Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Incredibila lume a animalelor

Fluturi ospătându-se din lacrimile ţestoaselor amazoniene (Foto: Shutterstock – 8)

• Deși omul se consideră cea mai avansată făptură de pe pământ, multe dintre viețuitoarele alături de care trăiește îl întrec în toate privințele •

Moliile și fluturii beau lacrimi

Și insectele au nevoie de apă, și când setea e mare, se descurcă cum pot. Unele specii de molii, bunăoară, își ostoiesc setea bând lacrimile păsărilor adormite. O asemenea scenă incredibilă a fost fil­mată recent de ecologistul Leandro Moraes în jun­gla amazoniană. Pentru a bea din lacrimile zburătoa­rei adormite pe o ramură, molia și-a folosit o ex­crescență a capului (ca și când ar fi fost un pai) și a reușit chiar să des­chidă ochiul păsării pen­tru a nu rata nicio picătură. Dacă asta vi se pare ciu­dat, aflați că s-au văzut și fluturi care au băut lacrimile unor crocodili, deși, de regulă, fru­moa­sele înaripate pre­feră să se servească din ochii broaștelor țestoase amazo­nie­ne. Dar de ce oare această preferință pentru lacrimi? Să fie vorba numai despre sete? Ei bine, nu! Lacri­mile sunt bogate în sodiu, un mineral care se găsește greu în regiunile în care trăiesc aceste viețuitoare.

Urangutanii care nu îmbătrânesc niciodată

Urangutan fără perniţe pe faţă

În general, urangutanii nu obiș­nuiesc să se amestece unii cu alții, ducând vieți so­litare. Când se întâm­plă, totuși, ca mai mulți masculi să con­viețuiască în același perimetru, poate să apară un fenomen ex­trem de interesant. Masculii devin maturi din punct de vedere sexual în jurul vârstei de 15 ani, când organismul le permite să se reproducă. În mod normal, atin­gerea matu­rității sexuale devine evidentă cu ochiul liber, grație unor umflături (pernițe) care li se dez­voltă pe obraji, încadrându-le chipul. Un mascul matur din punct de vedere sexual se mai remarcă și prin sunetele lungi pe care le scoate pentru a atrage femelele și a-și intimida rivalii. Atunci când un urangutan adolescent, pe cale să devină matur, întâlnește însă un mascul dominant, care deja și-a dezvoltat per­nițele și obiceiul de a scoate sunete înspăimântătoare, el face o mică șmecherie. Ca să nu provoace vreun conflict nedorit, pur și simplu își oprește matu­rizarea și își păstrează chipul de adolescent, fără să-i mai apară umflături pe obraz. Să nu vă închipuiți însă că discreția lui merge atât de departe încât să renunțe la căutarea unei par­tenere. Nici pe departe! Doar că în vreme ce mas­culul urangutan „cu acte în regulă” curtează feme­lele cu ajutorul sunetelor prelungi, urangutanii „sub acoperire” sunt siliți să procedeze mult mai puțin cavalerește. Ei umblă tăcuți de colo-colo în căuta­rea femelelor și, în momentul în care dau în sfârșit de una prin pădure, pur și simplu o siluiesc. Nu este, așadar, de mirare că femelele preferă să aibă drept parteneri uran­gutani cărora li s-au dezvoltat pernițele de pe față, inclusiv pentru a fi protejate în fața pornirilor bru­tale ale celorlalți.

Veverițele și păsările mănâncă ardei iuți

Explicația este simplă. Du­pă cum au aflat cerce­tă­to­rii, ambele animale au o mu­tație a proteinei TRPV1, adică tocmai re­ceptorul pen­tru capsai­ci­nă, care le determină să nu mai fie sensibile la substan­ța ac­ti­vă din ardeiul iute ca­re poate provoca acea acu­tă sen­za­ție de usturime. Cu alte cuvinte, veve­ri­țele și pă­sările pot consuma cât ar­dei iute poftesc, fără a simți vreo urmă de dis­confort. Păsările de com­panie, cum ar fi papagalii, tolerează și cei mai iuți ardei, dând adesea gata cu mare plăcere până și semințele lor. Un ardei iute în­treg reprezintă de altfel pentru ele nu doar un deliciu, ci și o distrac­ție, pentru că păsările nu se vor lăsa până nu vor reuși să-l spargă cu ciocul și cu ghea­rele lor. Atât de apre­ciați sunt ar­deii iuți de că­tre a­ces­te zbură­toare, încât și produ­că­torii de hra­nă pen­tru păsările de com­panie ba­gă câte un pic din le­gu­ma pi­can­tă în mân­ca­rea lor.

Pentru a scăpa de sex, libelulele își înscenează moartea

Femelele libelule din specia Aeshna juncea au o metodă foarte interesantă de a scăpa de pe­ți­torii pe care nu îi agreea­ză. Des­cope­rirea a fost făcută în­tâm­plă­tor de bio­­lo­­gul Rassim Khelifa, de la U­niversi­tatea din Zürich, care a și pu­blicat un stu­diu pe această temă în Jur­nalul de știin­ță Eco­lo­gy. Cer­cetătorul a observat cum fe­melele libe­lule veneau la un iaz, unde masculii le inter­ceptau în aer, pentru a se împerechea cu ele. Cu cât erau mai mulți masculi în jurul iazului, cu atât creștea probabi­litatea ca femelele să se prefacă moarte. În 86% dintre cazuri, femelele au căzut la pământ, 77,7% dintre ele reușind să păcălească masculii că ar fi moarte. Mo­tivul „în­scenării” rămâne obscur, sau să fie vorba, și în lumea insectelor, de fri­giditate?

De ce dansează albinele?

Ați urmărit vreo­dată comportamentul albi­ne­lor, atunci când se întorc în stup? Ade­sea, ele în­cep să se ro­tească de colo-colo, de parcă ar dansa. Ce pare însă o bâ­țâială fără rost a albi­nelor cercetașe re­prezin­tă, de fapt, o modalitate precisă de a comunica infor­mații importante. Etologul aus­triac Karl Ritter von Frisch, laureat al Premiului Nobel pentru Me­dicină pe 1973, a fost unul dintre primii cer­cetători care au reușit să înțe­leagă semnificațiile dansului albinelor. Astfel, un dans rapid, cu balans maxim, le transmite celorlalte albine din stup că sursa de cules polen des­co­perită de cercetașă se află departe, fiind nevoie de multe bătăi din aripi pentru a ajunge la ea. Mișcările sunt atât de precise, încât în funcție de numărul lor, se poate calcula distanța exactă în zeci sau sute de metri. Nu există, practic, detaliu lipsit de importanță în dansul albinelor. Alte mișcări ale cercetașelor oferă indicii importante legate de rapor­tul între răsăritul soarelui, poziția lor în acel moment și locul unde se află mult râvnitele flori. Cu ultimii pași ai acestui dans complex și elaborat, cerce­tașele le oferă suratelor, spre degustare, bunătă­țurile găsite, astfel încât să se poate lua decizia finală cu privire la o expediție de anvergură către zona recol­tării lor.

Rechinul de Groenlanda trăiește peste 500 de ani

Întrebați care este cel mai longeviv ani­mal de pe Terra, cei mai mulți oameni s-ar gândi, probabil, la broasca țestoasă. Este drept că aceas­ta se află în topul celor mai longevive ani­male, putând trăi peste 100 de ani. Ea este însă întrecută de balena de Groenlanda, care este capabilă să viețuias­că și 200 de ani. Încă și mai longeviv este rechinul de Groenlanda, care are un ritm extrem de lent de dezvoltare, crescând cu doar un centimetru pe an în lungime și ajun­gând la maturitatea sexuală abia la vârsta de 150 de ani. Constatările au fost făcute de o echipă de cer­cetători, care a studiat 28 de femele, între anii 2010 şi 2013. Potrivit specia­liștilor, două dintre ele aveau între 335+/- 75 de ani şi 392+/-120 de ani. Cel mai bătrân exemplar avea cel puţin 272 de ani şi cel mult 512 ani, fiind unul dintre cele mai lon­gevive vertebrate cunoscute până în prezent. Dar și alte creaturi s-au dovedit, totuși, cel puțin la fel de lon­gevive. În anul 2006, cerce­tătorii de la Uni­ver­sitatea Bangor au extras de pe fundul Atlanti­cului de Nord o scoică vie, pe care au așezat-o frumos într-un frigider, aşa cum se obiș­nuiește, pen­tru a o putea studia, mai târziu, pe înde­lete. Când au dus-o în laborator, au constatat cu stu­poare că aceasta avea 400 de ani, motiv pentru care au bote­zat-o Ming Molusca (după dinastia chineză care era la putere la nașterea vietății marine). Scoica a fost trecută în Cartea Recordurilor, însă, spre marele regret al oamenilor de știință, scoasă din mediul ei de viață, a murit. Studierea ei a continuat, totuși, și cercetătorii au putut astfel afla că se înșe­laseră cu privire la vârsta scoicii, care trăise, în realitate, nu mai puțin de 507 ani.

Salamandrele își pot reface corpul amputat

O specie de salamandre din Mexic a atras atenția cercetătorilor din cadrul Departamentului Apărării al Statelor Unite, după ce s-a constatat că deține capacitatea de a-și regenera orice părți amputate din corp. În timpul testelor de laborator, salamandrele Axolotl, cunoscute și sub numele de peștele mexican mergător, s-au dovedit capa­bile să-și regenereze nu doar picoarele, ci și fălcile, pielea, diferite organe, inculsiv inima și chiar părți din cre­ier, coloana verte­brală și ochii. Pen­tru orice armată din lume supusă me­reu accidentelor fizice, o asemenea abili­tate înseamnă aur curat. Nu e deci de mirare că De­par­tamentul ameri­can al Apărării a alocat fonduri de peste 6 mi­lioane de dolari pentru ca cercetătorii să poată studia mai îndeaproape straniul fenomen. Dar sala­mandra nu e singură în performanțele ei. Steaua de mare, de pildă, chiar dacă rămâne cu un singur braț, se poate dezvolta din nou, în totalitate, cu condiția să aibă inelul nervos central intact. La rândul lor, șoarecii țepoși își pot rege­nera pielea, iepurii își pot regenera părți din lobul urechii, și liliecii, părți din aripi. Un alt caz, cu totul bizar, este cel al viermelui Planaria, care, chiar dacă este decapitat, nu doar că-și rege­nerează această parte a corpului în maximum 14 zile, dar își păstrează, totodată, amintirile, ca de pildă, cele vizând modul în care poate ajunge la o sursă de hrană.

Ursul de apă – cel mai rezistent animal de pe glob

Este o vietate micuță, având o lungime cuprinsă între 0,5 și 1,5 mm, dar care e răspândită pe tot globul. Tardigradele, numite și „urși de apă”, sunt adaptate pentru a supraviețui atât la frig, cât și la căldură, în unele dintre cele mai aspre regiuni de pe Pământ, prezența lor fiind observată, deopo­trivă, în munții Himalaya, la altitudini de 5.546 de metri, în geroasa Antarctică, în izvoarele termale fierbinți din Japonia și pe fundul oceanului. Urșii de apă rezistă fără probleme, la doze uriașe de radiații, la temperaturi extreme, precum și atunci când sunt striviți sau uscați. De altfel, ei pot supra­viețui timp de decenii fără pic de apă. Pentru a face față provocării, tardigradul își retrage capul dolo­fan și cele 8 picioare, se încovoaie și intră într-o stare asemănătoare decesului, nemaimișcându-se și reducându-și metabolismul la 0,01% din activi­tatea normală. Dacă intră din nou în contact cu apa, chiar și după câteva zeci de ani, animăluțul uscat revine în mod spectaculos la viață, de parcă nimic nu s-ar fi întâm­plat.

Ursul de apă este imun și la căldură. În 1920, călugărul be­nedictin Gilbert Franz Rahm a reanimat tardigrade, după ce le-a încălzit până la 151 de gra­de Celsius, timp de 15 minute! La cealaltă extremă, unele tardigrade au rezistat și dacă au fost înghețate la -272,8 grade Celsius, ele tolerând, din câte se pare, formarea de gheață în celulele lor. Nici presiunile extreme nu-i dau gata pe micuții urși de apă, ei fiind capabili să supra­viețuiască, în stare latentă, la o presiune de 600 de megapascali (MPa), care este mai mare decât orice presiune care ar putea fi întâlnită în natură. Uimiți de rezistența neobișnuitelor creaturi, cercetătorii au expus urșii de apă inclusiv la doze letale de raze X și la doze mari de radiație ultravioletă, de radiație alfa sau gamma, constatând că tardigradele supra­viețuiesc și acestei provocări.

Dar culmea probelor la care au fost supuși urșii de apă a fost trimiterea lor în cel mai ostil loc posibil: spațiul cosmic. Experimentul s-a desfășu­rat în 2007, când mii de tardigrade au fost atașate unui satelit. După ce satelitul a revenit pe Pământ, oamenii de știință au decoperit nu doar că multe dintre tar­digrade supraviețuiseră, ci și că unele femele s-au simțit suficient de confortabil pentru a depune ouă în spațiu, de un­de puii au revenit pe Terra cât se poate de sănătoși și de în formă.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian