Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

EMANUEL MIREA – „Avem trecutul în noi, până în măduva oaselor. Asta este piatra noastră de moară”

– Fostul component al trupei Stigma își pregăteşte revenirea în muzică –

„Am ajuns un nume apreciat în zona petrecerilor private”

– Emanuel, ultima noastră întâlnire a fost după întoarcerea ta din Canada. Visai să revii în mu­zică, să-ţi faci o trupă… Ce-a mai rămas din pla­nurile tale?

– Visele de atunci sunt, într-o bună măsură, rea­lizate. Și mai important decât asta, eu însumi sunt într-un moment foarte bun al meu cu mine însumi. Dar să le luăm pe rând… Împreună cu trupa mea, Emanuel Mirea Band, am devenit în anii din urmă, un nume foarte apreciat în zona pe­tre­cerilor private, care-au atras mulți artiști de top ai fenomenului muzical. Ne-am câştigat o poziţie privilegiată, și cântăm mult. Trupa mai suferă modificări, uneori suntem tovarăşi de drum două, trei staţii, alteori mai mult, dar proiectul merge înainte foarte bine. În ciuda a ceea ce se spune despre participarea la petrecerile private, mie, partea aceasta a vieţii mele artistice îmi dă o mare bucurie, chiar o fac din drag pentru oa­meni, și drept do­va­dă e faptul că practic nişte tarife care să-mi permită să fiu abordabil pen­tru o plajă cât mai mare de oameni. Am mari sa­tis­facții de pe urma a ceea ce fac: cunosc oameni extraordinari, întâlnesc personalităţi pe care le ad­mir, dar cunosc şi miri aflați la în­ceput de drum în viaţa de familie. Simt că pre­zenţa mea acolo între­geşte armonios una dintre cele mai frumoase zile din viaţa lor. Este nemai­po­menit să fii părtaş la o ase­menea fericire. Mă împrietenesc cu oamenii pe ca­re-i cunosc, iar acest aspect este extrem de impor­tant pentru mine, pentru inima mea.

„Am plecat să mă caut în Canada”

Bucuria muzicii

– Profesional, nu este prea puțin? Nu eşti un artist oarecare. Ai o voce cu totul deosebită, eşti un compozitor inspirat, un textier sensibil. Nu crezi că meriți mai mult?

– Eu am trăit o perioadă extrem de frumoasă într-un timp de pionierat al muzicii româneşti. Am experimentat situaţii diverse, am fost pe copertele revistelor, am avut mii şi mii de oameni în public, am fost foarte expus. Proiectul Stigma şi cariera mea solo s-au bucurat de succes. La un moment dat, însă, a apărut pentru mine o acută senzaţie de supersa­turaţie. Nu mă mai regăseam deloc, uitasem cine eram eu, Emanuel Mirea. Am plecat din țară, aşa cum povesteam la precedentul nostru inter­viu, am plecat tocmai în Canada, să studiez şi să mă caut pe mine însumi. Când am revenit, eram deja mult schimbat, dar încă nepregătit să intru în aceeaşi mași­nărie din care tocmai scăpasem. Lucrurile intraseră pe făgaş normal, bucuria muzicii era din nou acolo. Am înfiinţat trupa şi am re­început să cânt, chiar dacă proiectul Ema­nuel Mirea Band a fost şi este dedicat petrecerilor private. Pentru mine nu există nimic mai important decât să fac lucrurile cu drag şi să aduc bucurie. Dar, ai și tu dreptate în ce spui. Dacă ai de la Dum­nezeu un talent, este de datoria ta să-l împărtăşeşti şi să-l maximizezi… Ba mai mult, eu cred că El ne dă tuturor câte un har, iar una dintre poveştile vieţilor noastre este să-l desco­perim şi să-l ex­plorăm. Abia anul aces­ta am realizat pe deplin acest lucru, mai ales după venirea pe lume a fetiţei noastre, Radha. Odată cu naş­terea ei, am început să am o serie de noi impulsuri, care m-au determinat să reînnod pro­iectul meu de artist, de com­­po­zitor. Am conştien­tizat anumite bloca­je pe care le aveam, care ţin mai mult de nişte nelinişti me­tafizice, nefiind blo­caje de creaţie. Pie­se com­puse am sute la sertar, unele ţinute de mult închise acolo, încât mă tem că şi-au ratat momen­tul. Poate e dificil de înţeles, dar după ce realizezi că oamenii sunt atinşi de ceea ce faci, de mu­zica pe care o com­pui, de versurile pe care le scrii, lucrul acesta te respon­sa­bi­lizează şi chiar te spe­rie. La mine, sperie­tura a durat o perioa­dă foarte lungă. A trebuit să fac o pauză lungă, ca să-nțeleg că nu pot trăi altfel, că obligația mea primor­dială este să-mi manifest harul: să cânt, să creez, să fac o lume mai frumoasă în jurul meu, să-i ating sufletește pe oameni într-un mod pozitiv, să le propun teme de gândire, să-i duc într-o direcţie lu­minoasă prin muzica mea. Viața mea are o dimen­siune spirituală. Știu că totul e de la Dumnezeu. Și încercările, și bucuriile, tot. Munca este a mea, satisfacţia lucrului este a mea, dar fructele culese de pe urma acestei munci ne sunt dăruite de Dom­nul. Cu această nouă dimen­siune în suflet, sunt pe baricade în revenirea mea ca artist, compozitor, textier.

„Am scăpat de obsesia perfecțiunii”

– Pregăteşti ceva nou?

– În această toamnă va apărea prima piesă muzicală, după multă vreme. Este deja gata, înregistrată. Alte multe sunt compuse şi pe cale de a fi imprimate, tot ce mai rămâne sunt detalii strict tehnice şi de strategie: ce casă de producţie să mă reprezinte, ce posturi de radio să mă aşeze în playlist-uri. Nu mă grăbesc, vreau să fiu sigur că fac alegerile cele mai bune. Revenirea mea este programată foarte curând, în toamnă. Sunt cu totul sincer şi-ţi mărturisesc că pe mine mult timp m-a timorat perfecționismul, gândul că oamenii au o aşteptare înaltă de la mine. Piesa perfectă. Problema aceas­ta a atârnat ca o piatră de gâtul meu, până când am discutat cu dragul meu prieten şi coleg de la Stigma, Cornel. El lucrează de mulţi ani la Londra, în do­meniul muzical, şi m-a lămurit des­pre chinul acesta de a căuta perfec­ţiu­nea. El m-a învăţat despre importanţa duratei, a consec­venţei în muzică, în creaţie. Așa cum se întâmplă în orice artă, în pictură, în literatură. Pe dru­mul acesta mă aflu acum. Sunt în plin entu­ziasm, unul al noilor începuturi. Nu vreau să mă adresez doar nostal­gi­cilor, vechilor mei ascultători, ci sper să ating şi noua generaţie, care poate nu a auzit niciodată de mine. E o mare provocare. Sunt în­conjurat de muzi­cieni extrem de talentaţi, iar eu nu mă abat de la obiceiul de a scrie versuri care spun ceva. Este în firea mea de a fi puţin mai liric, poezia e o latură a firii mele, la care nu vreau niciodată să renunţ.

„Un zâmbet mic, la prima oră a dimineții”

– Ai afirmat că momentul de­blocării tale artistice a coincis cu ve­nirea pe lume a fetiţei tale. De cele mai multe ori se întâmplă invers: via­ţa personală, familia pot mai degrabă inhiba un artist…

– Nu e și cazul meu. Atât eu, cât şi Oana, soţia mea, am simţit, odată cu nașterea Radhei, că vieţile noastre se îmbogățesc enorm. Fetiţa aceasta a avut un rol decisiv în transformarea mea. Ea m-a relaxat, m-a motivat, m-a impulsionat să merg mai departe. Deşi are doar un an şi ceva, ea îmi arată zilnic cum să mă bucur de lucruri mărunte, cum să mă încarc de energie din te miri ce. Un zâmbet mic, un surâs de-al ei la prima oră a di­mineţii şi simt că pot dărâma munţii. Sper să o fac cu această melodie nouă, care se numeşte „Unu, amândoi”.

– E un titlu simbolic, care o include și pe soția ta? Cum v-aţi cunoscut?

– Pe Oana am senzaţia că am cunoscut-o din­totdeauna. În primă fază, am întâlnit-o în clubul în care cântam. Am simţit atunci o vibraţie cu totul aparte, ceva ce nu mai cunoscusem vreodată, am văzut un şir nesfârşit de funde colorate care ne leagă. Dar la început, povestea noastră a fost una platonică. Eu sunt un bărbat crescut în integritate, iar atunci eram implicat în altă relaţie. Mi-am spus că dacă va fi să fie, poate o voi reîntâlni pe Oana în viaţa următoare. Chemarea inimii a fost însă mult prea puternică, aşa că, după câţiva ani, ne-am reîntâlnit liberi. Îmi este extrem de limpede că aşa era să fie, noi doi, pur şi simplu, trebuia să fim împreună. Relaţia noastră continuă să mă uimeas­că în toate cele, viaţa mi-a fost repusă în matcă oda­tă cu această întâlnire. Oana este un su­flet de artist, pe orice obiect pune mâna, acela se va transforma în ceva minunat. Are un atelier, numit Mar­gaux, confecţionează podoabe de păr de po­veste, voaluri de mireasă extrem de delicate, rochii. Este soţia mea, da, dar cu obiectivitate spun că este un suflet de artist, un om cu harul de a transforma totul în ceva frumos. În plus, este și o mamă extraordinară, de­votată şi sensibilă. Trăim toţi trei în mi­cul nostru univers, un apartament pe care Oana l-a aranjat extrem de frumos. Suntem o familie fericită, suntem com­plementari, nu ne plictisim niciodată împreună. Asta, poate și pentru că, din­colo de faptul că este soţia mea, îmi e un prieten, un om pe care mă pot baza în orice.

„Copiii care sar gardul”

Cu Radha, mica muză

– După perioada petrecută în Ca­na­da, cu siguranță că ai o privire des­tul de clară asupra muzicii româ­neşti de azi. Distanța obiectivează. Cum o vezi? Este muzica de la noi pe dru­mul cel bun?

– Ascult cu mult interes tot ce se cântă la noi, tot ce se difuzează la radio. Nu am încetat să fac asta niciodată, sunt extrem de atent la toate amănuntele acestei industrii. Da, suntem într-un moment destul de bun, avem de unde alege. Muzica românească este extrem de diversă azi. Chiar dacă ai nişte gusturi exclusiviste, tot poţi să găseşti în muzica actuală din România anumite repere. Dacă vorbim despre acest malaxor care este zona comercială, de consum, a melodiilor promo­vate intens, ele dau senzaţia că sună la fel. Un cân­tec repetat la flașnetă. Dar dacă asculţi atent, rea­lizezi că producţiile sunt totuşi destul de rafinate, destul de în pas cu armoniile muzicii inter­na­ţionale. De aceea Inna are atât de mare succes în lume, pentru că muzica ei sună „de acolo”, iar acesta este un lucru lăudabil. Sau priveşte-o pe Delia, un om cu o tenacitate ex­traordinară, care continuă să surprindă cu producţii extrem de interesante.

– Dar basarabenii cum ți se par? Încep să pună stăpânire pe muzica de la noi…

– Oh, da. Sunt extrem de buni. Şi să nu crezi că sunt valoroşi doar cei care fac azi carieră în Româ­nia; eu ţin minte că la începutul anilor 2000, erau nişte instrumentişti extrem de buni, care veneau de acolo şi care de multe ori erau preferaţi celor din România. Basarabenii vin din şcoala de muzică ru­sească, unde înţelegerea fenomenului muzical este mult mai profundă și largă. Au nişte repere peste care încă nu trec cu lejeritate: marii poeţi ruşi, ma­rea muzică rusească, întreaga cultură de acolo, ro­bustă, grea. Sunt serioşi şi motivaţi. Este un lucru foarte bun pentru noi, pentru că aduc un aer ori­ginal și proaspăt în muzica românească. Ei sunt copiii care sar gardul, adică tinerii care, pe lângă talent, au o îndrăzneală și o tenacitate extraor­di­nară – vin de la nişte condiţii de trai destul de gre­le, ştiu exact ce-şi doresc şi refuză ideea eşecului. Bravo lor, au tot respectul meu, şi cred că sunt un exemplu pentru noi: Mihail, un artist adevărat, extrem de talentat, am o mare admiraţie pentru el, Irina Rimes, o sensibilitate cu totul deosebită, chiar mă gândeam că dacă ar fi să fac un duet pe o melodie de dragoste, în acest moment, nu văd pe cineva mai potrivit decât pe Irina pentru asta. Carla’s Dream, chiar dacă grupul nu e neapărat pe gustul meu muzical, este foarte bun. The Motans – printre marii mei preferaţi în muzica de azi.

„Visez, simplu, la o lume mai frumoasă”

Emanuel şi Oana, soţia lui

– Şi mai au ceva cântăreții basarabeni: dis­creţie şi bună creştere, calităţi pe care nu le pierd pe drum. Unii dintre cântăreţii de la noi se cam lasă furaţi de glorie şi uită aceste as­pecte. Oare este atât de greu să rămâi lucid, să-ți păstrezi echili­brul în lumea artistică?

– În peisajul muzical, artistic, sunt perioade şi perioade. În trecut, artiştii aveau succes, chiar dacă reuşeau să-şi păstreze o aură misterioasă, de inabordabilitate. Acum e fix invers – ei sunt pur şi simplu peste tot. Ajung să-şi facă singuri poze în propriul dormitor, doar ca să fie vizibili. Au dispărut nişte limite în goana asta după publicitate. Dar popu­laritatea ex­cesivă are în ea ris­cul bana­lizării. Marii artiști au avut totdeauna și o aură de rezervă, de mister. Cred că explicaţia stă în faptul că este mai greu azi să rezişti. Eu aleg să păstrez limita vieţii mele personale, nu simt nevoia să împărtăşesc tot, iar „preţul” este o expunere mult mai mică. Mai este un aspect aici: este şi de da­toria celor din media să promoveze oameni care pot fi exemple. Se poate face o selecţie mai ri­gu­­roasă, se poate insista mult mai mult pe artişti profunzi, sportivi de performanţă, oameni de cul­tură… Se fac greşeli în acest domeniu, se pro­mo­vea­ză insistent non-valoarea, iar faptul ăsta, cumu­lat cu educaţia precară, ne ţin pe loc. De mult timp suntem precum satul fără câini, în care societatea e in­toxicată de poveşti lipsite de va­loare, de eveni­men­te goale de conţinut. Se pro­movează un senza­țional de prost gust, bădărănesc, negativ. Nu e nimeni la timonă care să despartă binele de rău. Modelele promovate sunt prea des de calitate îndo­iel­nică. Nu aşa se formează o societate sănătoasă. Foarte mulţi oameni vizibili, care ar trebui să ne fie exemple, sunt vai de mama lor. Valori încă avem, chiar dacă multe au aban­donat lupta şi au plecat, s-au exilat. Poate nu e trea­ba mea să intru în discuţia asta, dar este ceva în care cred. Cred că vieţile noastre se întrepă­trund, că nu putem fi buni sau răi în mod izolat. Ne atingem fără să vrem. Cred că răul care s-a făcut societăţii româneşti, prin expu­nerea oa­me­nilor needucaţi, pe toate palierele, este in­comensurabil. Sper că vitalitatea specifică ro­mânilor ne va scoate la mal în final şi mai cred că tocmai copiii de azi o vor face, pentru că ei sunt pri­mele generaţii cu adevărat neatinse de tarele trecu­tului­. Oricât am crede noi că ne-am spălat de trecut, nu este aşa. Până în măduva oaselor îl avem în noi, asta este piatra noastră de moară. Copiii de azi sunt curaţi, dar este de datoria noastră să le oferim o lume în care curăţenia lor să se poată manifesta. Este un proces de durată, mai poate ţine alţi zeci de ani, pentru ca transfor­marea să fie una de fond. Totul porneşte de la educaţie, una care nu se face numai în şcoală. Este vorba de educaţia din familie, din mediile culturale, din respectul unor reguli. O recalibrare a societăţii ro­mâneşti, de asta e nevoie, în opinia mea. Cât despre mine, oglinda mea este viaţa mea. Încerc atât cât pot să fac în jurul meu o lume mai bună şi mai fru­moasă. Aşa, în cercul meu restrâns: familie, pri­e­teni, doamna de la pră­vălie… Până la urmă, ce este viaţa, dacă nu toate aceste lucruri mărunte, pe care le facem zi de zi?

– Emanuel, eşti în mod evident protejat de o aură bună: activ, limpe­de, pe calea împăcării cu tine însuţi. La ce mai visezi?

Un domn elegant

– Visez, simplu, la o lume mai frumoasă, mai bună, în care să fim cu toţii mai conectaţi la noi înşine şi la cei din jur. Îmi doresc să rămânem mereu în lupta aceasta interioară de a ne rafina, de a învăţa, de a experimenta. Scopul vieţii este să devenim din ce în ce mai curaţi, mai conectaţi la adevărurile esenţiale, spirituale. În această credinţă trăiesc eu, cel puţin: una spirituală, în care să înţeleg de ce am fost „plantat” aici, care este rostul meu. La asta visez: să fiu bun, împăcat, să am claritate, să nu am frici şi angoase. Este un proces ce ţine o viaţă, un proces de curăţare perma­nentă a spiritului, de aerare a gândurilor, a senti­mentelor, a faptelor. Acesta e sensul vieţii pentru mine, altul eu nu am descoperit până acum. Şi, da, visez să fac lucruri pal­pabile, visez şi ca muzica mea să atingă oamenii în­tr-un mod nobil, dar visez şi să ajut efectiv. Nu-mi doresc lucruri materiale de niciun fel pentru mine, ci unele care ar putea să servească oamenii. Visez să fac o can­ti­nă pentru oameni nevo­iaşi, poate un centru în care copiii cu situaţii mai gre­le să poată fi educaţi şi îngrijiţi. Şi mi-aş mai dori ca România să aibă parte de o educaţie adevărată.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian