Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Psih. Gaspar Gyorgy – „Când bărbații văd o femeie independentă, capabilă, se sperie”

– Femei frumoase, femei inteligente, femei puternice – au tot ce își doresc, și totuși suferă cumplit de singurătate. Inexplicabil pentru cei din jurul lor! Deși sunt învingătoare în toate aspectele vieții, nu reușesc deloc să păstreze alături inima unui bărbat. Greșesc ele cu ceva sau bărbații zilelor noastre și-au pierdut curajul în fața succesului feminin? –

Un pahar cu vin

– Dragă Gaspar, aș începe cu o curiozitate. Se întâmplă des să-ți calce în cabinet astfel de femei puternice, frumoase și independente?

– Ei bine, femeile de genul acesta nu-și prea permit să ceară ajutor. Rar se încumetă să intre în ca­binetul unui terapeut, pentru că asta le-ar pune într-o postură de inferioritate. Ar însemna să ac­cepte ele însele că nu sunt perfecte și că nu se descurcă mereu singure. Numai gândul că ar trebui să meargă la un străin și să-i povestească ce se întâmplă cu ele, cu ce minusuri se confruntă în viața lor emoțională, le provoacă acestor femei frisoane. Ce va gândi celălalt despre ele?

– De ce crezi că le e atât de teamă?

– Le e teamă să nu piardă controlul. De-a lun­gul timpului, pentru ca femeia să acceadă la o poziție de superioritate, a trebuit să-și dezvolte niște strategii atât de puternice, încât orice urmă de slăbiciune să fie imediat cosmetizată. Femeile acestea nu vorbesc despre lucrurile dureroase, în general. Dacă o fac, o fac rar, se destăinuie ano­nim sau aleg alte strategii de supraviețuire emo­țio­nală, mai puțin sănătoase. Cum e, de pildă, con­sumul de alcool. Seara, în propriile lor case im­pecabil puse la punct, când nu mai există con­tracte, subordonați și clienți să le aprecieze, când își dau seama din câtă singurătate e făcută de fapt viața lor, se duc și deschid o sticlă de vin. Când vi­ne dimineața, își pun armura și sunt din nou infa­ilibile.

„Diavolul se îmbracă de la Prada”

– Și totuși, în adâncul sufletului, ar vrea să împartă singurătatea asta cu cineva. Ce se în­tâm­­plă cu ele? De ce nu-și mai face loc dra­gos­tea și-n viețile lor?

– Pentru că se obișnuiesc într-atât cu rolul de autoritate, de persoană puternică și independentă, încât fără să-și dea seama, îl transferă în toate do­meniile vieții lor. Devin șefe, și în casă, și cu prie­tenii, și cu posibilii parteneri de viață. Au învățat în timp că succesul nu vine decât dacă deții con­tro­lul în ceea ce faci. Doar că, din punct de ve­dere emoțional, lucrurile nu stau deloc așa. Am văzut de curând filmul „Diavolul se îmbracă de la Prada”, cu Meryl Streep și Anne Hathaway. Meryl joacă rolul Annei Wintour, redactorul-șef de la „Vogue”, o persoană foarte inteligentă, foar­te autoritară, care ajunge să bage spaima în an­gajați. Ea duce tirania asta și acasă, până când într-o zi, soțul o anunță că va divorța. Știți ce face ea ? Plânge o zi, apoi redevine femeia puternică. Nici în cele mai grele ceasuri nu-și dă voie să fie vulnerabilă. Treptat, aceste femei uită să mai fie atente cu bărbații din viața lor, să-și păstreze cu­riozitatea, înțelegerea și acceptarea, să ofere validarea de care orice bărbat are nevoie. Și din păcate, își distrug și relațiile cu copiii. Cunosc o tânără de 20 și ceva de ani, care vine la mine în terapie. Este fata unei femei cu multiple business-uri la activ, o femeie foarte capabilă și inteligentă. Doar că această femeie remarcabilă a reușit, fără să-și dea seama, să distrugă viața fiicei ei. A tri­mis-o la studii în străinătate, promițându-i că la întoarcere îi va oferi împărăția, dar la întoarcere nu i-a transferat nici cea mai mică responsa­bilitate. Femeile de genul acesta renunță rareori la putere. Tot ce a făcut a fost să o certe în pre­zența colegilor, să o critice, să o țină pe tușă, să o împiedice să-și exerseze simțul decizional. I-a subminat autoritatea și i-a prăbușit într-atât stima de sine, încât în prezența mamei, ea nu mai e în stare să aibă nicio opinie. Din con­vin­gerea că nu-i poți motiva pe ceilalți să facă perfor­manță decât criticând și din acest perfecționism fără limite, aceste femei își îmbolnăvesc în timp toate relațiile. Nu le mai rămâne decât să-și creeze un discurs justificator, în care afirmă că, de fapt, sunt bine așa cum sunt, s-au obișnuit și, oricum, n-ar mai suporta pe cineva în casă. Sau că de vină sunt chiar bărbații, fiindcă nu mai sunt ce-au fost.

„Bărbații nu sunt atrași de femeile autoritare”

– Și totuși, uneori, nici bărbații nu mai sunt bărbați. Pare că ar prefera oricând femeile slabe, vulnerabile, ne­aju­to­rate. De ce se tem atât de fe­meile puternice și inde­pen­­dente?

– Bărbații sunt la fel dintotdeauna. Nu e vorba că nu sunt destul de cu­rajoși pentru o femeie pu­ternică sau că nu și-ar mai asuma res­pon­sa­bi­lități. Pur și simplu, la mo­dul fun­damental, băr­bații nu sunt atrași de mas­­cu­linitate și auto­ri­tate, pentru că astea sunt din­totdeauna atri­bu­­te­le lor. Dacă o fe­meie își asu­mă rolul ăsta de putere, devine o femeie alfa, o fe­me­ie vânător. Doi vână­tori între ei nu se vâ­nea­ză, sunt cel mult în concurență. Când bărbații văd o femeie in­dependentă, capa­bi­l­ă, mereu cu răs­pun­surile la ea, se sperie. Ce transmite ea in­con­știent e că nu are nevoie de nimeni. Nu are nevoie de bani, fiindcă și-a făcut singură. Nu are nevoie de protecție, fiindcă își poartă singură de grijă.

– I-ar putea oferi doar dragoste și afecțiune. E în fond tot ceea ce-și doresc aceste femei.

– Da, doar că mecanismele dragostei sunt mai complexe de atât. Ca bărbat, dacă văd o femeie care nu-și dă voie să greșească, simt că nu am ce să caut în viața ei, fiindcă eu nu sunt perfect, iar perfecționismul ei m-ar face să mă simt prost sau inferior, că nu câștig destul, că nu sunt destul de competent, de potent, de inteligent etc. Or, ce bărbat ar vrea să simtă asta? Sigur, sunt și bărbați mai moi, care au învățat de la mamele lor că în relația cu femeile trebuie să fie obedienți. Sunt bărbații care nu muncesc sau cei cu fire artistică. Dar, în general, un bărbat se simte bărbat atunci când e în putere, când are ce oferi.

„O femeie independentă și carieristă e foarte greu de mulțumit”

– Pare uneori greu de crezut că aceste femei sunt părăsite pentru femei mai puțin inte­li­gen­te, mai puțin frumoase, cu mai puțini bani… Vor de fapt bărbații o femeie sub nivelul lor?

– N-aș spune asta. Aș spune mai degrabă că o femeie independentă și carieristă e foarte greu de mulțumit. Bărbatul simte inconștient că nu o va putea face fericită, că nu este destul pentru ea. Și, fiindcă în fiecare din noi, bărbații, există arhetipul salvatorului, va oferi ce are el mai bun unei femei care primește cu bucurie și mai puțin. Cum spuneam și mai înainte, bărbatul se simte valoros și rămâne loial atunci când poate oferi. Dar ca el să poată oferi, trebuie ca femeia să-și permită să pri­mească. Or, femeile foarte pu­ter­nice nu-și permit să primească.

– De ce oare?

– Pentru că nu au acest exer­cițiu. Ori pentru că în co­pilărie au fost singure și ni­meni nu s-a ocupat de nevoile lor emoționale, ori pentru că, dacă primesc, asta le face să fie datoare emoțional. Iar ele ar prefera ca ceilalți să le fie datori, ca să-și păstreze poziția de putere. Dacă bărbatul simte că ce are el de oferit nu e bine primit, devine agresiv, intră în depresie sau se reorientează. Viața e suficient de perversă încât să-i scoată la un moment dat în cale o femeie vul­nerabilă, care are nevoie exact de un bărbat puternic, care să o pro­tejeze, să-i spună că e fru­moa­­să și să aibă grijă de ea. Problema femeilor frumoase, puternice și inteligente e că, uneori, își fac bărbații inutili. Le transmit indirect că se descurcă și singure, că nu au nevoie de ei.

„Adicția de muncă și de putere e la fel de gravă ca cea de droguri, doar că societatea nu o condamnă suficient”

– Pare un portret foarte sumbru. Până la urmă, ce le face pe femei să devină atât de auto­no­me și de independente? Vor ele să ia locul băr­baților?

– Nici vorbă! Cel mai adesea, rădăcinile se găsesc departe, în trecut. Au trăit, cel mai probabil, o copilărie săracă financiar, dar și emo­țional, cu mame dure, reci și distante și cu tați destul de ab­senți din peisaj. E la mijloc o tendință de supra­com­pensare. Tot istoricul acesta, de privațiuni financiare și emoționale, la care se adaugă faptul că le-a lipsit la un moment dat afecțiunea unuia dintre părinți, le-a obligat să fie puternice. Sunt femei care, de fapt, au suferit foarte mult, care au ajuns la un moment dat, destul de timpuriu, să-și spună: „Până aici ! Eu n-o să mai pierd. Pe mine n-o să mă mai dărâme nimic niciodată!”. Din momentul acela, încep să-și construiască o armură care devine una cu propria lor piele și care le sufocă pe zi ce trece.

– Nu putem nega, totuși, că în cazul femeilor, succesul cere niște costuri în viața privată, cu care bărbații nu trebuie să se confrunte. Chiar nu putem avea performanță, fără să renunțăm la familie și la iubire?

– Am înțeles în timp că nu poți fi expert în mai multe lucruri deodată. Nu poți păstra toată această putere și să fii și cea mai implicată mamă și parteneră din lume. Oscarul se dă pentru un singur rol! Trebuie să alegi. Important e să poți alege conștient, să nu lași traumele trecu­tu­lui să aleagă pentru tine. Cele mai mul­te femei nu și-au pus niciodată întrebarea de unde vine nevoia lor de independență și de putere. Chiar sunt aceste două atribute atât de valoroase pentru ele? Ar putea fi fericite și fără? E la mijloc o nevoie de siguranță? Sau o obsesie? Nu cumva au suficient de mulți bani deja? De ce mai continuă? De ce nu se opresc? Din păcate, odată ce ai pierdut controlul asupra comportamentelor tale, ești ca hamsterul pe rotița lui. Te învârți în gol până ajungi la burn­out. Adicția de muncă și de putere e la fel de gravă ca cea de droguri, doar că societatea nu o condamnă suficient.

– Din nefericire, ea ajunge să le conducă viața și să se transforme într-o singurătate foarte dureroasă. Se poate vindeca?

– Bineînțeles, nimeni nu e condamnat la ni­mic. Am întâlnit și femei, e drept, mult mai pu­ține, care după douăzeci de ani de performanță au simțit că e destul, că și-au dovedit că pot. Au avut curajul să se întrebe cu sinceritate de ce fac ceea ce fac, să evalueze prețul în singurătate al aces­tui succes și au decis să reseteze tot. Și-au vândut businessu­rile, și-au ridicat unele mult mai mici și mai plăcute, s-au dedicat copiilor, au început să călătorească și să se bucure mai mult de viață. Sunt femei foarte curajoase, care au în­drăznit să se deschidă față de un terapeut, care au înțeles că succesul nu înseamnă numai putere și carieră. Succes înseamnă și să ai o viață plină de afecțiune și satisfacții sau o poveste de dra­goste care evoluează frumos.

– Uneori, până să decizi tu, viața îți scoate o criză în cale…

– Mă gândesc acum la cazul Ariannei Huffing­ton, o grecoaică foarte bogată, foarte inteligentă și foarte influentă, care a înființat în 2005 celebrul site de știri Huffington Post. În cartea ei, „Succesul redefinit”, povestește cum într-o seară, în propriul ei birou, a căzut și s-a lovit la cap, fiindcă era completamente epuizată. Atunci a realizat că a ajuns să-și pună viața în pericol și că riscă să-și lase fetele fără mamă. A început să fie interesată de mindfulness, a luat-o pe drumul dezvoltării personale. Și-a vândut businessul și acum călătorește și ține discursuri peste tot în lume. Și, bineînțeles, continuă să aibă succes și cu noile preocupări. E un exemplu fericit. Spre deosebire de Angela Merkel, care în ultima lună a apărut de două ori la televizor cu mâinile tre­murând la modul vizibil. Deși e evident pentru cei mai mulți că e ceva pe fond nervos, o formă gravă de epuizare, ea a declarat că nu a fost decât o…deshidratare.

„În fața unei femei cu foarte mulți bani, un bărbat rămâne adesea perplex”

– Hai să vorbim puțin și despre bani. Pot banii să fie mai mult piedică, decât avantaj, în viața acestor femei?

– Cu siguranță, da. În fața unei femei cu foarte mulți bani, un bărbat rămâne adesea perplex. Ce să-i cumpere? Nu are nevoie de nimic. O femeie cu mulți bani devine pentru un bărbat inabor­dabilă. Nu știe de unde să o apuce, ca să nu fie nici în inferioritate, nici agresiv. Aceste femei își doresc, la modul declarativ, un bărbat de putere egală, care să le facă față. Doar că arareori lucrul ăsta se va și întâmpla. Un bărbat care vine cu bani vine cu putere. Iar ele nu și-ar permite să intre într-o asemenea relație, le-ar fi frică, ar fi prea mult de dus. Așa încât, inconștient, vor încerca relații cu bărbați cu o situație financiară sub a lor, fiindcă acești bărbați s-ar putea lăsa ajutați, și în felul acesta, ar ră­mâne sub controlul lor.

– Mi-e greu totuși să cred că ceea ce-și doresc femeile în cu­plu e puterea…

– Nimeni nu-și dorește asta conștient. Sub nevoia lor de a deține controlul se as­cunde, în fond, spaima uriașă că ar putea pier­de. A pierde din nou înseamnă a-ți da voie să te întâlnești cu toată suferința și umilința din copilărie, când ți-ai jurat să nu mai pierzi niciodată în viața asta, să nu mai fii niciodată la mâna cuiva. Ăsta e unul din motivele pen­tru care femeile astea își permit rareori să se îndrăgostească. Fac tot posibilul să-și aranjeze viața în așa fel, încât să nu se întâl­nească cu propria lor singurătate sau cu vreun bărbat. Lucrează și în weekend, nu au sărbători sau, dacă au, le petrec cu angajații. În iubire, nu există garanții. Dacă mă îndrăgostesc, îl pot pierde oricând. Dacă pierd, înseamnă că nu sunt destul de bună. Or, eu am învățat în copilărie că lumea asta mă poate primi și accepta doar dacă nu greșesc, dacă sunt puternică și perfectă. Îți dai seama câtă suferință e în inima lor ! Aceste femei aparent dure și insensibile, au sufletul ciuruit de răni și vânătăi vechi nevindecate. Ținându-i pe ceilalți la distanță, nu fac decât să se apere de o posibilă suferință. E adevărat, dacă te deschizi emoțional, există riscul să pierzi. Dar asta e și singura șansă de a construi cu adevărat o relație. Dacă nu avem curajul să recunoaștem că avem nevoie de dragoste și afecțiune în viețile noastre și că singurătatea ne face nefericiți, dacă nu ne asumăm sensibilitatea și vulnerabilitatea, nu ne putem vindeca.

„Femeile s-au agățat de modelele masculine”

– Hai să mutăm puțin discuția și la nivel global. În timp ce bărbații pierd ei înșiși atri­bu­tele forței și masculinității, femeile par să devină tot mai puternice și tot mai masculine peste tot în lume. Ce se întâmplă?

– Cred că s-a ajuns aici pentru că, lipsindu-le modelele de leadership fe­mi­nin sănătos, femeile s-au agățat de mo­delele masculine, care sunt centrate strict pe performanță, inteligență, logică și pragmatism, și au renunțat la vulne­ra­bilitate, la empatie, la sensibilitate. Adi­că, exact la ceea ce le făcea femei: la pro­pria lor feminitate. Dacă femeile îmbracă treptat haina bărbaților, bărbații uită ei înșiși să-și mai exerseze bărbăția, fiindcă nu au loc. Numai dacă femeile revin în poziția lor, putem salva această mascu­linitate în declin.

– Și cum am putea face asta? Cum ar trebui să fie o femeie de carieră, în așa fel încât să nu se piardă în primul rând ca femeie?

– Ar trebui să aibă grijă să păstreze acele atribute ale feminității și la locul de muncă: capacitatea de a asculta, de a media conflicte, de a empatiza. Ar trebui să nu renunțe la a fi se­du­cătoare, doar de dragul puterii, să-și dea voie să flirteze, să-și dea voie să fie umană, vulnerabilă, să-și dea voie să greșească. Dar mai ales să-și dea voie să primească din partea bărbaților un sfat, un compliment sau un ajutor necesar, fără să con­sidere că asta o face să fie slabă. Să nu se teamă să se lase influențată de bărbați și nici să le dea dreptate. Am observat cum adesea aceste femei, când discută cu un bărbat, se pun automat pe poziția de conflict. Le e greu să accepte pă­rerile bărbaților, ca și cum, dacă ei ar avea drep­tate, ele ar pierde automat. Dar feminitatea stă și în curiozitatea pe care o păstrezi față de punctul de vedere al celuilalt. Ce-ar fi dacă nu aș fi atât de sigură că dreptatea e la mine, ce-ar fi dacă mi-aș da voie să respect și să înțeleg și pers­pectiva celuilalt, fără să renunț la a mea? Adică, ce-ar fi să învățăm unii de la alții și să nu punem accent doar pe rezultate, ci să continuăm să vorbim despre emoțiile noastre? Suntem cu toții configurați biologic pentru a trăi în relație. Să ne acceptăm așadar ne­voia de celălalt. Succesul în singu­ră­tate, performanțele lipsite de afec­țiune sunt doar castele de ni­sip.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian