Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. arhimandrit ANDREI COROIAN – fost stareţ al Mânăstirii Nicula, din județul Cluj: „La Mânăstirea Nicula, Fecioara Maria e vie, există cu adevărat”

Vegheat de harul icoanei Maicii Domnului de la Nicula – părintele arhimandrit Andrei Coroian

An de an, în preajma sărbătorii din luna august a Sfintei Marii, sute de mii de pelerini vin să se închine la Mânăstirea Nicula, icoanei făcătoare de minuni a Maicii Dom­nului pictate acum trei veacuri de preotul Luca din Iclod. Minunatul chip al Sfintei Fecioare cu Pruncul în brațe a devenit sprijin de viață și de nădejde pentru generații la rând de români credincioși. Fără să fie trecut cu litere roșii în calendarul bisericesc, pelerinajul de la Nicula este un reper istoric al iubirii vii și adevărate dintre Maica Domnului și credin­cio­șii ei. O minune adevă­rată, despre care l-am rugat să vorbească pe părintele arhimandrit Andrei Coroian de la Catedrala ortodoxă din Deva, fost stareț al Mânăs­tirii Nicula.

„Era lângă mine, acolo, vie”

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului

– Părinte Andrei, sun­teți călugăr de aproape 30 de ani și ați trecut prin mul­te mânăstiri. Zece ani aţi vieţuit ca monah şi apoi ca stareţ la Nicula, unde se află icoana făcătoare de mi­nuni a Maicii Domnului. Aș vrea să vă întreb dacă v-ați simțit acolo altfel de­cât în celelalte mânăstiri în care ați fost. Schimbă o icoa­nă atât de puternică lo­cul în care se află? I se simte prezența într-un fel special?

– Da, există un har special al locului. Eu am trăit o legătură deosebită cu Maica Domnului după ce am mers la Nicula. Măicuța a și intervenit direct în viața mea, chemându-mă să merg să mă călugăresc acolo. Nu știam dacă să intru într-o mânăstire din Muntenia sau să merg aici, în Ardeal, la Nicula, așa că mi-am pus în gând să mă rog Maicii Domnului să îmi descopere ce să fac. Noaptea am avut un vis. Se făcea că sunt la slujbă, la Nicula, și după slujbă toată lumea a intrat la stăreție, iar eu nu știam ce să fac, dacă să merg cu ei sau nu. Și atunci mi-a apărut Preacurata și m-a întrebat: „Tu de ce nu intri?” „Pen­tru că nu sunt hotărât, Măicuță.” „Atunci roa­gă-te Fiului meu!” Şi tot în vis am început să spun rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. După încă o zi de rugăciune, în a doua noapte, l-am visat pe Prea Sfinţitul Vasile Someşanul, care îmi era duhovnic şi care pe atunci era stareţ la Nicula, într-o încăpere plină de o lumină dumnezeiască, în care se afla şi Domnul Hristos. Fiinţa mea şi viaţa toată mi s-au luminat atunci. După aceste două vise, ceva înlăuntrul meu s-a schimbat. Mi s-a limpezit sufletul, fără să vă pot spune cum şi de ce. Am ştiut sigur că eu trebuie să merg călugăr la Nicula, deşi Maica Domnului nu mi-a spus asta direct. Pur şi simplu, am simţit che­marea asta în inimă şi m-am dus de m-am călugărit la Nicula. Când m-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Preacuratei, am văzut că Maica Dom­nului, pe care eu o văzusem în vis, avea chipul exact ca în icoană. Asta mi-a creat o legătură spe­cială cu Fecioara Maria şi am trăit momente deo­sebite în biserica de acolo, unde făceam slujbe zilnic în faţa icoanei făcătoare de minuni. Cam du­pă doi ani de cântat la strană în faţa ei, am început să o simt pe Maica Domnului ca pe o făptură vie. Au trecut anii şi am înţeles că acolo, la Nicula, Fe­cioara Maria există aievea, e prezentă cu adevărat. Aveam mare bucurie din rugăciunile pe care le înălţam înaintea ei! Când rămâneam nopţile singur, în biserică, citind la Psaltire, simţeam că stau în faţa ei. Era chiar acolo, lângă mine, vie, şi cred că aşa o simt toţi pelerinii care vin la Nicula. Nu simţeam că stau în faţa unei icoane, ci a unei făpturi vii, care trăia printre noi, vieţuitorii de la Nicula, şi era solidară cu noi. Şi, de câte ori plecam din mâ­năs­tire, simţeam un gol în suflet, pentru că o pă­răseam. Un gol pe care nu îl puteam umple în niciun fel. De aceea, ori­unde sunt rânduit să slu­jesc, aduc cu mine cópii de icoane ale Maicii Dom­nului, cunoscute drept mari făcătoare de minuni. Nu numai cópii ale celei de la Nicula, ci şi ale altor icoane, din alte părţi ale lumii, mai ales din Sfântul Munte Athos. Şi, de îndată ce le așez prin biserici, icoa­nele acestea îmi aduc o mare bucurie. Şi aici, la Deva, am făcut o copie a Maicii Domnului de la Nicula şi o alta a icoanei „Tricherousa”, o icoană făcătoare de minuni care a aparținut Sfântului Ioan Damaschin și care acum se află la mânăstirea Hilan­dar din Sfântul Munte Athos. Am adus cópii de icoa­ne făcătoare de minuni nu numai la catedrala din Deva, ci şi în oraş. Le-am răspândit pe la toate bisericile. Le aduc ca să astup vidul care s-a căscat în inima mea, după ce am plecat de la Nicula, de lângă Maica Domnului. Nu-l pot umple, încerc doar să îl suplinesc, iar ceea ce fac mă ajută să simt că Preacurata este pretutindeni, nu numai la Nicula.

„O făptură de necuprins, care însă cuprinde lumea întreagă”

Potop de credincioşi, veniţi să se închine Preasfintei

– Părinte, întrucât aţi simţit prezenţa Maicii Domnului vie, și nu o cunoaşteţi doar din cărţi sau din Scriptură, îndrăznesc să vă întreb cum e? Poate fi așezată Prea­­curata în cuvinte?

– E foarte spirituală şi capabilă de multă dragoste, de multă bună­tate şi de multă smerenie. E o făp­tură în care sunt parcă strânse toate sentimentele omeneşti, dar purifi­cate de Duhul Sfânt în cel mai înalt grad. De aceea, iubirea, blândeţea, bucuria ei sunt la cele mai înalte culmi pe care le poate trăi un om. Aşa am simţit-o eu în primii ani de mânăstire la Nicula, când eram sub harul ei. Deşi, aşa cum spune o cântare, ea este mai cuprinzătoare decât cerurile, încât eu nu o pot cuprinde în câteva cuvinte. Dar aşa o văd – ca pe o făptură de necuprins, care însă mă cuprinde, mă îmbrăţişează. Duhovniceşte ea poate îmbrăţişa o biserică, o ţară şi chiar lumea toată şi universul întreg. Acestea nu vi le spun din cărţi. Aşa am sim­ţit-o eu pe Măicuţa în anii aceia de început de la Nicula, când nu ştiam atâta teologie legată de Ea. Eu cred că simplitatea m-a şi ajutat. Iubirea simplă îţi dă trăiri adânci. Nu citisem eu prea multe, dar îi cân­tam Măicuţei cu tot dragul. Apoi, în timp, am ajuns să strâng şi să citesc orice carte care s-a scris despre ea, pentru că am fost însetat să cunosc toată lucrarea pe care ea a făcut-o pe pământ, atât în vre­mea cât a trăit printre noi, cât şi după ce s-a înăl­ţat la cer. Am studiat tradiţia bisericii despre Fecioara Maria din iubire, pentru că eu cred că acesta este rostul scrieri­lor bisericii – să găsim în ele izvoare de lumină şi de trăire. Mi-a rămas adânc în inimă impresia pe care ea a făcut-o asupra sfântului Dio­nisie Areopa­gitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, un filosof care a fost și primul episcop al Atenei, o impresie care ni s-a păstrat în tradiţie. După ce s-a întâlnit cu Maica Domnului, el i-a scris Sfântului Timotei din Efes – „Iubite frate, vrând să o văd pe aceea care a născut Cuvântul, am mers la Ierusa­lim. Şi îţi mărturisesc că dacă nu aş fi fost întărit în dogmele învăţate de la preaiubitul nostru dascăl, Sfântul Apostol Pavel, m-aş fi închinat ei ca lui Dum­ne­zeu!”. Aşa har, aşa prezenţă avea Maica Domnului! Ea s-a luat la luptă cu tot imperiul răului și a reușit să îl biruiască. Sigur, asta și datorită educației pe care a primit-o din fragedă pruncie, de la Sfinții Ioa­chim și Ana, care au crescut-o spunân­du-i că ei sunt părinții ei trupeşti, dar ea este, în fapt, un dar de la Dumnezeu, născută în urma unei minuni, la o vârstă la care niciun cuplu nu mai poate avea copii. Ferici­tul Augustin spune că dacă Dum­nezeu ar vrea să facă o lume nouă, mai bună, ar putea; dacă ar vrea să facă un cer nou, mai frumos, ar putea; dar dacă ar fi să o facă din nou pe Maica Domnului, mai bună, nu ar avea cum. Maica Dom­nului a reușit să adune în sine toată credința sfinților și a proorocilor, de aceea ea este mai presus de toți oamenii și chiar și decât toate cetele îngerești. De aici și rolul ei de mijlocitoare între lume și Dumne­zeu.

„N-am murit, părinte!”

Biserica de lemn în care se află icoana

– Părinte Andrei, ați asistat vreodată, la Ni­cu­la, la minuni săvârșite de icoana Maicii Dom­nu­lui?

– Da, sigur. Multe lucruri minunate se întâmplă la Nicula, prin mijlocirea icoanei Maicii Domnului. În 1994, o femeie s-a vindecat de cancer. Avea 67 de ani, fusese la spital la Cluj, însă medicii nu au mai putut să o salveze. Deja cancerul dăduse meta­staze, iar ei i-au spus că ar mai avea numai o lună de trăit, așa că au trimis-o să moară acasă. Eram în Postul Mare, ea venise la mânăstire ca să se spove­dească şi să se împărtăşească, să stea de Paşti la noi, iar apoi să meargă acasă să moară. Era împăcată cu Dumnezeu. Spunea că, de acum, are o vârstă şi poa­te să moară liniştită. Am cunoscut-o direct, pentru că în vremea aceea eram arhondar şi am cazat-o. Doamna aceasta a stat cu noi la mânăstire, chiar ne-a ajutat la treabă, şi a plecat în a treia zi de Paşte. În iunie, în acelaşi an, de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, când mă întorceam de la slujbă, prin mulţime, cineva m-a prins de mânecă. Era dânsa. „N-am murit părinte!” a zis către mine. „Am mărs la doctori şi şi-or făcut cruce când or văzut că nu mai am nimic. Mi-or zis: «Mergi de îi mulţumeşte cui te-o vindecat!» Ş-apăi am vinit părinte, aici, să îi mulţămesc Măicuţei, că ea m-o vindecat!”. Ş-apăi ani de zile a venit, an de an, să îi mulţu­mească Maicii Domnului.

O altă minune deosebită s-a petrecut cu o femeie din Constanţa, care a venit adusă în cărucior, în di­mineaţa zilei de Bunavestire a anului 1999. Se săr­bătoreau trei sute de ani de când plân­sese icoana Preasfintei. Noi am făcut taina Sfântului Maslu şi, după slujbă, femeia a început să strige în gura mare: „M-am vindecat! Am venit pe cărucior şi plec pe picioarele mele!” Își ducea singură acel cărucior cu care venise!

La final, aş vrea să mai pomenesc de o minune făcută cu un credincios romano-catolic german, domnul Ken­dig, care a avut o tumoră canceroasă la creier şi a trecut printr-o operaţie care trebuia să dureze şase ore, dar, pentru că a fost dificilă, s-a prelungit la treisprezece. Şi ne povestea acest domn din Germania (eu l-am înregis­trat), că pe tot parcursul operaţiei, l-a ţinut de mână o femeie îmbrăcată aşa cum se îmbracă măicuţele ortodoxe, doar că veştmântul ei era alb. Iar el a avut conştiinţa că, de fapt, acea femeie era Maica Domnului de la Nicula. Şi s-a vindecat şi vine, din 1994, în fiecare an la mânăstire, cu o precizie nem­ţească, să îi mulţumească Sfintei Fecioare. Acestea sunt doar trei dintre vindecările fizice petrecute la Nicula. Au fost mult mai multe, le-am şi strâns într-o carte, dar acestea trei m-au impresionat cel mai mult. Desigur că, pe lângă tămăduirile trupului, la Nicula s-au petrecut şi multe tămăduiri ale sufletu­lui, despre care se vorbeşte mai puţin, pentru că sunt mai tainice. Am întâlnit multe cazuri.

„Pelerinii stau şi se roagă cântând aproape neîntrerupt”

În genunchi în jurul bisericii

– Odinioară, pelerinajul de la Nicula era compus în majoritate din țărani din nordul Ardealului. Ce fel de oameni vin astăzi la minunata icoană a Maicii Domnului?

– Oameni de foarte multe feluri, dar, în primul rând, creştini pentru care Maica Domnului e un membru al familiei. De aceea îi şi spun prin cântări: „Am venit Măicuţă, să ne mai vedem/ Să-ți spunem necazul/ Care-l mai avem.” Sunt mii de fa­milii care o simt pe Preasfânta vie şi care vin regulat în pelerinaj, mulţi dintre ei pe jos, trei zile dus şi alte trei zile întors, de la mai bine de o sută de kilometri. Unde îi prinde noaptea, preotul paroh deschide biserica satului şi acolo se odihnesc, unii din­tre ei nici măcar nu dorm, cântă tot timpul pri­cesne. Am cunoscut o bătrână care venise la Nicula 50 de ani la rând pe jos, iar cel mai mic pelerin din grup era un copil de unsprezece ani. Cu trei zile îna­inte, se umplu toate dealurile dimprejur, iar pelerinii stau şi se roagă cântând aproape neîntrerupt. Te înfiori de atâta credință și frumusețe. Slujbele curg aproape continuu, zi şi noapte. Mai nimeni nu doar­me, pentru că e o stare de har. După ce merg pe jos trei zile, pelerinii înconjoară bisericuţa şi icoana Prea Sfintei, tot așa, cântând neîntre­rupt. Cred că şi de o sută de ori încon­joară biserica! I-am urmărit ani la rând – stăteau treji toată noaptea! Poate că ziua mai aţipesc, dar noaptea, vă spun sigur că nu dorm. Am stat şi eu cu ei, treaz, ca să le cunosc evlavia şi am ră­mas uimit! Mi-am şi zis că dacă oame­nii ăştia s-ar ruga doar aceste şapte zile într-un an, cât fac pelerinajul, apăi le-ar fi de ajuns, la cât se nevoiesc! O ne­voinţă mare şi o rugăciune foarte puter­nică! Eu cred că, datorită rugăciunilor, acest pelerinaj a ajuns atât de amplu.

„Cel mai mare pelerinaj din sud-estul Europei”

Cu gândul la Măicuţa Sfântă

– V-aţi întrebat vreodată de ce se pe­trece tocmai la Nicula acest peleri­naj uriaş, când în ţară sunt multe alte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, care au făcut, și ele, miracole multe şi mari?

– Am două răspunsuri la această întrebare pe care mi-am pus-o şi eu, pentru că, într-adevăr, pelerinajul de la Nicula este cel mai mare pelerinaj făcut în cinstea Maicii Domnului, în toată ortodoxia din sud-estul Europei. La pelerinaj veneau şi stăteau la Nicula cam 4-500.000 de oameni. În 1995, au venit şi au filmat pelerinajul chiar şi de la tele­viziu­nea de stat japoneză. Gândiţi-vă că atunci când am fost stareţ, pri­meam la mânăstire cam 2000 de scrisori pe săp­tămână, din toată ţara. Eram trei părinţi care le răspundeau. Nu ştiu dacă la ruşi e vreunul mai mare, pentru că nu le cunosc atât de bine pele­rinajele, dar în Balcani nu există.

În primul rând, cred că icoana Maicii Domnului de la Nicula are un har aparte între celelalte icoane făcătoare de minuni ale Fecioarei Maria. De la părintele Luca din Iclod, care a zugrăvit această icoană în anul 1681, s-au păstrat în total douăzeci şi două de icoane ale Maicii Domnului, iar din acestea, trei sunt făcătoare de minuni. Eu cred că acest părinte Luca a fost un om cu viaţă sfântă, alt­minteri nu putea lăsa în urmă trei icoane făcătoare de minuni. Aşadar, avem un părinte-pictor cu o viaţă aparte, iar icoana de la Nicula are şi ea un har aparte. Un al doilea motiv cred că e legat de pri­goana contra creştinilor ortodocşi din Ardeal. În secolul al XVIII-lea, aproape toate mânăstirile din Transilvania au fost distruse, ceea ce le-a lăsat cre­din­cioşilor ortodocşi un mare gol spiritual, pe care ei l-au umplut cu acest pelerinaj. A fost o imensă tragedie din care ei au renăscut în felul acesta. Iar la renaşterea lor s-a alăturat acum ţara toată, pentru că în prezent, la Nicula vin credincioşi din toate colţurile României. Pelerinajele pot să renască sau măcar să păstreze vie credinţa. Până şi cei care nu vin la biserică şi care aud de acest pele­rinaj pot să primească un imbold să vină la biserică, apoi să se roage, să se spove­dească şi să se împărtăşească.

– Părinte Andrei, oare există un drum, o „știință” care să ne apropie de Maica Domnului, ca și când am simți-o stăpâna vieții noastre?

– Nu îţi trebuie multă teologie ca să te apropii de Fecioara Maria. Pentru că ea e, în primul rând, mamă şi nu ai ne­voie de ştiinţă pentru a te apropia de mama ta. În dragoste nu ai nevoie de tratate de filosofie. Apoi, ea este o tânără Preasfântă, dar şi foarte frumoasă, pe care nu ai cum să nu o îndrăgeşti. Şi mai este şi o copilă, care, dacă eşti în vârstă, te poate duce cu gândul la copiii tăi. Ce inimă nu se topeşte atunci când ia un copil în braţe? Cum spunea o bătrână venită în pelerinaj: „Tu, copilă, ce dragă îmi eşti!” Aşa că ne putem gândi la ea în aceste trei ipostaze şi vom găsi multe căi pentru a ne apropia de ea. Nu ai nevoie de multă filosofie ca să i te rogi. Să ne rugăm ei pur şi simplu pentru că orice acatist, orice paraclis sau orice cântare este făcută astfel încât să ne dea trăire, dragoste. De aceea şi avem atâta bucurie atunci când ascultăm un paraclis al Maicii Domnului sau un axion sau orice alt imn al bisericii închinat ei.

Istoria miracolului de la Nicula

Mânăstirea Nicula

Trecutul Mânăstirii Nicula coboară pâ­nă în secolul al XIV-lea, când un sihastru, Nicolae, se nevoieşte aici, împrumutând apoi numele său pădurii, satului şi mâ­năstirii care avea să ia fiinţă.

* În 1552, apare şi prima atestare isto­rică a bisericuţei de lemn cu hramul „Sfânta Treime”.

* În 1659 documentele menţionează nu numai schitul, ci şi şcoala „împără­tească”, unde învăţau copiii din satele dimprejur.

* Adevărata intrare a mânăstirii în istorie se petrece în anul 1699, pe 15 februarie, când icoana Maicii Domnului, pictată de părintele Luca din Iclod în 1681, a început să plângă. Douăzeci şi şase de zile a lăcrimat neîntrerupt. Lacrimile izvorau din lemn atât de puternic, încât nu puteau fi şterse şi curgeau pe pământ. Trei preoţi iezuiţi au examinat icoana şi au atestat documentar minunea, care avea să dea naştere celui mai mare pelerinaj închinat Fecioarei Maria din toată ortodoxia.

CRISTIAN CURTE

Foto: Cristian Curte şi Mânăstirea Nicula

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian