Îl chema Grivei. Sau cel puțin așa îl știam noi. L-am găsit în urmă cu trei ani în curtea bisericii de pe dealul Voila din Câmpina. Era bănuitor prima dată, m-a mirosit cu cea mai mare seriozitate, s-a uitat în ochii mei și a început să dea din coadă. Mă acceptase! Femeia de la lumânări și apoi părintele Radu mi-au spus că Grivei a fost acolo de când a început să se ridice biserica. Să tot fi fost de atunci trei ani. El a păzit materialele de construcție, cărămizile, și tot el îi păzea pe muncitori. Ca un șef de șantier… Când biserica a fost gata, cineva s-a gândit să-i facă lui Grivei un coteț, mai ales că iarna era foarte frig. I-a pus înăuntru niște fân și o haină veche să-i țină de cald. Grivei își păzea biserica zi și noapte. Nimeni nu putea intra în curtea ei fără să fie adulmecat de el. Dacă nu-i plăcea de cineva, îl lătra…
Când se mai plictisea la biserică, se ducea la poarta unei vecine și aștepta. Nu lătra, nu făcea nici un zgomot. Privea atent în curte și aștepta. Până la urmă, îl zărea stăpâna casei și îi dădea ceva de mâncare. Lua conștiincios oferta, neuitând să dea din coadă, și pleca mulțumit spre căsuța lui. Toată lumea care venea la biserică îi aducea câte ceva de mâncare. Proviziile și le îngropa într-un loc numai de el știut… Așa că de fiecare dată când mergeam la biserică, nu uitam să-i fac un pachețel și lui Grivei. Și el știa. Știa că vin și îi aduc ceva. Și mă simțea de departe. Bisericuța de la Voila este ridicată undeva pe deal, departe de mizeriile acestei lumi, și ca să ajungi acolo, trebuie să străbați o cale mai lungă. Ultimele case sunt la o distanță de 200-300 de metri. De cum lăsam casele în urmă, îl vedeam pe Grivei alergând. Parcă era un căluț în galop. Nu se oprea decât la picioarele mele. Până apucam să-i scot pachețelul din geantă, începea să „danseze” în jurul meu. Uneori, când veneam la spovedanie și trebuia să aștept afară, în curte, Grivei stătea cu mine. Stătea cu capul pe genunchii mei și mă privea…
Într-o duminică, am descoperit că nu mai este singur. Apăruse o… ea! I-au spus Fetița și de atunci pregăteam două pachețele cu mâncare. Până într-o zi, când nu a mai venit înaintea mea. M-am gândit că are el o treabă serioasă. Am găsit-o numai pe Fetiță, tristă, lângă clopotniță. I-am dat ei mâncarea… În duminica următoare, nu am mai găsit-o nici pe Fetița, o luase cineva acasă. „Și Grivei?”, am întrebat. „Grivei a murit!”, mi-a spus părintele. „L-au omorât niște… oameni!”, a completat o femeie. Am început să plâng, așa cum fac și acum, când scriu. El era prietenul meu, nu avea cum să moară! Mi-l aminteam cum alerga ca un căluț spre mine… Nu pot să cred că nu se va mai întâmpla asta niciodată… Fiul meu mi-a spus că acum Grivei este la Doamne Doamne, și dacă vreau să ajung în Rai, la el, trebuie să fac fapte bune.
Prietena lui Grivei