NEAGU DJUVARA – „Pe front trăisem iadul, iar Enescu m-a transportat în rai”

– Întâlnirea dintre tânărul soldat Neagu Djuvara și muzicianul de geniu George Enescu –

Şi anul acesta, melomanii bucureşteni sunt răs­făţaţi. Ediția 2019 a Festivalului Inter­na­țio­nal „Geor­ge Enescu” se desfășoară în perioa­da 31 au­gust – 22 septembrie, în mai multe locuri din Bucu­rești: Sala Palatului, Ateneul Român, Sala Radio, Sala Mică a Palatului și Teatrul Excelsior. Pentru această ediție, organizatorii au ales ca temă centrală „Lumea în armonie”. Directorul artistic al Festi­valului Enescu este Vladimir Jurowski.

Printre puţinii contemporani care l-au as­cultat cântând, pe viu, pe George Enescu, s-a nu­mărat şi istoricul Neagu Djuvara, dispărut anul trecut dintre noi. Neagu Djuvara l-a ascultat con­certând pe Geor­ge Enescu, la Ateneu. România era în război, și soldatul Djuvara venise la București de pe front, în­tr-o scurtă per­mi­sie. Prezent la un con­cert susținut de Enescu, Nea­gu Djuvara nu mai avea să uite vreodată întâlnirea „pe viu” cu uria­șul mu­zi­cian. Scurtul interviu pe care îl publicăm ne-a fost acordat, de alt­fel, tot cu prilejul unui concert din Fes­ti­valul Enescu. Ultimul la care marele isto­ric a asistat.

Pe front, la 24 de ani

– Domnule Djuvara, vă mai amin­tiți când l-ați ascultat cântând pe George Enescu?

– Sigur că da. Îmi amintesc perfect. Parcă a fost ieri. Era în 1941, perioadă teribilă, de răz­boi, când bărbaţii valizi erau pe front, cum era şi cazul meu. Eu aveam doar 24 de ani, dar eram deja însurat și cu un copil mic. Făcusem un doc­torat şi-mi amânasem satisfacerea stagiului mi­litar. Aşa că, atunci când m-au luat în ar­mată, eram deja tată de familie. Am făcut un serviciu militar foarte greu. Când ai 18 ani, mai treacă-meargă, dar când faci armata la 24 de ani şi ai şi o familie care de­pin­de de tine, e cu mult mai greu.

– Vă mai amintiți evenimentele de atunci?

– Da. Am fost trimis pe front cu 8 zile înainte să înceapă războiul. Nici nu terminasem şcoala mili­ta­ră de la Ploieşti, că am şi fost trimişi în linia de front. Am început războiul în noaptea de 22 iunie 1941 şi, cu Regimentul 6 „Mihai Vi­tea­zul”, am ajuns până la Odesa. În luptele acelea, regimentul meu a fost complet distrus. Din 3.000 de oameni nu au mai rămas întregi decât 92. Printre care și eu. M-a iubit Dumnezeu. Așa cum s-a întâmplat și de atunci înainte, de multe ori.

Miros de front și de moarte

– În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe George Enescu?

– Se anunţase o permisie de şase zile. Eu eram încartiruit la Tiraspol şi voiam, ca tot soldatul, să plec acasă. În ultima clipă, s-a anunţat că permisia a fost anulată. A ieşit o nenorocire. O mulţime de sol­daţi au sărit din trenuri, au vrut de disperare să de­zerteze şi, până la urmă, mareşalul Antonescu, rea­lizând că luase o măsură greşită, a revenit asupra or­dinului de revocare a permisiei. Eu eram la ca­zarmă, când un superior de-al meu m-a informat că aveam, totuşi, şase zile libere. Mi-am făcut soco­tea­la că fac patru pe drum, dus-întors, şi eram gata să renunţ. „Uite că e pe câmp un avion care de­co­lează spre Bucureşti. Du-te repede!”, mi-a spus ofiţerul. Am plecat imediat, nu mi-am luat nici bagajele, nici măcar o periuţă de dinţi. Era prima dată când zburam cu avionul. Ne-am înghesuit mai mulţi oameni în avion şi în trei ore am fost la Bucureşti.

I-am făcut o surpriză so­ţiei mele. Ea cum­părase pen­tru seara aceea două bilete la Ateneu, la un concert al lui Enescu. Voia să meargă cu o prietenă. Bineînţeles că prietena s-a sacrificat şi am mers eu în locul ei. Am făcut un duş lung, să scot din mine mi­rosul de front și de moarte, m-am îmbrăcat cu o cămaşă curată, uşoară, civilă, şi am plecat spre Ateneu. A fost o seară magică.

– Mai țineți minte ce a cântat George Enescu a­tunci?

– Cum aş putea uita? Concertul pentru vioară şi or­ches­tră, de Beethoven.

„Am început, bărbat în toată firea, să plâng”

– Cum a cântat?

– Magnific. Nu ştiu dacă de vină a fost in­ter­pretarea lui sau durerea mea, cert este că am în­ceput, eu, bărbat în toată firea, să plâng. Ţin min­te şi acum, eram în rândul întâi şi nu în­drăz­neam să mă uit nici în stânga, nici în dreapta, de ruşine, pentru că lacrimile mi se înnodau în barbă. Nu mă mai puteam stăpâni. Diferenţa din­tre măcelul de pe front, dintre moar­tea, mi­rosul de sânge, pă­du­chii, praful, mizeria, groaza care pu­sese stăpânire pe noi toţi, şi fru­mu­seţea Ateneului, cu sunetul mi­nunat al concertului, era mult prea mare. Pe front trăisem iadul, iar Enescu m-a transportat în Rai. A fost unul dintre cele mai fru­moase, dar şi cele mai dureroase mo­mente din viaţa mea. Soarta a făcut ca atunci să fie singura dată când l-am au­zit, cum se spune, „pe viu”, pe Geor­ge Enescu. Sigur că aveam toate discurile lui, în 1936 fusesem şi la premiera ope­rei „Oedip”, dar aceea a fost prima şi ultima oară când l-am văzut con­certând. E o amintire pe care nu o voi uita câte zile voi mai avea.