Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Omul lui Dumnezeu – Soțul meu

PUTEREA RUGĂCIUNII

M-am născut într-o familie de oameni săraci. Să­raci material, dar bogați spiritual. Am cres­cut cu disciplina în sânge, iar în suflet, cu dra­gos­­te de adevăr, cinste și frică de Dumnezeu. Era perioada când nu se vorbea de Dumnezeu. Nici la școală, nici în reviste, nici la radio. La biserică mer­geam foar­­te rar. Și totuși, în cumințenia mea sufle­tească, știam că acolo, sus, cineva vede ceea ce fac și mă ocrotește. Eram conștientă că nu face minuni pen­­­­tru mine, că nu mă voi trezi a doua zi cu hai­ne noi, cu mân­­­care mul­tă și bună în cămară sau cu un 10 în catalog. Dar Îl ru­gam cu ochii ridi­cați spre cer să ne dea sănătate, pă­rin­ților mei pu­tere de mun­că, și mie, minte, ca să pot învăța. Acum, după 30 de ani, Dumnezeu a hotărât să-mi ara­te că totuși merit și eu o minune. Mi­ra­co­lul rugăciunii s-a produs prin mâna Lui sal­­va­toa­re, care m-a scos din ghea­rele morții.

Era în octombrie 2000 și tocmai săr­bă­to­ri­sem ma­jo­ra­tul celei mai mari dintre fiicele noas­tre. Mă pre­găteam să plec la serviciu, în tu­ra de noapte, când, ca lovită de un trăsnet, m-am prăbușit înapoi în pat. Totul se în­vâr­tea în ju­rul meu cu o viteză nebună. Am ajuns la baie tâ­rân­du-mă. Șap­te zile am vomitat în­truna. Nu m-au ajutat nici per­fu­ziile, niciun alt tra­tament. Nu puteam sta în șezut sau în picioare, nu puteam mânca, vedeam ca prin ceață și vor­beam doar în șoaptă. Aveam ten­siu­nea 6 cu 8 și-mi era tot mai rău. Simp­tomele erau mul­te și confuze, în­cât nu s-a putut preciza un diag­nostic. S-au ex­clus, pe rând, toa­te presupunerile: nu era nici dis­chi­ne­zie biliară, nici meningită, nici en­ce­fa­lită. După cinci zile, am fost trans­por­tată de urgență la Spitalul Județean. În dispe­rarea lui, soțul meu striga după ajutor în toate părțile. Îi auzeam ca prin vis strigătul de du­rere, dar nu-l mai ve­deam, sim­țeam cum alunec tot mai jos, în niște cutii ma­ro­nii de lemn, al căror capac se închidea sin­gur, în­ghi­țin­du-mă. N-aveam putere să mă rog, doar atât gân­­deam: „Doam­ne, mor, și nici măcar nu știu de ce!”. În cele din urmă, starea mi-a fost sta­­bi­li­zată dar nu pu­team să mă ridic, nici măcar cu capul, în sus, pe pernă. Tatăl meu, om la 70 de ani, mă în­tor­cea de pe o parte pe cealaltă. Îmi dă­deau ceai cu paiul și mân­care cu lingurița. Dar du­re­rea cea mai mare o vedeam pe chipul soțului meu. Nu plân­gea de față cu mine, dar plângea afară, plân­gea aca­să, plân­gea pe străzi. Alerga zilnic de la spital la Ca­te­drală, de acolo, acasă, la fete, de acasă trecea pe la Ca­­te­drală și venea din nou la spi­tal. După ce mă spă­la cu pro­sopul și mă schim­ba de hai­ne, îmi spunea că pleacă să mă­nânce prin oraș, dar el aler­ga la bise­rică, cerând în­du­rare bu­nului Dumnezeu. Îmi citea din cărțile de ru­gă­ciuni până ador­meam, iar de câ­te ori mă trezeam, el mă ve­ghea cu cartea de rugăciuni în mână, citind. Am fost adusă acasă dar, după o lună, tot nu aveam echi­libru și stabilitate. Am ajuns, în cele din urmă, la Ti­mi­șoara. Aici, în ur­ma examenului RMN, mi s-a pus diagnosticul ade­­vă­rat: scle­roză în plăci. Le­ziu­nile demielinizate din sub­stan­ța albă m-au „secerat” de pe pi­cioare și tot ele m-au fă­cut din om, o plantă. Nu se cu­noaște cau­za apa­ri­ției lor și nici tra­ta­mentul. M-am în­tors acasă cu su­fle­tul în­doit de durere și dez­nădejde. Dar pu­terea soțului meu de­pășea orice ima­ginație. Înce­puse ser­viciul și, me­ca­nic fiind, avea în spate grija a sute de că­lători. Acasă gătea, spăla, căl­ca. Și to­tuși, își fă­cea timp să meargă la bi­serică și nu era noapte să nu-l aud ru­gându-se cu tot su­fle­tul și cu lacrimi amare pentru să­nă­tatea mea. În­ce­pu­seră Sfin­tele Mas­luri și nu a lip­sit de la nici unul, cât i-a permis ser­vi­ciul. Mi-aducea fericit și plin de spe­ranță mir și apă sfin­țită. Acum, când merg din nou pe picioare și o mare mi­nune s-a îm­plinit, pot spune cu mâna pe inimă care a fost tratamentul meu: ru­gă­ciu­nea. Atât de mult L-a ru­gat soțul meu pe Dum­ne­zeu să facă o mi­nune, încât mi­ra­colul s-a produs: I s-a făcut milă de el și și-a întors fața spre mine, vinde­cân­du-mă!

CODRUȚA R. – jud. Hunedoara

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian