Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povestea unui prieten drag: GRIVEI

Foto: Shutterstock

Îl chema Grivei. Sau cel puțin așa îl știam noi. L-am găsit în urmă cu trei ani în curtea bi­sericii de pe dealul Voila din Câmpina. Era bănuitor pri­ma dată, m-a mirosit cu cea mai mare seriozitate, s-a ui­tat în ochii mei și a în­ceput să dea din coadă. Mă ac­ceptase! Femeia de la lumânări și apoi părintele Radu mi-au spus că Grivei a fost acolo de când a început să se ridice biserica. Să tot fi fost de atunci trei ani. El a pă­zit materialele de cons­trucție, cărămizile, și tot el îi pă­zea pe muncitori. Ca un șef de șantier… Când bi­serica a fost gata, cineva s-a gândit să-i facă lui Grivei un coteț, mai ales că iarna era foarte frig. I-a pus înă­untru niște fân și o haină veche să-i țină de cald. Grivei își păzea biserica zi și noapte. Nimeni nu putea in­tra în curtea ei fără să fie adulmecat de el. Dacă nu-i plăcea de cineva, îl lătra…

Când se mai plictisea la biserică, se ducea la poar­ta unei vecine și aștepta. Nu lătra, nu făcea nici un zgo­mot. Privea atent în curte și aștepta. Până la ur­mă, îl zărea stăpâna casei și îi dădea ceva de mâncare. Lua conștiincios oferta, neuitând să dea din coadă, și pleca mulțumit spre căsuța lui. Toată lumea care ve­nea la biserică îi aducea câte ceva de mâncare. Pro­viziile și le îngropa într-un loc numai de el știut… Așa că de fiecare dată când mergeam la biserică, nu uitam să-i fac un pachețel și lui Grivei. Și el știa. Știa că vin și îi aduc ceva. Și mă simțea de departe. Bisericuța de la Voila este ridicată undeva pe deal, departe de mi­ze­ri­i­le acestei lumi, și ca să ajungi acolo, trebuie să stră­bați o cale mai lungă. Ultimele case sunt la o dis­tanță de 200-300 de metri. De cum lăsam casele în urmă, îl ve­deam pe Grivei alergând. Parcă era un căluț în ga­lop. Nu se oprea decât la picioarele mele. Până apu­cam să-i scot pachețelul din geantă, începea să „dan­seze” în jurul meu. Uneori, când veneam la spovedanie și trebuia să aștept afară, în curte, Grivei stătea cu mine. Stătea cu capul pe genunchii mei și mă privea…

Într-o duminică, am descoperit că nu mai este sin­gur. Apăruse o… ea! I-au spus Fetița și de atunci pre­gă­team două pachețele cu mâncare. Până într-o zi, când nu a mai venit înaintea mea. M-am gândit că are el o treabă serioasă. Am găsit-o numai pe Fetiță, tris­tă, lângă clopotniță. I-am dat ei mâncarea… În du­mi­ni­ca următoare, nu am mai gă­sit-o nici pe Fetița, o lu­ase cineva acasă. „Și Gri­vei?”, am întrebat. „Grivei a mu­rit!”, mi-a spus pă­­rintele. „L-au omorât niște… oa­meni!”, a com­ple­tat o femeie. Am început să plâng, așa cum fac și acum, când scriu. El era prietenul meu, nu avea cum să moară! Mi-l aminteam cum alerga ca un că­luț spre mine… Nu pot să cred că nu se va mai în­­tâm­pla asta niciodată… Fiul meu mi-a spus că acum Gri­vei este la Doamne Doamne, și dacă vreau să ajung în Rai, la el, trebuie să fac fapte bune.

Prietena lui Grivei

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian