Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele IULIAN SELAJE – Biserica Sfânta Treime din Petroşani – „Nu am nicio amintire în care să-mi fi dorit să fiu altceva decât preot”

Ducând vestea Învierii

Despre preoție, la persoana întâi

E mărunţel şi vioi, cu o inimă tânără, înse­tată de Dumnezeu. A ştiut din fragedă co­pilărie că va fi preot. Face parte din cinul celor care au fost aleşi de cer pentru a sluji altarelor de pe pământ. Iar asta se simte. E un om care caută, care se frământă. Nu e apăsat de certitudinile şi suficienţa care îi îmbracă, uneori, pe slujitorii alta­rului cu o platoşă a mândriei, de sub care răzbat doar citate din sfinţi şi moralizatori. Cu părintele Iulian Selaje, de la Biserica Sfân­ta Treime din Pe­troşani, poţi vor­bi despre ori­ce, îi poţi pune orice fel de între­bări. Simți că vrea să fie un căuş, în care să se scurgă, lao­laltă, lacri­mile de bucurie şi de necaz, feri­cirile şi grijile, bolile şi necazurile celor pe care îi păsto­reşte, un căuș cu care să se înfăţi­şeze în faţa lui Dum­nezeu, mijlo­cind pentru dra­gos­te şi iertare.

Cu cădelnița, prin ogradă

Slujind lui Hristos

– De când ați avut che­ma­rea aceasta spre slujire, pă­rinte?

– Dintotdeauna. Nu am nicio amintire în care să îmi fi dorit să fiu altceva decât preot. Asta am simțit me­reu că vreau să fiu și niciodată nu mi-am imaginat viața altfel, deși nu m-a împins nimeni de la spate spre slujirea altarului. Tata a fost crâsnic la noi în sat, în Cimpa, și ne-a luat la bise­rică pe toți frații, de mici, dar nu mi-a spus niciodată să mă fac preot. Încă de când eram la grădiniță îmi făceam veștminte și slujeam, punându-mi surorile să îmi dea răspun­surile la slujbe. Apoi luam cădel­nița și tămâiam prin ogradă și în casă cu atâta foc, încât vărsam din praful de cărbune, de ardeam co­voa­rele. Și-mi era drag să merg la biserică. La 12 ani, deja cântam la strană. Când am dat la facultatea de teologie m-am gândit că mă duc doar să îmi iau o diplomă, pentru că de știut le știu pe toate, cel puțin slujbele le știam încă din copilărie pe de rost. Am înţeles repede că nu aveam dreptate. În anii aceia am trecut printr-o mare schimbare, am început să mă spovedesc la părintele Vasile Vlad și am înce­put să îl văd altfel pe Dumnezeu, mult mai profund. Pentru mine, părin­tele Vasile a însemnat totul. Şi nu numai dân­sul, ci şi cărţile pe care le-a scris, care m-au făcut să îl redescopăr pe Hristos. Sigur că ceea ce dânsul a scris exista şi la Sfinţii Părinţi, dar pă­rin­tele spune aceste lucruri altfel. Şi s-a mai în­tâm­plat ceva în perioada studenţiei. Am locuit în același apartament cu mai mulți colegi teologi, printre care și părintele Paisie, care acum este la Mânăstirea Afteia. El ne-a fost ca un stareț. A fost o perioadă foarte frumoasă, când am studiat și ne-am rugat mult împreună. Pă­rintele Paisie mergea la toate slujbele de la biserică, chiar şi când era în sesiune, dar învăţa și foarte bine. Eu credeam că nu e posibil lucrul acesta, însă mi-a demonstrat că se poate, aşa că am făcut tot ce am putut să îl imit. Aşa am ajuns că făceam metanii și citeam cu toții mult la psaltire, chiar şi când aveam foarte mult de învăţat. Şi am descoperit că se poate, poți să te rogi mult, să mergi la toate slujbele bisericii, dar și să înveți foarte bine, pentru că Dumnezeu te ajută.

– V-aţi hirotonit imediat după terminarea fa­cultăţii?

– Da, am fost profesor de religie la liceu şi apoi, la doar câteva luni, am fost hi­rotonit pentru o mică parohie, la Bărăştii Haţegului, unde erau doar 43 de familii orto­do­xe, restul erau neopro­testan­te.

„De ce tot trageți clopotele, părinte?”

Biserica Sfânta Treime din Petroşani, locul slujirii părintelui Iulian

– Cum au fost primii paşi în preoţie?

– Foarte grei. Părinţii nu puteau să ne ajute, iar parohia era foarte săracă. La început nu am avut nici măcar un pat pe care să dormim. Deși soţia era însărcinată, am dormit cu ea pe jos, că nu am avut de ales. Au fost zile în care nu am avut nici măcar bani să ne cum­părăm o pâine, dar apoi ne-am înjghebat o gospodărie, iar oamenii au sărit să ne ajute şi am ajuns să ne descurcăm. Dar a fost fru­mos, pentru că eu mi-am dorit foarte mult preoţia, aşa că m-am aruncat în ea cu tot sufletul şi am început să slujesc mult. La înce­put, credincioşii mei au fost ne­dumeriţi – de ce tot trag clopotul, de ce fac atâtea slujbe? În primele luni aveam doar două credin­cioase în biserică, dintre care una era catolică, dar, încet, încet, au înţeles că pentru asta sunt acolo, ca să mă rog pentru ei. Cam după doi ani, au început să vină la biserică, iar apoi să se şi spovedească la mine şi chiar să se împăr­tăşească. La final, am ajuns să ne iubim foarte mult şi să vină la biserică până şi credincioşii ad­ventişti. Mi-au şi propus să fiu pastor la ei, că postul de la biserica lor e liber. Evi­dent că nu am ac­ceptat, dar, când am plecat din acea pa­rohie, atât creş­tinii orto­docşi, cât şi cei neo­pro­tes­tanţi îmi spuneau la fel – „părintele nostru”. Am ple­cat din sat plângând. M-am legat mult de credincioși. Și ei de mine… Apoi, Înalt Prea Sfin­ţitul Laurenţiu Stre­za, care îmi era profe­sor la facultate la master, m-a chemat să slu­jesc la dânsul în Episcopia Caran­sebeşului şi am accep­tat.

„M-am trezit, pur și simplu, cu Dumnezeu”

Iulian şi Raisa Selaje

– Mi-ați spus că vă jucați în copilărie de-a preo­tul. Cum arăta Dumnezeu?

– Eu m-am trezit la viață, pur și simplu, cu Dum­­nezeu. Nu am amintiri în care El să nu fi fost pre­zent. La început mi-era frică de El, credeam că dacă faci ceva rău, te pedepsește. Imaginea aceasta mi s-a schimbat foarte greu, am avut nevoie de timp, de mult timp. Țin minte că până târziu, chiar şi după ce m-am preoţit, eram foarte aspru. Eram aspru și cu mine, dar eram, poate, și mai aspru cu ceilalți, cu credincioșii, mai ales în primele mele predici. Sigur că făceam tot ce puteam pentru creș­tinii mei, încercam să mă apropii de ei, să îi spove­desc, să îi ascult, dar, peste toate, cumva, încercam să îl apăr pe Dumnezeu de oameni. Îmi amintesc una dintre pri­mele mele înmormântări, a fost o dramă, murise o fată foarte tânără, iar eu încercam să îl apăr pe Domnul, zicându-le credincioșilor că El știe mai bine decât noi ce face, iar noi nu trebuie să ne plân­gem. Și am dus-o așa, multă vreme, până când m-am întâlnit cu maica Siluana de la Iași. La prima întrevedere cu ea, bravam. Știu că i-am zis să îmi spună în față tot ce crede despre mine, ca să mă co­rectez. Măicuța și-a dat seama că sunt la un nivel du­hovnicesc destul de jos și mi-a răspuns: „Părinte, tu predici așa pentru că nu îți iubești copiii.” Se referea la credincioșii din parohie. Atunci am înţeles că nu ştiu ce înseamnă iubirea şi că fugeam, de fapt, de sentimentele profunde. Apoi, în timp, încet, în­cet, slujind, spovedind, am înţeles că Dumnezeu nu e aspru, ci e bun şi iubitor şi îngăduitor. M-a ajutat la înţelegerea asta şi Dostoievski. Stareţul Zosima din „Fraţii Karamazov” m-a făcut să înţeleg iubirea lui Dumnezeu. Astăzi cred că sunt mult mai înţelegător.

– Cum L-aţi descrie astăzi pe Dumnezeu?

– Atotputernic, bun şi iubitor. Astăzi nu mă mai tem de El, ci de mine, pentru că nu știu să fac tot­dea­una, voia Lui.

„Oamenii trebuie să simtă că îți pasă de ei”

– Părinte Iulian, cum credeţi că ar trebui să fie un preot bun al zilelor noastre? Ce ar trebui să facă pentru a-i apropia pe oameni de Dumne­zeu?

– Nu ştiu prea bine, că dacă aş şti, aş avea mult mai mulţi credincioşi în biserică. Să nu credeţi că e falsă smerenie, dar încerc să fiu realist. Încercând totuşi să vă răspund, cred că preotul ar trebui să fie, în primul rând, un rugător. Dacă nu eşti rugător şi nu iubeşti să fii cu Dumnezeu, nu ai de unde să ai iubire nici pentru ceilalţi. Asta e foarte clar. Apoi, oamenii trebuie să simtă că îţi pasă de ei, că ești atent la durerile lor. Dacă faci asta, oamenii îţi răs­pund imediat și te ascultă cu bucurie. Să ştiţi că oamenii îţi simt sufletul. Aşa că trebuie să fii atent la tine, pentru că sunt vremuri în care oricum socie­tatea te suspectează, ca preot, de lucruri rele. Și eu, unul, cred că e bine că se scot la lumină şi scăderile şi prostiile pe care le mai fac preoţii.

– De ce credeţi că e bine?

– Pentru că, atunci când păcatele preoţilor ies la suprafaţă, noi, slujitorii altarelor, avem şansa po­căinţei şi a îndreptării. Mulţi cred că e mai bine pentru credincioşi să nu audă de căderile slujitorilor Domnului, ca să nu fie ispitiţi de necredinţă. Eu cred, însă, că şi credinţa creştinilor mireni trebuie să treacă prin încercări, pentru a se întări.

„Neamul nostru e iubitor de preoți. Ar trebui să strălucim de «lumină»”

Părintele Selaje, cu soţia şi cei şase copii

– Părinte, slujiţi neîntrerupt de 20 de ani. Cum mai e astăzi credinţa românilor? A schimbat tran­ziţia felul în care ei se apropie de Dumnezeu, de biserică?

– Îmi e greu să vorbesc de români, în general, pentru că oamenii sunt diferiţi, dar aş îndrăzni să spun că neamul nostru e iubitor de preoţi. Cel puţin românii cu care am avut de-a face, românii care vin la biserică, cinstesc preoții chiar peste mă­sură, îi iubesc peste măsură şi îi ajută cu tot ce pot ei. Mie, unul, Dumnezeu mi-a purtat de grijă prin oameni, peste tot pe unde am fost. Mi s-a întâmplat să găsesc plase de mâncare la uşă, fără să ştiu cine le-a adus. Peste tot pe unde am slujit, am avut credincioşi extraordinari. Uneori veneau la mine și îmi mulțumeau pentru rugă­ciuni, că le-am rezolvat durerile, iar eu nici măcar nu apucasem să îi pomenesc la liturghie. Atât de multă credință aveau în rugăciunea mea! Problema suntem, cred eu, noi, preoţii. Citim în evanghelii că se vindecau creștinii când trecea peste ei doar umbra apostolilor, iar noi, preoții, ne gândim că aceste minuni se puteau întâmpla numai în trecut, ceea ce este greșit. Ar trebui să strălucim de lumină, astfel încât să le schimbăm viața oamenilor printr-o simplă întâlnire. Dar dacă noi suntem stricați și viața noastră du­hovnicească nu e serioasă, la ce să te aștepți? Ce le spunem, ce le oferim celor pe care îi păstorim? Dacă încerci să îi pui pe oameni în legătură cu Dumnezeu, atunci ei sunt minunaţi. Iar eu unul cred că acum e o perioadă foarte bună pentru răspândirea cre­dinţei. Acum oamenii au acces la cărţi, pot asculta predici ale unor mari duhovnici şi pot să ajungă mai uşor la biserică. În vremea dictaturii comu­niste, era foarte greu să îţi procuri o carte duhovnicească. Astăzi, îţi este mult mai uşor să îţi găseşti un preot care să fie pe placul tău. Că nu suntem toţi la fel şi poate nu corespundem dorinţelor fiecăruia, dar, dacă ai râvnă și cauți un preot bun, nu se poate să nu îl găsești.

„Tinerii nu mai idealizează iubirea, și asta îi afectează”

– Nu vi se pare că tinerii de astăzi sunt altfel decât părinții lor? Foarte conectaţi la tehnologie şi mult mai atenţi la realitatea virtuală, decât la lu­mea reală de lângă ei. Nu le schimbă asta şi felul în care se raportează la credinţă?

– Nici în cazul tinerilor nu aş vrea să fac o radio­grafie generalizată, pentru că risc să greşesc. Rea­litatea a fost, este şi va fi foarte diversă. Există, de­sigur, şi perioade în care căutarea credinţei poate să fie mai fierbinte, şi perioade mai „călduţe”. De exem­plu, la noi în ţară, a fost o perioadă de eferves­cenţă spirituală mai ales după 1990, când toate mânăstirile s-au umplut de călugări şi călugăriţe. În perioada în care eu am fost profesor de reli­gie, elevii mă căutau. Venea după mine la biserică un grup de cincizeci de tineri. Am făcut cor cu ei pe trei voci, am slujit în şcoa­lă „Canonul Sfântului Andrei Cri­teanul”, pentru că ei au vrut. Au venit apoi şi mi-au spus că au făcut trei sute de me­tanii! Să nu credeţi că atunci făceam ceva diferit faţă de ceea ce fac acum. Nu. După acea perioadă de căutare a credinţei, a ve­nit şi un timp mai călduţ, în care poate că a scăzut curăţia tine­rilor, pentru că ei sunt bom­bardaţi de foarte mici, pe toate ecrane­le, fie ele ale televi­zoarelor, calculatoarelor sau, mai nou, ale telefoanelor, cu inde­cen­ţă. Generaţia mea şi generaţiile de dinain­tea noastră, am crescut cu o anumită ima­gine ideală a iubirii. Să iubeşti o fată în­sem­na, la vremea noastră, în primul rând, ceva curat – să ţii la ea, să nu mai poţi de dorul ei, nu să te gândeşti, în primul rând, la relaţii trupeşti. Astăzi, iubi­rea nu mai e văzută la modul ideal, iar asta îţi poate diminua şi căutările spirituale şi te afec­tează în viaţa de zi cu zi. Mi se întâm­pla, ca profesor de religie, să am copii care să vină la mine şi să îmi spună că nu mai suportă felul în care trăiesc – că stau toată noaptea pe internet în faţa calculatorului, că nu se mai pot lăsa de asta şi, din pricina dependenţei, au probleme cu părinţii, pe care nu îi mai ascultă. Une­ori, se ajun­gea, de la o astfel de dependenţă, chiar şi la pro­bleme psihice. Am întâlnit astfel de cazuri la spo­vedanie. Tinerii de acest fel au mare nevoie să stea de vorbă cu un preot, dar ceva îi ţine, le este foarte greu să vină la tine şi să se deschidă în faţa ta. S-a născut şi o cultură, care te izolează, dacă ești cre­dincios. Eu însumi am probleme atunci când le cer co­piilor mei să nu mai stea atât pe telefoane. Se supără când le iau telefoanele câte o săptămână, dar apoi îmi spun că s-au simţit foarte bine. Iar dacă se duc la mânăstire la Nera, unde au fost încă de mici, atunci uită câte o săptămână că au nevoie de tele­fon. Nici mâncare nu le mai trebuie, de fericiţi ce sunt. Dragostea, înţelegerea şi puterea de rugăciune a maicilor de acolo le umplu viaţa. Dar, încă o dată, nu vreau să generalizez, pentru că am întâlnit şi tineri extraordinari, şi aici, şi în străinătate, în dias­pora românească. Vin la mine să se cunune şi îi chem să stăm înainte de vorbă. Sunt unii care nu s-au spovedit în viaţa lor, sunt şi din cei care vin doar ca să aibă de unde să plece, dar sunt şi tineri care iau lucrul acesta foarte în serios. Şi eu cred că toate aceste categorii au existat dintotdeauna.

Ecranul cu ispite

– Care credeţi că este cea mai mare tentaţie a lumii de astăzi?

– Cred că cea de a sta lipit în faţa unui ecran, fie el de calculator, televizor sau telefon. Astăzi, prin el, eşti bombardat din toate direcţiile cu ispite. Înainte vreme, ca să păcătuieşti, trebuia să faci măcar câţiva paşi. Ca să bârfeşti, trebuia să te duci în gura satului, ca să te cerţi cu cineva, trebuia să te vezi cu el, ca să curveşti era şi mai greu. Astăzi, toate acestea sunt la câţiva centi­metri în faţa ta. Poţi bârfi sau desfrâna sau te poţi certa în lumea virtuală instant.

– Şi cum să scapi de tot acest urât al lumii care se revarsă prin ecran?

– Nu te poţi lupta cu el, trebuie să fugi de el, continuând să foloseşti tehnologia, doar atât cât îţi face bine. Eu unul mă bucur că am telefon, pentru că pot suna să îmi rezolv anumite lucruri urgente. Dar sunt oameni care stau în faţa lui, de nu se mai pot bucura de realitate. Stau în casă şi nici nu mai ştiu ce înseamnă natură. Nu mai ies, nu se mai plimbă, iar asta le afectează şi sănă­tatea spirituală, nu numai cea trupeas­că. Aşa că trebuie să te rupi de astfel de obiceiuri, iar biserica te poate ajuta, are şi rugăciuni pentru depen­den­ţă. Din păcate, oamenii nu ajung la bi­se­rică de­cât în ultima fază, când văd că nu mai pot face absolut nimic. Şi atunci îi sfă­tu­iesc să înceapă cu rugăciunea, pentru că nu te poţi rupe de o lume, fie ea şi virtuală, fără să pui ceva în loc. Aşa că începi cu o rugăciune dimineaţa şi cu o alta seara. Încerci apoi să te rupi cu totul de ceea ce ţi-a creat depen­denţă, să nu mai consulţi internetul, nici măcar pentru ştiri, că nu pierzi ni­mic, şi să foloseşti telefonul doar pen­tru con­vorbiri. Şi poţi să reduci chiar şi convorbirile, încerci să vorbeşti mai puţin pe telefon şi mai mult întâlnin­du-te direct, faţă către faţă, cu oamenii la care ţii. Toate acestea te vor ajuta să fii mai concentrat în rugăciune, pentru că toate preocupările moderne ne risipesc mintea. Încercaţi să spuneţi o rugăciune foarte scurtă, de pildă Tatăl Nostru, şi vedeţi timp de un minut de câte ori vă zboară mintea la altceva. De aceea zic pravilele sfinților părinți să spui de trei ori pe zi ru­găciunea domnească, pentru că, demult, oamenilor nu le zbu­ra mintea aiurea, iar dacă spuneau de trei ori în zi Tatăl Nostru, chiar erau cu mintea la Dum­ne­zeu. Pe când noi, astăzi, ne rugăm trei ore, dar sun­tem atenți doar trei minute. De aceea trebuie să începem prin a ne deconecta de la tehno­logie, măcar în posturi, iar apoi, văzând cât de bine ne simțim, putem să extindem și în rest această practică. Important este să avem curajul de a începe.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian