Părintele MARIUS CIPRIAN POP – „Să cânți muzica neamului înseamnă tot rugăciune”

Ne-am obișnuit să-l vedem cântând pe scenă, în mai toate spectacolele de ținută din Ardeal. Își însoțește fiecare recital cu câte-un cuvânt de suflet și îl încheie cu o priceasnă, așternută cu evlavie în sufletul fiecăruia dintre cei care-l ascultă. Marius Ciprian Pop nu e, însă, doar un îndrăgit interpret de muzică populară, ci și preot misionar al Patriarhiei Române.

„Rostul meu e să-mi iubesc aproapele!”

I-am furat câteva minute înaintea unui spectacol la Mediaș, în chiar ziua sfântă a Adormirii Maicii Domnului.

– Unde v-a aflat Sfânta Liturghie de astăzi, Părinte Ma­rius Ciprian Pop?

– La Chinteni, un sat aflat la doar 7 km de Cluj-Na­poca. Când timpul îmi permite, slu­jesc acolo alături de un om deo­sebit, părintele Simion A­bra­ham. Slujesc de câte ori am ocazia, cu binecuvântarea și cu îngăduința ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, pentru că eu sunt oaia neagră a tur­mei. Dar ÎPS Andrei e omul lui Dumnezeu și nu le vede pe cele rele, doar pe cele bune. Poate-or fi și la mine câteva bune, poate nu, nu știu. Cât privește sărbătoarea de astăzi, cred că e o sărbătoare foarte importantă pentru noi, româ­nii, pentru că neamul acesta o iubește pe Maica Domnului din toată ființa sa, dintotdeauna. Nu întâmplător România e numită Grădina Maicii Dom­nului, iar numele acesta vine din faptul că nea­mul nostru a avut o evlavie și o dragoste deosebită față de Fecioara Maria, și sunt sigur că doar așa am reușit să trecem prin negurile istoriei și prin toate vâltorile.

„Bucuria nu are nevoie de titluri de proprietate”

– Să înțeleg că v-ați întors ca preot în lumea satului, sau doar întâmplător ați slujit azi, la Chin­teni?

– Nu, nu e deloc întâmplător. După 16 ani în Capitală (un „accident” cam lung, cu bune și rele), am scăpat, slavă Domnului!, și a rânduit Dumnezeu să mă întorc în lumea satului românesc. Am găsit la Chinteni un colț de rai și pentru soția mea, și pentru cele două fiice, Antonia și Iustina, să fie aproa­pe de oraș, de Cluj, dar nu în mijlocul tumul­tului urban. Și e ceva ce aș vrea să le spun, și pe această cale, tuturor: casa pe care am construit-o acolo s-a făcut tot printr-un șir de minuni dumne­zeiești. Chiar intenționez să pun undeva citatul din Psalmii lui David: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce-o zidesc”. Am început construcția fără a avea o sumă minimă de bani puși deoparte, multe lucrări s-au făcut fără să-mi permit, financiar, să le suport. Dar când mi se părea că trebuie să mă opresc, că nu am resurse să merg mai departe, lucra Dumnezeu în chip minunat, trimi­țân­du-mă să le cânt oamenilor și să le bucur sufletele. Mă regăsesc la sat. Am vecini foarte puțini, dar sunt fericit că sunt înconjurat de natură și am, în apro­piere, un lac superb, de șapte hectare. Nu e al meu decât sufletește, dar bucuria nu are nevoie de titluri de proprietate.

„Să nu ieșim din vâltorile timpului curățați de tot”

– Și, totuși, de ce ați ales să fugiți de confortul urban al Capitalei sau al Clujului?

– În București nu mă mai regăseam sufletește și, cred, același lucru l-aș fi pățit și la Cluj. Dar, știți cum e, când e tânăr, omul vrea să încerce de toate și e ca apa: degeaba vrei să-i schimbi cursul, să-l muți, căci tot la matca origi­nară se întoarce. Sunt năs­cut și crescut la țară, oraș­ul e doar ceva ce m-a ajutat, temporar, în deve­nirea mea. Din păcate, acest proces de globalizare, în care suntem incluși vrând-nevrând și că­ruia nu știu dacă i ne putem sustrage, în fapt, rețelele sociale, toată încrengătura aceasta, păienjenișul infor­mațional, la nivel global, ne bombar­dează din toate păr­țile și au creat un fel de vâl­toare, de nu mai știm ce se întâmplă cu noi. Și asta cu precădere în mediul urban.

Mereu le spun oamenilor să aibă grijă, pentru că se întâmplă cu noi exact ce se întâmpla în vâltorile de demult, în care erau puse laolaltă lepedeele, cergile, hainele, chiar și izmenele, și atâta le învârtea apa, de nu mai știau care-i una și care-i alta. Riscul e ca, din această vâltoare, să ieșim curățați cu totul: nu mai știm cine suntem, nu mai avem principii, nu mai avem identitate, nu mai avem credință, suntem doar o masă bună de manipulat și de îndreptat înspre orizonturi care nu sunt ale ființei umane și nici omului lui Dumne­zeu, spre care ar trebui să tindem fiecare dintre noi.

Dacă nu suntem atenți, ajungem să ne irosim viața, darul cel mai mare de la Dumnezeu, în lucruri care nu sunt proprii și specifice fiin­ței umane, să ne preo­cupăm de ceea ce fac alții. Suntem ispitiți să luăm ce e neziditor de la ceilalți și asta nu e treaba noastră. Treaba mea e să-l iubesc pe aproapele și-atât. Punct. În rest, am treabă cu mine însumi, cât m-am rugat azi, cât am citit, cât bine am făcut, cât am lucrat. Dar noi nu mai avem timp de noi, la modul acesta. De-aia spun, ca pe un semnal de alarmă, că suntem prinși ca într-o vâltoare și mi se pare potrivită aceas­tă comparație.

– Spuneați la începutul dialogului nostru că sunteți „oaia neagră”. De ce?

– Ce înseamnă asta? Explică Sfinții Părinți în Pateric. Când Iisus Hristos te cheamă la această mi­siune foarte înaltă, preoția, atunci ești înscris în Oastea Împăratului, și nu te mai ocupi de treburile cetății. Chemat fiind la acest dar al slujirii, de care consider că nu sunt foarte vrednic, eu am înțeles că firesc ar fi, probabil, să nu mă mai ocup și cu altce­va. Cântatul nu e rău în sine, să nu fiu greșit înțeles, să cânți muzica neamului e o altfel de rugăciune, dar sunt atâția alții care o pot face mult mai bine și mai corect decât mine și au chemarea asta. Cânt pentru că mi-e îngăduit să fac și asta, așa-mi spune și duhovnicul meu, doar că am această îndoială: nu știu dacă e bineplăcut înaintea lui Dumnezeu. De-aia spun că sunt oaia neagră. Așa mă simt eu! Un preot care e hirotonit are antimisul lui, are alta­rul lui, are misiunea lui, biserica lui, unde slujește duminică de duminică, pentru zeci, sute de credin­cioși, câți are, pe când eu nu sunt așa, eu sunt la o dimensiune a preotului misionar, care fac ce pot și cât pot, ca argument în fața lui Dumnezeu. Sunt con­știent că nu sunt o oaie albă, ci una neagră, dar sunt bucuros cât timp rânduiește Dumnezeu să ră­mân în turmă.

„Slujirea preoțească depășește slujirea îngerilor”

– Dar nu sunteți singurul preot care cântă pe scenă!

– Revista dvs. are foarte mulți cititori, și vă felicit că e așa, de aceea am să încerc să explic, să risipesc eventualele nedumeriri, poate firești, să ex­plic cum e treaba asta, cu cântatul, cum am înțeles eu de la Sfinții Părinți, și de ce cred că e un pic ne­potrivit. Se spune că slujirea preoțească e o treaptă foarte înaltă. Sf. Ioan Gură-de-Aur vorbește atât de frumos, încât eu nu pot să reproduc, despre această chemare sublimă, ce depășește slujirea îngerilor. În altar, la Sfânta Liturghie, îngerii intră doar după ce preoții binecuvântează intrarea lor, la începutul Li­turghiei. În tot acest context, se spune că slujirea preo­țească, într-o ierarhie oarecare, e stabilită de înțe­lepți a fi cu șapte trepte mai sus decât funcția unui președinte de stat. În acest context, este nepo­trivit să faci altceva. Gândit omenește și lumește, nu ni s-ar părea potrivit ca un președinte de țară să cânte pe o scenă, nu-i rău, dar el are alte treburi. Așa e, într-un fel, și cu preoția, de aceea mă simt puțin jenat. Nu spun că ar fi rău, ci doar nepotrivit. Ar trebui să-ți fie destul să slujești în altar. Dacă ți-a dat Dumnezeu atâta sublim și ți-a îngăduit să-l porți pe Hristos pe brațe, prin pâine și vin, nu mai ai nevoie de celelalte. Dar cred că Dumnezeu a rân­duit să și cânt, căci n-a fost visul vieții mele să cânt, să ajung artist. Nici nu mă con­sider artist! Pentru mine, muzica neamului e ca rugăciunea, ca respi­rația. Și tata a cântat, și bunicul.

M-am cutremurat când am citit povestea unui părinte din Pateric, care s-a nevoit o viață întreagă în rugăciuni și, când i s-a arătat că are să plece pe lumea cealaltă, mai cerea o zi, două, pentru pocăin­ță. Iar frații îi spuneau: „Cum, te-ai rugat toată viața, ai postit, ai făcut ce trebuia, mai mult decât trebuia și tot nu crezi că e destul?”. Și a zis părin­tele: „Da, m-am străduit, dar eu știu dacă e bine­plă­cut înaintea lui Dumnezeu sau nu?”. Pentru că toată dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu e ca o cârpă lepădată, așa se spune. De aceea mă cutre­mur și-mi fac probleme când sunt întrebat de ce cânt și încerc să explic, pentru că nădăjduiesc să mă duc cât se poate și cât mi-o da Dumnezeu îngă­duință, pe calea aceasta. Cel mai potrivit cuvânt pentru toate este îngăduință. Îngăduință și dragoste, pentru care nu mă simt vrednic și de care am parte din partea ierarhilor mei. Vă spun asta ca la spove­danie și vă rog să mă iertați!

„Oamenii sunt fericiți să se întoarcă în veșnicia satului românesc, care încă există”

– Ca fiu al satului, rătăcit o vreme la oraș, și reîntors, cum se vede azi satul românesc?

– Satul românesc e puțin trist, pentru că sunt atâtea comori de care nu se mai bucură nimeni. Putem vorbi și de cele spirituale, de bise­rică, din ce în ce mai goală, de harul lui Dumnezeu care plutește pes­te tot, de bogăția revărsată de Dum­nezeu în frumusețea lo­curilor, în darurile pămân­tului, în cele de sub pământ. Peste tot pe unde te duci e bogăție, e cer, e hrană, e dragostea lui Dum­nezeu revăr­sată. Putem să vor­bim despre liniștea și pacea din satul ro­mânesc pe care, ca să folosesc un ter­men la modă, nu le mai „ac­ce­săm”. Noi, gene­rația noas­­tră, suntem atrași de vâl­toa­re, de nebunie, de alergă­tură, de informație, uitând că ha­rul lui Dumnezeu nu poate lucra decât într-o stare de pace a omului, nu într-o stare de ră­tăcire. Și atunci, pe de o parte, sunt trist, pentru că e atâta bo­găție, atâta comoară, în lumea satului românesc, și nu are cine s-o preia și să o salveze. Toți ne-am risipit în dorința de înavuțire, căutând fericirea în mod eronat și înșelați de cel rău în alte realități, străinătate, virtual, nu­mărul contului și-al banilor din cont, mașina din care cobori, funcții, ș.a., uitând că toate acestea nu aduc fericirea omu­lui, ci sporesc grija zilei, fură și scurtează viața omu­lui și, pot să spun cu-ndrăznire, chiar o anulea­ză. Din această cauză sunt trist.

Pe de altă parte, sunt fericit că încă avem un loc în care să ne întoarcem, încă există case care au suflet, în comparație cu cele de la oraș, care au doar ziduri, încă există lanuri de grâu unde, dacă te duci și privești, îți dai seama cât de milostiv este Dumne­zeu cu noi, oamenii, de ce e pusă culoarea galbenă în tricolorul nostru, încă sunt vestigii istorice, încă sunt animale… Știți ce bucurie am când am drum prin satele noastre și nu pot trece din cauza ciurde­lor de bivoli și vaci? E o energie, o bucurie fantas­tică! Încă avem unde să ne întoarcem la adevăr, și asta ar trebui să fie o bucurie pentru oricine care se trezește, ca și fiul risipitor, și se întoarce în el însuși, putând să-și regăsească matca originară, rădăcinile.

Vedeți că, la noi, dar și la alte popoare, la naște­rea unui copil se plantează un pom. De ce? Pentru că există similitudinea aceasta între pom și om. Po­mul care nu are rădăcinile bine înfipte în pământ se usucă, nu mai aduce roadă, e bun de foc. Așa pățim și noi, înstrăinându-ne. Alienarea la care suntem supuși ne duce la această stare de golire de noi înșine, de sens, de pierderea scopului vieții, care e îndumnezeirea omului, și care vine din roadele pe care le facem. Și nu le putem face decât având rădă­cinile și conștiința aceasta a identității noastre. Tris­tețea golirii satului românesc mi se îndulcește la gândul că, totuși, adevăratele valori rămân și ne pu­tem întoarce oricând la ele. La biserica din sat, la liniștea de acolo, să bei lapte de vacă, o palincă ade­vărată, s-o bei ca medica­ment. Să mă iertați, dar asta facem noi, în Ardeal. Am învățat de la ÎPS Calinic al Argeșului un lucru minunat: domnia-sa spunea că, pentru noi, ardelenii, pălinca e darul lui Dumnezeu. Nu pentru că ne-a îmbătat, ci pentru că ne-a întărit în situațiile cele mai gre­le din istorie. Prima dată am crezut că e glumă, apoi m-a făcut să înțeleg că e un adevăr, istoric chiar: când a dat de ne­caz, ardeleanul a băut un pahar de palincă, apoi și-a privit copiii și ne­vas­ta și a zis: „No, las că-i bine și-așa rău!”. Vă dați sea­ma ce filozofie profundă? Revenind la satul românesc, ar trebui să înțelegem cât e de bine să mai ai un loc în care să te-ntorci. Problema este să ne revenim noi în noi înșine și să ne întoarcem acasă din lumea în care ne-am risipit.

– Sunt tot mai mulți români care lasă orașele și aleg tihna unei vieți la țară. Pot fi ei o șansă în plus pentru revigorarea satului românesc?

– Da, categoric! E o bucurie să vezi cum vin ei cu un stil modern de viață, care, însă, pălește pe loc în fața imensității numită veșnicie, pe care Blaga o vedea în satul românesc. Liniștea, încărcătura ener­getică, adevărul de acolo, jertfa. Pentru că majori­ta­tea satelor noastre au pământul sfințit de sânge, iar asta dă o energie, o duhovnicie, o putere în ceea ce-ți oferă acel sat, sunt sute de ani de rugă­ciune, toate astea te pătrund. Chiar dacă tu vii din oraș, unde n-ai fost niciodată la biserică, la sat, du­minica te duci, ce altceva să faci? Așa intri în ritmul adevărului, un ritm mai apropiat de Dumnezeu. Ne bucurăm că încă Dumnezeu mai are milă de noi și ne ajută să mai păstrăm acest dar minunat care, la rându-i, păstrează veșnicia, lumea satului românesc.