Soțul meu mă înșeală. Merită să lupt pentru el?

SCRISORI DE LA CITITORI

Cred că poveștile de felul ăsta ies la iveală printr-un simplu joc al întâmplării. La noi a fost din pri­cina varicelei. În după-amiaza aceea de mai – îmi aduc aminte exact, era într-o marți – băiețelul nostru de cinci ani, Marius, și sora lui mai mică, Elvira, se umpluseră de puncte roșii și aveau temperatură. Panicată, am pus mâna pe telefon, ca să-l sun pe Matei, prietenul cel mai bun al soțului meu, care e medic. Știam că sta­biliseră să petreacă o „seară între băieți”. Nimic ieșit din comun, eu și Claudiu ne facem de multe ori program separat. Am simțit o ezitare în gla­sul lui Matei. Intuiția mea a dat alar­ma. Fără să stau pe gânduri, l-am în­trebat scurt, pe un ton de somație: „Claudiu nici măcar nu-i la tine, nu-i așa?”. Matei mi-a răspuns încur­cat: „Ascultă, Cla­risa, eu nu vreau să mă amestec în­tre voi doi…”.

„Sper că merită”. Doar trei cu­vinte, atât avea SMS-ul pe care i l-am trimis lui Claudiu. Pe urmă mi-am sunat părinții și le-am cerut ajutorul. Soțul meu mi-a reproșat, mai târziu, că, intrând pe ușă, a găsit acasă un tri­bunal pregătit să-l condamne. Dar ce ar fi trebuit să fac? Copiii bolnavi, eu cu nervii la pământ, soțul meu, dis­pă­rut fără urmă, pro­babil în patul unei alte femei. „Scu­ze, n-am mai putut ține seama și de sen­sibilitățile tale”, i-am replicat.

Nunta, casa noastră, venirea pe lume a co­pii­lor – tot ce am clădit îm­preună de-a lungul anilor, tot ce aveam de preț s-a făcut țăndări într-o sin­gură clipă. Noaptea târziu, Claudiu s-a hotărât, în fine, să deschidă gura. Femeia la care fu­sese are 35 de ani, e divorțată și își crește singură copilul. „Nu e vina ei”, zise re­pede. „Eu am început legătura”.

Povestea, așa cum mi-a relatat-o el în cele din urmă, se petre­cuse cam așa. O cunoscuse în fe­bruarie, într-un restaurant, unde se ducea să mănânce cu alți colegi în pauza de prânz de la birou. La început, fusese în­tre ei doar o simpatie nevino­va­tă. Era o bu­nă ascultătoare. Îl înțelegea de mi­nu­ne. Împre­ună cu ea, putea să trăncă­nească ori­ce și să râdă. Lân­gă ea, se simțea liber de orice constrân­geri. Iar într-o zi, pur și simplu, se întâmplase. De­za­măgirea și mânia mea n-aveau mar­gini. Îmi venea să-l zgâl­țâi, să-l lo­vesc, să țip. Cum se poa­­te așa ceva? Cum ajungi cu altă femeie în pat, fără să-ți dai seama? Susține că l-am prins la primul lui pas greșit, dar nu pot să-l cred.

Am plâns și, pentru prima dată în cei șapte ani de când ne cunoaștem, Claudiu nici măcar n-a încercat să mă consoleze. „Mai dă-mi puțin timp”, a fost tot ce mi-a putut spune. „Dacă ai nevoie de timp, piei din ochii mei”, am strigat eu, scoasă din fire. Ce-și în­chipuia? Că aici, cu noi, poa­te să joace comedia fa­miliei in­tacte, iar din când în când să-și ia câte o după-amia­ză liberă, ca să se dis­treze cu prietena lui, și pe urmă să se întoarcă la mine, să stăm pe canapea și să ne uităm la televizor?

Din seara aceea de marți, căsnicia noas­tră nu-și mai merită numele. Ce-i drept, Cla­u­diu își dă osteneala aca­să, e foarte grijuliu cu copiii, foarte atent cu mine și dispus să mă ajute. Mus­trările de con­ști­ință, pesemne. Însă eu știu – iar el știe că știu – că se în­tâl­nește în conti­nua­re cu femeia aceea. Mai înainte, n-am avut nicio­dată ten­tația să-l spionez. Acum îmi notez ki­lome­trajul mașinii, când el mă anunță că vrea să dea o raită pe la IKEA, să vadă ce mobilă nouă au mai adus. Îi scotocesc prin bu­zu­nare, îi controlez telefonul mobil, îi răs­foiesc agenda. Niciodată nu mi-am dorit să fiu o ast­fel de nevastă-gardian. Mi-e cât se poate de clar că, dacă mă apuc să caut, voi găsi negreșit dovezi ale infi­delității lui, și totuși, sunt mereu șo­cată și dezamăgită.

„Cum adică, lângă mine nu te simți liber și nu mai poți râde?”, mi-am întrebat într-o zi soțul. Mi-a spus: „Încetează, nu te mai chinui, știi doar că te iubesc, am nevoie de tine și de copii, mai dă-mi doar puțin timp”. E singurul răspuns pe care-l obțin de la el, de aproape două luni: „Dă-mi timp!”. Mă aflu la capătul puterilor. Îmi iubesc soțul și aș fi gata să-l iert – și de dragul copiilor. Însă o căsătorie în trei nu pot accepta nici în ruptul capului. „Se va cuminți cu sigu­ran­ță”, mă încurajează mama și, deo­camdată, îmi propune să mă mut îm­preună cu copiii în casa părintească. Dar e bine să dau bir cu fugiții? Să-i cedez terenul a­ces­tei femei? Ar fi de folos să am o discuție deschisă cu ea? Ori să-l invit pe Claudiu să-și facă ba­ga­jele? Ar avea sens o terapie de cu­plu? Niciodată, în toată via­ța mea, nu m-am simțit atât de nea­jutorată. Dar și să depun ar­me­le fără luptă mi s-ar părea o do­vadă de lașitate. Efectiv, nu știu ce am de făcut. Mă puteți ajuta?

CLARISA

Opinia psihologului

PATRICIA LALA

A cere socoteală iubitei bărbatu­lui n-ar avea nici un rost, și la fel de inu­tilă ar fi o consiliere conjugală, în această etapă. Nici o formă de inves­tigare a ca­u­zelor n-ar ajuta-o acum pe Clarisa. La întrebarea „de ce?”, pro­babil că Clau­diu n-ar fi capabil să dea un răspuns – nici chiar lui însuși.

Pornind într-o căutare du­reroasă a „ade­vă­rului”, multe cupluri se sfâ­șie zadarnic cu acuzații și justificări. Un episod extraconjugal dezvăluie faptul că fundamentul comun s-a fi­surat, iar relația a pierdut din cali­tatea ei ini­țială. Și numai despre asta e vorba. De aceea, iată câteva între­bări la care e important să se răs­pundă.

* Căsnicia mai este realmente validă?

* Cei doi vor fi în stare să gă­sească o nouă bază pentru relația lor? Sau iubirea s-a uzat atât de mult în decur­sul timpului, încât e mai bine să se despartă?

* Soții au rămas împreună și din alte con­siderente, în afară de respon­sabilitatea comună față de copii?

În cazul aflat în discuție, Clarisa se găsește într-o poziție mai avanta­joasă, căci hotărârea îi aparține ei. Totodată, ezitările prelungite ale so­țu­lui ei pot deveni extrem de dău­nă­­toare pentru întreaga familie. În ce o privește pe Clarisa, lupta ei pentru a-și salva căs­nicia nu trebuie să în­sem­ne nici acceptarea fără murmur a unei situații umilitoare, nici transpu­nerea în faptă a tuturor scenariilor pe care și le-a imaginat. E necesar ca ea să-și clarifice poziția, iar pentru aceasta, să reflecteze serios, mai întâi asupra propriilor sale nevoi și aspi­rații, dacă dorește ca viața ei să nu depindă de deciziile soțului. O posi­bilitate ar fi ca ea să-i spună răspicat soțului: „Aș vrea să rămân cu tine – dar numai în următoarele con­diții”. Apoi să-i fixeze un ter­men, care să nu fie o amenințare de­șar­tă, ci un reper cu con­secințe si­gure. Dacă el nu renunță la aventură, să-i impună plecarea. În prealabil, Clarisa ar trebui să se gân­dească bine cum are de gând să-și orga­­nizeze concret viața, în even­tua­litatea că ultima­tu­mul va expira fără rezul­tat, respectiv, Claudiu se va ho­tărî să plece.

Nici o femeie nu-și dorește ca băr­batul să ră­mână alături de ea din milă sau obligație. Pentru căsniciile fra­gile, o aventură a soțului poate da sem­nalul despărțirii. Cu puțin noroc, însă, ea ofe­ră și șansa unui nou început.

DINA BRAN