Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

DORU TULCAN – „Noi, pictorii, suntem un fel de paratrăznet al lui Dumnezeu”

La vernisaj – mai 2019

Mușchetarii timișoreni ai avangardei

În plin comunism, anii ‘60-’70 ai secolului tre­cut, în cultura și arta din România începuse să bată un vânt bun, de schimbare și liberalizare. În mod cu totul paradoxal, în anii aceia s-a afirmat o generație excepțională de scriitori, regizori, mu­­zicieni, artiști și pictori, căreia, pe bună drep­tate, i se spune, astăzi, „de aur”. Au fost anii di­na­intea înghețului din 1977, care au trans­format Ro­mânia în gulag. Perioada premer­gătoare cu­nos­cuse, însă, o adevărată renaștere. În acei ani, la fel ca Bucureștiul, Clujul și Iașiul, orașele fa­nion ale artei, aflate mai aproape geografic de ea, Timișoara trăia într-o atmosferă culturală și o eu­forie extraor­di­nare. Cu populația ei cosmopolită și cu influen­țele ves­tice, orașul de pe Bega întrunea toate con­dițiile pentru a fi în frun­tea avan­gar­dei artis­tice. Au fost anii formației Phoenix, care își elec­tri­za fanii din toată țara, dar și anii unui reviri­ment al picturii timișorene, mai puțin sonor decât al phoenicșilor, dar la fel de pre­stigios. Entuzias­mul era molipsitor. Toate min­țile luminate ale orașului, cuprinse de o febră a cunoașterii fără precedent, toți, de la pictori și ma­­tematicieni, pâ­nă la muzicologi și medici de elită, precum ce­lebrul psihiatru Edouard Pamfil, participau în Timișoara, la experimente de uni­ficare a artelor și științelor. Erau toți interesați de cibernetică şi bionică (imitarea naturii în folosul omului), se implicaseră în cercetări care erau de avangardă chiar și în Apus. Timişoara devenise unul dintre cele mai dinamice centre ale artei româneşti, iar asta s-a datorat și unor tineri pictori veniți aici, care visau cu ochii deschiși să revo­lu­ționeze arta modernă și care se numărau printre „clasicii” noștri de azi: Constantin Flondor şi Şte­fan Ber­talan (colegi la Liceul de Artă din Ti­mişoara), Ro­man Cotoşman (emigrat în SUA) și Doru Tul­can, invitatul de astăzi al paginilor noas­tre de interviu. Închegați în primul grup artistic ex­­pe­ri­mental din România, ei și-au spus „111”, și foarte repede, în 1969, au ob­ți­nut un succes uriaș la Bienala de pictură de la Nürnberg, din Ger­­ma­nia. Grupului „111” i-a urmat SIGMA, care avea să lase urme adânci în arta ro­mânească con­tem­­porană, devenind vârful de lance al avan­gar­dei plastice românești…

A trecut o jumătate de secol de-atunci și ia­tă-mă, astăzi, în fața picturilor lui Doru Tulcan, adunate într-o expoziție organizată la Ga­le­ria Ro­ma­­nă din București, pe care a nu­mit-o Mundus: redescoperirea na­turii, când cerul, pământul şi apa devin ele­mente ale unui Univers transpus cu rafinament în fo­to­grafii, desen şi pictură. O expoziție „pu­ter­nică” și inovatoare, care m-a de­terminat să îi cer pictorului un interviu. Doru Tul­­can are un palmares impresionant. Năs­cut pe 21 apri­lie 1943, la Cladova, în ju­dețul Arad, ab­sol­vent al Liceului de Artă din Ti­mişoara și al Insti­tutului de Arte Plastice din Cluj, lu­cră­rile sa­le se află în colecţii particulare din țară și din stră­inătate, în muzee din România, Franţa, Ger­ma­nia, Italia, Grecia și Canada. „Mușche­ta­rul” de ieri este astăzi unul dintre patriarhii artei ti­­mi­șo­rene. Un artist de o modestie uria­șă, în com­­parație cu opera lui.

„Nivelul era atât de înalt, încât la început am rămas buimac”

Portret la tinereţe

– D-le Doru Tulcan, vă propun să începem cu perioada aceea a anilor ’70, în care v-aţi afirmat dvs. şi grupul Sigma. O perioadă strălucitoare pen­tru România și pentru Timişoara. Cum s-a ajuns la intensitatea aceea intelectuală?

– Cercul de bionică înființat în acei ani pe lân­gă Cli­nica de psihiatrie din Ti­mișoara a fost un fel de re­fugiu intelectual pentru toți. Condus de stră­lu­citul doctor Edouard Pamfil, pentru noi a fost un noroc că a existat exact în anii afirmării noastre. La Cercul de bionică nu se făcea niciun fel de po­litică, studiile și discuțiile de acolo im­plicau vaste deschideri culturale: de la muzică cla­sică la ştiinţe exacte, pictură şi aşa mai de­parte. Edouard Pamfil ini­țiase acest cerc, era una dintre minţile sclipitoare ale Timişoarei și ale României.

– Erați, pe atunci, un adolescent. Cum v-ați integrat în atmosfera aceea efervescentă dar și savantă?

– Eu eram unul dintre cei mai tineri artiști care aderaseră la grupul Sigma, așa că m-am trezit, dintr-odată, în­tr-o lume pe care cu greu puteam s-o în­ţeleg. Ni­ve­lul discuţiilor era atât de înalt, încât la început am rămas bui­mac. Treptat, am început, în­să, să mă obişnuiesc, e­ram coleg la Li­ceul de Artă cu Flon­dor şi Berta­lan, și puteam pur­ta cu ei dis­cuții lămuritoare. Față de mine, Bertalan era mai în vârstă, îmi fusese, de altfel, şi pro­fesor la Li­ceul de Artă. O școală de ex­cepție, la care m-am întors și eu, după ce am terminat, la Cluj, Ins­titutul Ion An­dreescu. Studenția la Cluj a durat șase ani și mi se rupsese filmul de Timişoara. La Cluj tră­i­sem într-o altă lume. Am terminat acolo sculp­tura și făcu­sem studii de nud și mo­delaj, totul numai în spiritul și litera artei clasice, adică figu­ra­tivă. Când am revenit la Timişoara, Flon­dor și Bertalan tocmai făcuseră un cerc de me­to­dica predării desenului şi îl studiau pe non­con­formistul Paul Klee. Într-o zi, Ște­fan Bertalan a venit la mine în atelier. Eu în­cepusem să fac o sculptură influențată de Henry Moore, care toc­mai făcuse o vizită în Ro­mânia, la Bucu­rești, și Berci (numele de alint al lui Berta­lan) m-a în­trebat: „Ce faci aici? Numai sculptorii de Nean­derthal mai lu­crează așa. Vino la noi, să vezi ce se fa­ce”.

– „Caietele” lui Paul Klee au fost un fel de biblie a grupului?

– Bertalan începuse să traducă volumul lui Klee, din germană. Erau niște texte ex­traor­di­nare. Flondor avea volumul original, cu repro­du­ceri de imagini pe fiecare text. Pentru noi a fost o învăţătură extraordinară. Care ne-a ţinut loc și de… viaţă, ca să putem trece prin maras­mele care ceva mai târziu nu ne-au ocolit nici pe noi.

Liceul lui Malița

Grupul Sigma (de la stânga): Ştefan Bertlan, Elisei Rusu, Lucan Codreanu, Ion Gaiţă, Doru Tulcan, Constantin Flondor)

– Eraţi în fruntea artei experimentale din România, în momentul acela.

– Da. Dar nici nu a mai fost atunci vreo altă mişcare experimentală la noi.

– Era şi frumusețea libertății din Timişoara. Poate că în creuzetul acela special au răsărit și Phoenix, și grupul dvs. de pictori dezlănțuiți.

– Bineînţeles! Nicu Covaci a fost și el plas­tician și coleg cu mine. Era cu un an sau doi mai mic, tot la Liceul de Artă. Un copil minunat și cu multă forţă.

– În pofida artei experimentale pe care o prac­ticați, aţi luat multe premii…

– Am luat premiul dat de Uniunea Artiştilor Plastici pentru artă experimentală. Atunci a scris şi Andrei Pleşu un articol extrem de frumos des­pre grup. Pe urmă, am avut o întrevedere cu Mir­cea Maliţa, pe atunci era ministrul Învă­ţă­mân­tului şi prieten bun cu dr. Edouard Pamfil. În urma ei, Liceului de Artă din Timișoara i s-a permis să facă o expoziţie de mare anvergură, în parcul Herăstrău din București. Mircea Maliţa şi-a adunat toţi funcţionarii din minister şi i-a adus la expoziţia noastră. A fost un succes de ră­sunet! Aşa ceva nu se făcea în ţară! Era în plin co­mu­nism. Pentru noi, a urmat o perioadă ex­traor­di­nară. După această expoziţie, Maliţa ne-a de­cre­tat „liceu experimental”. Singurul din ţară! Timp de vreo cinci ani, ni s-a permis să ne facem noi programele de studiu, studiul for­me­lor, design, cine a mai făcut aşa ceva în ţară?

– Ce teme v-au preocupat la debut?

– Evoluția mea a pornit tot de la grupul Sig­ma. În timp ce eram în acest grup, noi aveam obi­ceiul să ieșim mult în natură, și atunci am început să facem și desene după copaci. Drumurile noas­tre ne purtau într-o natură curată, în care aveam de toate: apă, nisip și copaci. Acesta era râul Ti­miș. Și cu ieșirile astea pe malul Timișului, eu am ajuns să fac niște tuburi. Erau de fapt niște exer­ciții după natură, căci începusem să modelez nisip jilav. Și ieşeau nişte forme incredibile, mai ales când soarele cădea înspre seară mai oblic, cu lumini şi umbre spectaculoase.

– Eraţi foarte liberi, în Timișoara, ca ar­tişti…

„Mundus 4”

– Eram destul de liberi. Am avut și necazuri. La un moment dat, de exemplu, ambasada şi bi­blioteca americană făcuseră o expoziţie imensă, la Timişoara, şi pe noi, cei din grupul Sigma, ne-au invitat la un restaurant. Și cum eram încon­juraţi de „băieţi”, ni s-a pus în vedere să o rărim cu schimburile culturale.

– Cum aţi evoluat după ce grupul Sigma și-a mai rărit aparițiile?

– De fapt, noi ne-am mai reunit periodic. Nu mai departe decât acum doi ani, în 2017, când am făcut toți o expoziţie la Muzeul de Artă Con­tem­porană din Viena. Ne-am prezentat foarte bine și ne-a fost cumpărată toată expoziția. În­torcân­du-mă înapoi, în anii ‘70-’80 ai secolului tre­cut, după Sigma, a apărut în viaţa noastră Paul Ghe­­rasim, care ne-a cooptat în grupul Prolog. Și a mai fost și Coriolan Babeți, care în acei ani lucra la Comitetul de Cul­tură Timișoara, și îşi per­mitea anume liber­tăţi. El a venit cu ideea să regenereze spaţiul sa­tului Teremia Mare, care în­cepea să se depopu­leze de nemţii care toc­mai plecau. Babeți a pro­pus să facem acolo ta­bere de artă. Şi a adunat astfel, an de an, aproape toţi ar­tiştii din această minu­na­tă ţară, la Te­re­mia Ma­re. Într-una din ta­be­re, a venit și Nichita Stă­nescu, iar eu, care am avut totdeauna o pa­si­une pentru film, am fil­mat tot. A fost ultima fil­mare a lui Nichita.

„Ca puii care se iau după cloșcă, așa m-am luat şi eu după tata”

În atelierul din curtea casei

– Acum, că v-am aflat biografia debu­tu­lui, a venit momentul să vă întreb de unde vi se trage talentul?

– Sensibilitatea o am de la mama, iar talentul de la tata. El a fost pic­tor bisericesc şi pre­ot. Când m-am născut eu, la Cla­dova, lângă Lipo­va, într-o casă la ţară am deschis ochii pe pereţii tapetați cu pictură de tata. Lucrare lângă lucrare, numai pic­turi. Ca puii care se iau după cloșcă, așa m-am luat şi eu după tata. Am și lucrat cu tata la câteva bi­serici din Banat, ba chiar şi la biserica din Pado­va, din Italia.

– Care e cea mai frumoasă amin­tire a deve­nirii dvs. ca artist?

– În clasa a şaptea m-am mutat la Li­ceul ro­mâno-german din Lipova, şi am terminat şapte clase acolo. Eram în echi­pa de gimnastică a liceului. Eram singu­rul băiat din clasa a şaptea, şi profe­soara mea de sport zice: „Tulcane, du-te la Ti­mi­şoara şi fă li­ceul spor­tiv”. Am ajuns în Timi­şoa­ra cu ma­­ma. Aveam acolo un unchi, și el dă ime­diat telefon unui pri­eten de-al lui, dar nu de la Li­ceul de sport, ci de la Liceul de mu­zică şi arte plastice. Am ajuns toamna, că fusesem co­rigent la purtare, de cu­minte ce eram. Şi un­chiul a spus aşa: „Uite, eu am un nepot ve­nit de la ţară, aş pu­tea să-l în­scriu la liceul vostru?”. A doua zi, am dat probele de admi­tere: com­po­zi­ţie şi natură statică. Am aşteptat do­uă săptămâni ca să vedem rezultatele. Când le-am primit, mama, care avea o voce de operă, a strigat după mine peste dealuri, să vin acasă. Şi vin acasă şi zice: „Ai reuşit, gola­nu­le!”.

Paradisul de la Brebu

Imagine din expoziţie

– După ’89, în viața dvs. s-a pro­dus o schim­bare de peisaj. Ați des­co­perit satul Brebu, în care v-ați mutat și domiciliul, și profesia, chiar și vi­sele…

– Când am descoperit satul Brebu, nemții tocmai plecau din el, în masă, în Germania. Își vin­deau casele, ve­neau timişoreni, veneau reşi­ţeni şi cumpărau. Am ple­cat și eu, chiar în ziua de Paşti. Am găsit o ca­să puţin prea mare pentru fa­milia noastră, era a ce­lor mai bogaţi oameni din sat. Moşul, d-l Braun, stătea pe geam, şi noi am întrebat: „Aveţi casa de vân­zare?”. Şi moşul a zis: „Avem”. Am intrat în curte. Omul avea încă boi, avea toa­te aca­re­turile, dar casa era într-o stare destul de jalnică, toate podelele erau pu­tre­zite și gea­mu­rile rup­te. Dar am cumpă­rat-o.

– La Brebu nu doar pictați, ci și or­ga­nizați manifestări culturale.

– Da. Mai am o co­­legă, Edith, pro­fe­soară de matematică. Îm­pre­ună cu soţul ei, au fost primii care i-au invitat pe cei de la Prolog la Bre­bu. Au făcut ta­be­re, după ca­re am făcut şi noi o ta­bără sau do­uă cu pic­­tori impor­tanți: Mi­hai Sârbu­les­cu, Ion Gri­go­res­cu și Horia Paştina. Pe urmă am invitat și pic­tori de la Cluj.

– Lucraţi intens la vârsta senioratului…

„Desprindere”

– Da, am 76 de ani, Flondor are 83. Arta te ți­ne în priză permanent. Am atelier în Timişoara, iar la Brebu lucrez vara, în fânar, îmi fac şasi­u­rile, acolo am și un mic atelier de tâmplărie.

– Cum vă apăraţi de nebunia și prostia în creștere a lumii de azi, d-le Tulcan?

– Singurul medicament care are efect este să stau în atelier și să ascult muzică clasică. Uit de toate în momentul când sunt în faţa unei supra­feţe de pânză albă şi Dumnezeu îmi pune mâna în cap şi-mi dă un mo­ment de ins­piraţie ca să pot iar picta. De fapt, eu cred că noi, pictorii, suntem un fel de para­trăz­net al lui Dumnezeu.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian