Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TEODORA ENACHE – „Cântul adevărat implică o atitudine pioasă, curățenie interioară și devoțiune”

Foto: Cătălina Flămânzeanu

Scânteia de la Tescani

– Ne reîntâlnim în pragul unui eveniment de anvergură din cariera ta, asociat prestigiosului Festival Internaţional „George Enescu”, care tocmai a început. Pe 9 septembrie, de la ora 19:30, în Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti, vei susţine concertul intitulat „From Classical to Jazz”, în cadrul căruia vei in­terpreta vocal „Rap­sodiile Ro­mâne” ale lui George Enescu, re-gândite în cheie jazz. O inițiativă în­drăz­neață…

– Nu m-am gândit niciodată că aş putea să cânt muzica lui George Enescu. Îi pri­veam creația cu pio­șenie, ba chiar și cu teamă, consideram că muzica lui este atât de grea, încât n-ar putea să fie abordată vocal! Dar a venit o invitaţie din partea Muzeului „George Enes­cu” de la Tes­cani: am fost rugată să susţin acolo un recital, în vara lui 2018. Şi invitaţia asta mi-a schimbat cumva ecuaţia interioară! Cum în ultima vreme colaborez foarte bine cu chitaristul Călin Grigoriu, cu care am o chimie foarte fru­moasă, am vorbit cu el şi-aşa, împreună, ne-am gândit să pregătim pen­tru Tescani o rapsodie a lui George Enescu. „Ce-ar fi?”, ne-am întrebat.

– Mare curaj!

– Exact! Mare curaj! Ba ne-am dovedit încă şi mai curajoşi, căci nu ne-am oprit la un anume fragment, cum se procedează de obicei, ci noi am luat întreaga lucrare, „Rapsodia nr. 1”, am în­ceput să „descoasem” întreaga partitură şi toate temele pre­zente în ea. Practic, eu am luat fiecare temă în parte, ca şi când ar fi fost piesele unui joc de puzzle, şi-am început să le învăţ, cu sâr­gu­inţă şi cu smerenie, descoperind cu sur­prindere că temele din „Rapsodia nr. 1” sunt nu doar splendide, extrem de profun­de şi de o inocenţă emoţionantă, dar sunt şi foarte cantabile. Finalmente, bazân­du-mă foarte mult pe intuiţie, am reaşezat piesele acestui puzzle în ordinea pe care… am simţit-o şi, pe această variantă, am în­ceput să lucrez cu Călin, să experimentăm împreună, şi cu aceas­tă „viziune” muzicală am mers la Tes­cani. Unde recitalul – chi­tară şi voce – ne-a ieşit foarte frumos, publicul a fost încântat, iar noi ne-am simţit foarte bine… Ştii, parcă sentimentul patriotic al „rădăcinii” se năş­tea în timp ce cântam. Atunci, la Tescani, inter­pretându-l pe Enescu, ne-am simţit într-adevăr lo­calizaţi în spaţiul ăsta, ne-am simţit una cu tot ce există aici! Mai mult, patriotismul acela izvorât din muzică a fost atât de adânc, de profund, încât, până la urmă, ne-am dat seama că ne sim­ţeam una cu tot ce există nu doar aici, în spa­­ţiul româ­nesc, ci peste tot, pe între­gul pământ – şi-aşa am realizat că s-ar fi potrivit foarte bine să in­ter­venim şi cu o arie de Bach, şi cu un ritm african, şi cu puţin swing sau cu un ritm bra­zi­lian! De-asta, după Tes­cani, am extins echipa şi i-am in­vitat alături de noi pe Joca Per­­pignan (percu­ţie brazi­li­ană) şi pe Răzvan Suma (vi­o­loncel). Asta va fi, aşadar, formula în care vom urca pe scenă pe 9 sep­tem­brie, ur­mând a prezenta publicului „Rapso­diile” lui Enescu, aşa cum le-am sim­ţit, pornind de la scânteia aceea care ne-a scăpărat în suflet la Tescani.

– Lucrând „Rap­sodiile” mai bine de un an de zile, l-ai descoperit într-un fel diferit, mai intim, pe Enescu?

– Daaa! E ca şi cum te uiţi la un munte măreţ, dar nu-l atingi. În faţa muntelui ăsta imens, ţi se taie respiraţia, eşti fascinată, îl admiri, dar n-ai cu el o legătură organică. În schimb, în clipa în care începi să urci efectiv muntele, între tine şi el se ţese o le­gă­tură organică, îi percepi maiestuozitatea cu sufle­tul, nu doar cu privirea. Intervine un schimb ener­getic subtil, vibraţia ta se întrepătrunde cu vibraţia lui. Asta s-a întâmplat cu Enescu: acum îl simt cu mine! El nu mai e muntele la care doar mă uitam şi pe care îl admiram, ci e muntele pe care urc, care mă inspiră cu fiecare pas şi căruia eu îi dau din su­doa­rea mea, iar odată ajunsă în vârf, suntem împreună!

Freamătul și bucuria emoției

– Ai emoţii în fața acestui concert în premieră de pe 9 septembrie?

– De-a lungul carierei mele, am simţit emoţia de dinainte şi din concerte în moduri extrem de nuanţate. Foarte multe tipuri de emoţii s-au pe­rindat prin mine pe parcursul anilor. Iar asta s-a simţit şi se simte mereu în muzica mea. Mă uit uneori la înregistrările mele mai vechi şi îmi percep emoţia din acele clipe, deşi azi n-o mai regăsesc. Până şi chipul mi s-a schimbat nu doar prin trecerea anilor, ci şi sub imperiul acestor felu­rite emoţii. Dacă n-aş şti că eu sunt în înregis­trările alea, aş crede că în fiecare dintre ele e câte o persoană di­ferită! Azi, ceea ce simt e emoţia conştientizării că în joc nu e doar munca mea şi a colegilor mei, nu sunt doar uneltele mele, ci e şi muzica lui Enes­cu. Şi-apoi mai intervine ceva, ceva ce nu pot să controlez: harul! Care vine, dar care nu are legătură cu intenţia mea mentală. Azi simt o emoţie fremă­tătoare, care e împletită cu multă bucurie: şi mun­cesc mai mult ca înainte, şi uneltele le simt că-mi sunt mult mai rafinate, şi maşinuţa cu care călă­toresc, „maşinuţa jazzului”, e de o mai bună cali­tate… (râde) Într-un cuvânt, emoţia pe care o simt azi are o vibraţie înaltă, în care nu mai încape şi frica, ci încap doar pioşenie, smerenie, dorinţă, multă bucurie, mult entuziasm şi curaj! Ceea ce mi se pare extraordinar, pentru că – vezi! – întotdeauna eu am avut o dragoste imensă pentru muzică şi o do­rinţă imensă de a mă exprima prin muzică, aproape de topire a fiinţei mele în muzică, însă emoţia nu mi-a fost întotdeauna de înaltă vibraţie şi, de multe ori, din cauza asta, cântul a fost o sufe­rinţă, chiar dacă el venea din flacăra aia interioară imensă! Un cântăreţ exprimă prin voce tot ce e în sufletul lui, iar un cântăreţ poate să aibă o voce excepţională şi o tehnică perfectă, dar dacă vibraţia lui sufle­tească şi emoţia nu-i sunt înalte, atunci se simte ceva grotesc în cântul lui. Ascultându-l, te strângi, ţi-e frig. În schimb, o voce mică poate să aibă o vibraţie înaltă, din suflet, şi-atunci, ascul­tând-o, te simţi bine. Azi s-a pierdut calitatea cea mai im­portantă a cântăreţilor: aceea de a ajuta la purifi­carea şi la vindecarea emoţională a oamenilor (s-a demonstrat, inclusiv ştiinţific, că sunetele pot să ajute la vindecare)! Vocea nu e un simplu instru­ment, cântul e o artă înaltă, care conţine mult mai mult decât ce se învaţă azi în şcoli, tehnic vorbind. Cântul adevărat implică o atitudine pioasă, cură­ţenie interioară şi devoţiune.

– Vei continua acest proiect și după Fes­tivalul „George Enescu”?

– Daaa, acum calea s-a deschis şi-ţi dai seama că nu mă pot opri! (râde) De exemplu, deja am fost invitată să cânt pe 17 octombrie, în cadrul Fes­tivalului „George Enesco”, din Paris. Doar că aco­lo voi urca pe scenă într-o altă formulă, împre­ună cu pianista Ramona Horvath, discipola lui Jancy Korossy, de fapt, cu „Ramona Horvath Trio”, un grup de muzicieni minunaţi din Paris, şi voi pre­zen­ta un alt Enescu, adică am pregătit deja un program alcătuit din lieduri enesciene: „Şapte cântece pe versuri de Clément Marot”. De ase­me­nea, deja am pus la cale ca tot în septembrie să înregistrăm în­tregul proiect „From Classical to Jazz”, ceea ce, din nou, e o mare bucurie!

„E timpul să ne mutăm în Germania”

În studio, cu Călin Grigoriu şi Twaba – percuţionist din Tanzania

– De ceva timp, te-ai stabilit în Germania, la Frankfurt. Ce a motivat această mutare?

– Toate deciziile importante care ţin de viaţa mea şi a familiei mele le-am luat spontan, fără să le pritocesc, le-am luat în baza a ceea ce am simţit, nu în baza a ceea ce aş fi gândit. Aşa ne-am mutat şi din Bucureşti în Cluj. Într-o fracţiune de se­cun­dă am zis: „Ne mutăm!”, şi m-am apucat de îm­pa­che­tat. (râde) Încă dinainte de a-l cunoaşte, soţul meu locuia în două oraşe: în Cluj şi în Frankfurt. După căsătorie, în cei nouă ani în care am trăit în Cluj, noi am considerat că în Germania aveam „casa de vacanţă”. După care, într-o zi, când eram în vacanţă acolo, în Frankfurt, am simţit şi-am zis: „Acum e timpul să ne mutăm în Germania”. Soţul meu doar s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: „Eşti sigură?” I-am răspuns imediat că „Da”, apoi mi-am trecut decizia şi prin filtrul raţiunii şi, cu gândul la binele copiilor noştri, după câteva zile, i-am comunicat, convinsă, că „Da, sunt sigură!” şi… ne-am mutat. Da’ să ştii că şi mie mutarea asta mi-a prins foarte bine, pentru că mi-a dat mai mult timp pentru creaţie şi pentru internalizare, două lucruri de care un muzician are nevoie ca de aer. Nu am prieteni acolo şi nici n-am timp să-mi fac, nu pierd vremea sub nicio formă, ci doar mă îngrijesc de familia mea – care e baza mea, edificiul de pe care, dacă alor mei le e bine, pot să mă înalţ şi eu – şi-mi văd de muzică. E o viaţă foarte simplă şi foar­te naturală şi totul, inclusiv muzica, se naşte din iubire şi din dăruire, şi… din mer­sul prin pădure. În fiecare zi, cam o oră, mă duc şi mă plimb printr-o pădure. Din dega­jarea aia extraordinară pe care mi-o dă mer­sul printre copaci, se nasc o mulţime de idei. Depărtarea fizică de România mi-a permis să nu mă mai las atrasă într-o multitudine exa­gerată de angajamente profesionale. Lumea nu mă mai sună că „Hai, c-avem un concert!”. „Ce concert?”. „Ei, găsim o trupă şi hai şi tu…”. Nu mă mai las atrasă în im­pro­vizaţii din astea, doar din dragul meu imens de a cânta. Acum îmi pregătesc con­certele temeinic, am timp să le in­ter­na­li­zez… Lipsa asta de fugăreală, de impro­vizaţie, temeini­cia asta pe care mi-o permit acum mai mult decât îna­inte, luxul de a-mi alege exact formele de manifestare artistică pe care le consider potrivite, toate astea îmi dau o satisfacţie fantastică şi o formă de libertate nemaîntâlnită anterior. Acum simt că pot să respir deplin şi ca om, şi ca artist!

Seva românească din noi nu moare

Foto: Andrei Popovici (2)

– Oare sentimentul patriotic pe care l-ai trăit la Tescani nu te încearcă și în Germania? Nu ți-e dor măcar puțin de acasă?

– Casa mea a fost, de-a lungul anilor, în multe locuri: m-am mutat din Oneştiul natal în Iaşi, din Iaşi în Bucureşti, din Bucureşti în Timişoara, din Timişoara înapoi în Bucureşti, din Bucureşti în Cluj şi, acum, din Cluj în Frankfurt. Eu toată viaţa am fost „pe mutare” şi în viteză, or, şi asta m-a învăţat să trăiesc în prezent, să nu prea acord timp dorurilor şi melancoliilor şi trecutului. Adăugând la expe­rien­ţa mea directă şi tot ceea ce am studiat, tot ceea ce am citit, mi-am făcut din atitudinea asta o fi­lozofie de viaţă: să trăiesc în prezent! Sigur, există şi reversul medaliei: filozofia asta îţi impune să nu-ţi faci planuri mari pe termen lung, ceea ce nu e tocmai uşor… Dar mă educ constant în sensul ăsta, lucrez cu mine însămi ca să mă concentrez pe ceea ce fac şi pe ceea ce simt în prezent, pe bucuriile şi pe realizările prezentului, nu pe melancoliile, dorurile, tristeţile ori neîm­plinirile trecutului, oricât de îndepărtat sau de apropiat ar fi acest trecut. Şi, oricum, peste toate astea, eu revin destul de des în România. Mai mult, în noi, în români, există ceva care nu moare, e o sevă – dacă vrei – românească, ceva ce rămâne în noi, indiferent unde ne-ar purta paşii fizici, ceva ce e mereu prezent în interiorul nostru. Eu, tocmai prin seva asta a mea de româncă, mă simt cu-adevărat patrioată. Pentru că, altfel, nu sunt o luptătoare, nu sunt o militantă, nu fac po­litică, nu arăt cu degetul şi nu mă revolt împotriva unora sau altora, nu critic şi nici nu judec… Eu sunt româncă şi patrioată prin seva mea interioară, prin ceea ce simt şi trăiesc în relaţie cu poporul şi cu ţara mea şi în relaţie cu mine însămi, căci cred sincer în ceea ce a spus Gandhi: dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a te schimba pe tine.

Repetiţii la Katarina Kirche – Frankfurt

– Schimbarea ta a avut ca punct de pornire episodul unei boli destul de grave, cu care ai avut de luptat. Te-au dus încercările prin care ai trecut către o transformare cu-adevărat spirituală?

– Călătoria interioară, care mi s-a părut că a început atunci, a început, de fapt, odată cu naşterea mea, și ea nu are capăt. Ea mi-a deschis mereu uşi, menite să mă ducă spre descoperirea diverselor mele faţete, care – evident! – ca în cazul oricărui alt om, sunt nesfârşite, nenumărate. Apar, desigur, mo­mente, când orice om se simte descurajat, ne­fe­ricit, îndurerat, însă, în clipa când începi să percepi unitatea din tine şi cu ceilalţi, peisajul interior ţi se inundă cu lumină, cu un curcubeu de culori şi cu o bucurie infinită. Sentimentul de unitate eu îl percep foarte uşor prin muzică, căci muzica exact acest rol imens îl are, de a uni, şi-atunci simt o fericire imen­să. De fapt, ştii cum îmi închipui eu? Că noi stăm mereu ca sub o umbrelă de lumină şi de iubire, pe care Dum­nezeu o ţine deasupra noas­tră, doar că noi începem să judecăm şi oamenii, şi lucrurile, şi-atunci, nu că ieşim de sub um­brelă, dar intrăm într-un spaţiu al nostru, mental, în care nu mai per­cepem lumina şi iubirea, ci ni se pare că rătăcim prin semi-obscuritate sau chiar prin întuneric şi nu mai avem încredere în unitatea dintre noi şi în­treaga creaţie a lui Dumnezeu, în ţe­să­tura de lumină şi de iubire care ne lea­gă pe toţi – oa­meni, animale, plante, ape şi pământ… Nu-l mai lăsăm pe Dum­ne­zeu să lucreze în noi, ni se pare că suntem atotştiutori, iar stările care ne domină şi ne macină sunt negative: suntem iritaţi, suntem trişti, suntem deprimaţi, suntem furioşi, ne simţim singuri…

– Şi cum ne putem regăsi starea de lumină?

– Fiecare om are o deschidere către o anume cale. Uneori, poate că şi o simplă rugăciune e su­ficientă, dacă o faci cu pătrundere şi cu conştiinţa că eşti un fir de iarbă, aşa cum toţi ceilalţi sunt fire de iarbă.

Sunetul rădăcinii: „Sânzienele”

Foto: Miluţă Flueraş

– Să vorbim și despre proiectele tale. Dincolo de angajamentele legate de Enescu, ce altceva mai ai în plan?

– Chiar aseară am început să filmez un videoclip pentru cântecul meu „Sânzienele”, pe care l-am scris de multişor şi l-am cântat în diverse formule instrumentale. Acum l-am în­re­gistrat într-o variantă nouă, cu Călin, la chi­tară, şi cu Joca, la percuţie, şi l-am introdus pe noul meu album, „Sunetul rădăcinii”. A ieşit ceva atât de frumos! E o variantă care mă defi­neşte pe mine, cea de acum: este jazz, este im­provizaţie, dar are şi o parte minunată de nou, pe care nu pot s-o încadrez nicăieri… e chiar ca un cânt de Sânziene. Ei, şi fiind atât de mişcată de cum a ieşit înregistrarea asta nouă, m-am gândit să fac și primul meu videoclip. Şi-a ieşit atât de frumos şi m-am simţit atât de bine…! Plus că mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu şi regizor. (râde) Asta, pe lângă faptul că prin acest videoclip mi-am mai rea­lizat un vis: acela de a fi actriţă. În clasa a XII-a, învăţam pentru Matematică şi, în paralel, cântam şi compuneam la chitară, dar cântul meu nu cerea scenă, era doar o exteriorizare a emoţiilor. Până în decembrie, când, din senin, şi nici azi nu ştiu să-ţi spun de unde, mi s-a năzărit că vreau să devin actriţă. Şi le-am zis asta şi alor mei: că o să dau la Teatru. Numai că reacţia lor a fost atât de surprinsă, încât mi-a retezat imediat elanul. În acei ani de comunism, ideea de bază era ca tinerii să meargă la facultăţi „serioase”, să devină doctori, profesori, ingineri… Aşa că m-am reapucat de învăţat pentru Matematică, pe care de altfel o iubeam, mi-am văzut în continuare de muzică şi am devenit pro­fesoară de matematică, meserie care chiar mi-a fost foarte dragă. Deci visul cu actoria s-a dus pe apa sâmbetei. Până acum câteva zile, când am în­ceput să filmăm la videoclipul ăsta, şi datorită echipei extraordinare – Bogdan Botofei şi Alina Ca­lotă, împreună cu Vlad Dobrescu şi Ştefan Va­si­lescu – m-am simţit atât de în largul meu, încât am redescoperit do­rinţa aceea de demult şi… iată-mă şi actriţă! Şi de-acum îna­inte să ştii că n-o să mă mai feresc de videoclipuri! O să mai fac şi altele!

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian