național al Ungariei), în inima Pestei descopăr, uimit, un exemplar al acestui afiș într-una dintre vitrinele dedicate anilor tulburi ai Ungariei dintre cele două războaie mondiale. Peste tot, fotografii, scrisori și documente purtând ștampila armatei române de ocupație. „Se aduce la cunoștința populațiunii următoarele! Armata românească nu face războiu locuitorilor, ci armatelor cari au atacat-o. Soldatul român garantează liniștea, avutul și viața cetățenilor…„, spun primele rânduri din „Proclamațiune”.
Înalt, subțire, „tras prin inel”, spilcuit, în uniforma nouă, primită chiar înainte de ultima campanie, tânărul locotenent Vasile Scârneci tocmai ce citise „Ordinul de zi” trimis de general și simțea că abia de-l mai încape tunica de atâta mândrie. Încolonați de marș, câte patru, cu un escadron de cavalerie în capul coloanei, cu cai focoși, de rasă nobilă, soldații români bat glorioși cadența pe caldarâmul plin de istorie al Budapestei. Trotuarele, ticsite de lume uimită. De după perdele, proscrișii epocii bolșevice fac, discret, semne de simpatie armatei eliberatoare. Mă întorc de la „Nemzeti Muzeum” pe bulevardul Kalvin, spre „Szabadsag Hid”, superbul Pod al Libertății de sub Colina Gellert. Budapesta are și azi aerul frivol din amintirile locotenentului. „Pe străzi, animație. Unguroaice nostime se preumblă de colo până colo, ne dau târcoale, sunt tare focoase și cu gust îmbrăcate, în rochițele lor de vară străvezii„. Deși „Proclamațiunea” generalului Mărdărescu fusese distribuită în întreg orașul, ungurilor tot nu le venea să creadă că armata care defilează mândră prin Budapesta este armata română! „Nimeni nu crede că suntem români. Ne întreabă dacă suntem englezi sau italieni. Le răspundem că suntem români, dar se îndoiesc. Îi credeau pe români în ițari și opinci! Ostașii noștri, mai frumoși ca oricând în ținuta nou-nouță, sunt tare bățoși…„. Mulți dintre militarii care iau parte la campania din Ungaria sunt, ca și Vasile Scârneci, voluntari ardeleni. Pentru ei, cucerirea Budapestei e mai mult decât o victorie, pentru ei, stră-strănepoții iobagilor de odinioară, cucerirea Budapestei e o revanșă istorică. Ce n-ar da să-i vadă bunii și străbunii lor, bătând pas de defilare, pe străzile Pestei!
O fotografie pentru istorie
Cuprins de emoția amintirilor vii, pitorești, ale locotenentului Scârneci, pornesc în sus, pe malul Dunării, spre impozanta clădire a Parlamentului Maghiar. Chiar aici, în piața din fața lui, generalul Mărdărescu a dat ordin tuturor soldaților săi din zonă să se alinieze, cu comandații în față, pentru o fotografie pentru istorie. Înregistrați din depărtare – ca să încapă cu toții „în chip” – soldaților noștri de-abia li se pot distinge siluetele. Câteva sute de eroi anonimi care au scris una dintre cele mai glorioase pagini din istoria armatei române! Și, între ei, doi soldați care au făcut, și ei, o altfel de „istorie” în zilele acelea: sergentul Iordan și căprarul Bivolaru, puși, încă din ziua intrării române în Budapesta, să facă de gardă la intrarea principală în Parlamentul maghiar. „Ia, acolo, chiar sub steagul cela unguresc de deasupra porții, tre’ să stăm de pază„, i-a spus sergentul căprarului Bivolaru. I-a adus și-un rând de haine noi, să schimbe tunica răpănoasă, tăiată de baionetă și arsă de gloanțe, de care a tras tot războiul! „Aicea, la Budapesta, e domnie mare, tre’ să arătăm ca niște învingători„, spune sergentul Iordan, jenat că dintre toți soldații, numai căprarul lui arăta ca vai de el. Mic de statură, cu fața smeadă, pârlită de soare, cu ochi mici, adânciți îndărătul pomeților și c-o mustață roșcovană de-abia mijind, căprarul Bivolaru e „răbojul” faptelor de vitejie ale regimentului său. O crestătură adâncă îi brăzdează obrazul stâng, alta mai lată se întinde pe gât și sub urechea dreaptă. Pe antebraţul stîng, o cicatrice. O rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă, o dâră de baionetă în lungul coastelor. A luptat în Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi-apoi pe Tisa, patruzeci de atacuri mari, din care a scăpat teafăr. Un „drac împielițat”, de prin părțile Mehedințiului! Când fratele lui de arme, sergentul Iordan, îi spune ce misiune i s-a încredințat, căprarul Bivolaru primește vestea ca pe o decorație. El, un amărât de plugar, să facă planton la Parlamentul de la Budapesta! El, un amărât de plugar, să stea de gardă chiar în inima fostului regat!
Opinca românească de pe Parlamentul maghiar
Și cum stăteau ei așa, de pază, în arșița de august a pustei maghiare, ce-i trece prin minte sergentului Iordan? Chiar deasupra lor flutura în vânt flamura ungurească, roşu-alb-verde. Tot uitându-se la ea, Iordan își dă capela pe ceafă şi, scărpinându-și chica de pe frunte, ce-și zice? „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie… Păi… asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă. Dar am să chibzuiesc în aşa fel, ca să rămână ceva de pomină, să fie şi talpa României răzbunată…”. Zis şi făcut! Îl cheamă pe căprarul Bivolaru la el și se suie amândoi pe acoperișul Parlamentului. Coboară steagul în lungul sforii şi, luându-i căprarului, din picior, o opincă, îi spune: „Pe asta tu ai onoarea să o pui aici, sus, căprar Bivolaru!„. Căprarul nu așteaptă a doua oară ordinul. Înfige opinca în vârful steagului, lăsându-i nojiţele s-atârne-n vînt. Luni de zile, pe cerul Budapestei, steagul maghiar așa a fâlfâit, cu opinca românească deasupra lui…
– Cine oare să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul regatului Sfântului Ştefan?, l-a întrebat pe unul dintre generalii români un mare intelectual maghiar, care tocmai văzuse „opera” sergentului Iordan și a căprarului Bivolaru.
– Doi glumeți!, a arătat generalul spre țăranii aflați de pază la poarta Parlamentului.
– Dacă sufletul şi mintea unor simpli ţărani au născocit așa ceva, atunci nu mă mir că ați ocupat Budapesta!, a răspuns, cu resemnare în glas, ungurul.
Lecția de omenie a armatei române
Armata română a găsit Budapesta într-o stare deplorabilă, după ravagiile făcute de bolșevicii lui Bela Kun. Urmele cumplitelor răzbunări împotriva burgheziei și intelectualității se vedeau la tot pasul. Pătura de sus era speriată, muncitorimea, lăsată baltă de bolșevici, era dezorientată, toată lumea era flămândă. Prima grijă a administrației românești, după dezarmarea inamicului, a fost să pună ordine în oraș și să dea mâncare oamenilor. Ordinele Principelui Ferdinand fuseseră cât se poate de clare: comportament exemplar al armatei române față de populația civilă! „La bucătăria de campanie, am triplat numărul cazanelor și personalul, pentru a putea hrăni populația nevoiașă. Ca și strămoșii noștri, pe unde trecem arătăm omenie și rânduială. De la o vreme, încep să ne dea târcoale mulți intelectuali, la început rezervați, fie de teamă, fie, mai cu seamă, din mândria atât de specifică maghiarilor. Primesc acum hrana de toate zilele de la opincari. Suntem amabili cu ei, dar acest lucru îi supără, căci, câțiva dintre ei, cu care legasem prietenie la un pahar de Tokay, mi-au mărturisit că această omenie arătată de noi ar fi fost mai bine venită de la oricare alt popor, chiar de la negrii din fundul Africii„, povestește, în memoriile sale, locotenentul Vasile Scârneci.