Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. JOSEF MOES – Olanda – „Rostul vieții este ortodoxia.

Sunt fericit când cineva înțelege asta”

Multă vreme am fost tentat să spun că Occidentul este un teren virgin pentru ortodoxie. De curând, însă, Dumnezeu a rânduit să-l întâlnesc pe părintele protopop Josef Moes, de la biserica „Sfântul Nectarie” din Eind­hoven, un bărbat cu chip de Pateric, cu zâmbet copilăresc și o căldură sufletească, așa cum nu cre­deam că există în țara cețurilor, a ploilor și a saboților din lemn. În parohia părintelui Josef sunt mulți români, pentru că Eind­hoven este plin de români deș­tepți și pricepuți, care studiază la Universitate sau lucrează în puternica indus­trie locală. Dar parohia nu este românească, ci una multina­țională, iar slujba se ține în limba olandeză, pe care eno­riașii, indiferent din ce colț al lumii vin, o înțeleg. Părintele Josef Moes este un fost ateu convertit, sub înrâu­rirea scrie­rilor celebrului pă­rinte călugăr Serafim Rose, cel care este cinstit de mulți ca un sfânt. Părintele Josef a acceptat să ne istorisească „aventura” conver­tirii sale și să ne spună cum se simte un ortodox într-o țară în care puțină lume mai crede în Dumnezeu.

„M-am convertit la 39 de ani, după îndelungi căutări”

Pr. Josef Moes slujind

– Părinte, ne aflăm într-o țară care cândva a fost majoritar creștină, dar care acum este mai degrabă dezinteresată de viața religioasă. Știu că nici sfinția voastră nu ați fost creștin de la început. Sunteți bun să ne spuneți cum l-ați descoperit pe Dumnezeu?

– E o poveste lungă, pe care încerc să o rezum. M-am născut într-o familie nereligioasă. Părinții mei nu mi-au vorbit niciodată despre Dumnezeu. Deși mi-au dat o educație frumoasă, mi-au transmis o conștiință corectă, căci erau oameni cinstiți și buni, pe la 15 ani am simțit că-mi lipsește ceva. Nu aveam răspuns la o întrebare esențială: „De ce tră­iesc?”. Așa că, la 21 de ani, am început să călăto­resc, pentru că nu știam ce altceva să fac, pentru că nimic altceva nu avea sens. Am mers în SUA, mi-am făcut prieteni, dar m-am întors iar acasă, ca să-mi desăvârșesc studiile. După trei ani de facul­tate, eram tot nelămurit și nemulțumit. Am plecat din nou în America. Și-acolo am cunoscut un grup de creștini care m-au atras prin felul lor de a fi. Nu erau ortodocși, însă ei au putut să-mi răspundă la toate întrebările. Și nu doar că mi-au răspuns, dar știau dinainte care sunt frământările mele. Așa că m-am alăturat grupului acesta, care număra cam trei mii de persoane, răspândite pe tot teritoriul SUA. Mai târziu, când liderul nostru a trecut la cele veșnice, am ales un alt conducător. Iar acesta a ajuns la concluzia că, deși ne numeam creștini, nu știam cine este Hristos. Prin urmare, noul nostru director a început să caute. Și a găsit cărțile Părin­telui Serafim Rose. S-a dus la Mânăstirea Platina, în Munții Stâncoși, unde se canonea Părintele Sera­fim. Însă Părintele trecuse la Domnul, cu două luni înainte. În locul lui era Părintele Herman Pod­mo­șenski, alături de care Părintele Serafim ridicase Platina și care a vrut să ne cunoască. Apoi, cei doi s-au înțeles ca întregul grup să treacă la Ortodoxie. Părintele Herman l-a învățat pe condu­cătorul nostru, cel care avea să devină Părintele Andrew, ce este de făcut pentru a ne putea boteza ortodocși. Bineînțeles, a fost nevoie să ne convertim fiecare personal. Unii au înțe­les imediat că asta era calea și s-au botezat, altora le-a luat mai mult timp. Pentru mine a fost un proces care a durat doi ani, din 1986 până în 1988, dar la capătul lui, îmi găsisem dru­mul. Mă liniștisem sufletește și tot ce speram era să mă pot ține pe cale. Doi ani mai târziu, în 1990, m-am căsătorit, și eram foarte fericit că viața mea avea un rost. Totuși, peste încă doi ani, parohia pe care o frec­ven­tam a considerat că sunt pre­gătit să iau preoția. Am re­fuzat categoric, deși pe atunci eram destul de timid și nu prea știam să zic nu. Când mi s-a cerut să accept măcar diaconia, n-am mai avut îndrăzneala să spun nu. Întâi am fost diacon, iar părintele Siluan, îm­preună cu care slujeam, a decis pentru mine să pri­mesc și preoția, puțin mai târziu. Părintele Siluan era foarte bolnav, știa că urmează să treacă la Dom­nul. A insistat să primesc preoția, pentru a mă ocupa de această parohie. La în­ce­put am spus din nou „nu”. Atunci s-a supărat, s-a ri­dicat în picioare și, țintin­du-mă cu degetul arătător, mi-a zis: „Părinte Josef, eu doresc, episcopul dorește, parohia dorește, înseamnă că Însuși Dumnezeu do­rește să fii preot”. Și n-am mai avut încotro (Râde)

– Ce meserie ați avut până să fiți hirotonit?

– Toată viața mea am fost tâmplar. Mi-a plăcut să lucrez lemnul. Iar când am prins puțin cheag, mi-am făcut o firmă de tâmplărie, care se ocupa și de ample restaurări în lemn. Am lucrat și după ce m-am hirotonit, pentru că la noi nimeni nu poate trăi din slujirea la altar. Am muncit până de curând, când am ieșit la pensie.

– Aveți o parohie multinațională aici, în care sunt amestecați olandezi, români, greci, bulgari, ruși, ucraineni, sârbi, georgieni… Se contopesc tradiții și obiceiuri diferite. Există totuși un spe­cific al acestei parohii în privința trăirii credinței?

– Sunt diferențe culturale care nu dispar, nu se nivelează în viața de parohie. De exemplu, sunt mulți greci care sunt obișnuiți să vorbească în tim­pul slujbei. Pentru ei e foarte normal, mergi la bise­rică și vorbești. Specific grecesc. Am văzut și în Grecia la fel. Tipic românesc este să amesteci cre­dința cu superstiția sau, dacă vreți, cu anumite cre­dințe păgâne. Rușii sunt întotdeauna interesați de ce au voie să mănânce în post. Le-am explicat și o fac mereu: postul nu este neapărat de hrană, postești cu inima. Mâncarea puțină te ajută să poți privi mai atent înăuntrul tău, să-ți vezi păcatele și sufletul suferind, dar nu te mântuiesc anumite alimente. Sco­pul postului este să câștigi smerenia, nu să slăbești. Ei, și după câte un astfel de discurs, sunt întrebat abrupt: „Avem voie să consumăm ulei?”. (Râde) Deci, deosebirile țin de obiceiuri, nu sunt profunde. În general, creștinii intră într-o rânduială atunci când frecventează o anumită parohie. Și n-aș vorbi despre un anume specific, ci despre trăirea obișnuită a credinței noastre ortodoxe.

„Părintele Calciu era de o mare bunătate și plin de umor”

Părintele Josef împreună cu părintele Gheorghe Calciu

– Aveți mulți români în parohie, prin mijlocirea unora dintre ei am ajuns și eu să vă cunosc. Știu că ați avut prilejul să întâlniți și preoți români îm­bunătățiți și că aveți o părere bună despre spiri­tua­litatea românească. Nu mai departe de acum o săptămână, ați difuzat în parohie un film despre viața Părintelui Gheorghe Calciu, un martir al în­chisorilor comuniste din România, pe care l-ați și avut oaspete cândva. Cum ați ajuns să-l cunoaș­teți?

– L-am cunoscut în California. Eram în America încă și l-am întâlnit într-un loc de retragere pentru ortodocși, undeva în munți, loc care avea și o bise­rică mică. Părintele Gheorghe mergea în fiecare vară acolo, pentru câte o lună de zile. Ne-am îm­prietenit pe dată, fiindcă, după cum știți, Părintele era de o mare bunătate și plin de umor. L-am invitat să vină în Olanda să țină două prelegeri, una în Amsterdam și una în Haga, pentru că avea o cultură bogată și un discurs convingător. Și a venit, în 1992 sau 1993.

– Ce v-a impresionat cel mai mult la Părintele Calciu?

– La început, mi s-a părut un om foarte modest, care nu are nimic spectaculos în comportament. A stat la noi acasă două nopți și ne-am purtat cu el precum cu un om obișnuit, deși știam despre jertfa lui din închisoare – 21 de ani de suferință continuă! Ulterior, uitându-mă înapoi, am realizat că probabil dormeam pe mine. (Râde) Adevărul este că Părin­tele făcea asta conștient, nu voia să deranjeze prin cine era – căci era o personalitate răvășitoare, gân­ditor de înaltă elită, predicator iscusit și cu o voință care impunea, atunci când o lăsa să se întrevadă. Părintele voia să câștige creștini prin asemănarea lui cu Hristos, prin bunătate, blândețe, înțelep­ciune… Or, aceste virtuți nu impresionează la prima vedere, fie pentru că ni se par normale, fie pentru că nu suntem în stare să le prețuim la adevărata valoare. Cred că am fost în stare să realizez cu cine am de-a face destul de târziu.

– Interesul dvs. pentru românii care au murit pentru credința creștină în închisorile comuniste i se datorează tot părintelui Calciu?

– Ce vă spun acum poate va șoca. Interesul meu pentru neomartirii români s-a iscat atunci când am înțeles câte asemănări sunt între blocul comunist de odinioară, care avea „centrala” la Moscova, în URSS, și Uniunea Europeană de azi, cu centrul la Bruxelles. Pentru moment, UE este prietenoasă, dar natura ei nu este asta. Ar putea cu ușurință să întoarcă persecuțiile asupra creștinilor. Istoria nu este doar pentru a ști ce s-a întâmplat, ci mai ales pentru a învăța din ce s-a petrecut. Dacă au existat prigoane contra creștinilor, a existat și o rezistență creștină. Iar eu vreau să știu cum a fost posibilă aceasta din urmă, pentru ca, la o adică, să fim pre­gătiți să o reactivăm. Nu cred că vom fi trimiși în închisoare neapărat, sau, în orice caz, nu atât de repede, dar vom fi împiedicați să ne creștem copiii potrivit credinței noastre creștine. Și dacă nu le vom putea oferi o cale de salvare sufletească, va fi vina noastră. Prețul pentru a face parte din UE este religia.

„Aici, în Olanda, societatea se secularizează rapid”

Un colţ de rugăciune în biserică

– Părinte, cum e să fii ortodox într-o țară care este, în cea mai mare parte, indiferentă religios și, în tot cazul, de o altă tradiție?

– Societatea olandeză este puțin cam ameste­cată. În sensul că există încă o parte a ei care ține de vechea tradiție, dar și una care nu are sentimente religioase. Prin tradiție, Sudul este catolic, iar Nor­dul e protestant. Dar creștinismul lor dispare tot mai mult. Societatea se secularizează rapid. Din ce în ce mai mult simt opoziție la ideile și la felul nostru, creștinesc de a fi. Nu întotdeauna și nu cu aceeași intensitate. Atitudinea oamenilor se schimbă încet, de la indiferență la opoziție față de creștinism. Generațiile mai tinere au crescut în indiferență față de credință și față de Dum­nezeu, dar acum părăsesc tot mai mulți această poziție, pentru a se manifesta deschis împo­triva credinței creștine și a lui Dumnezeu. Unii trăiesc credința la modul personal, nu la nivel comunitar, într-o Biserică, dar și aceștia sunt tot mai mult presați să dea piept cu ce se în­tâmplă „în afară” și, până la urmă, să cedeze. Eu unul mi-am asumat condiția de ortodox și nici nu se poate altfel. Îi îndemn pe toți or­todocșii să facă la fel, nu există altă cale.

– Sfinția voastră îndrăzniți să mergeți îmbrăcat în reverendă pe stradă?

– Merg în reverendă de câte ori am de re­zol­vat o problemă a Bisericii, dar nu și la cum­părături sau în alte împrejurări care nu o im­pun. Olandezii văd multe ciudățenii în fiecare zi și nu se mai miră de nimic, însă atunci când trec pe lângă un preot ortodox se opresc câțiva pași mai departe și se întorc brusc, ca și cum ar zice: „Ce e asta?”. Reacția oamenilor de aici depinde de comportamentul creștinului pe care îl au în față. Dacă încerci să-i convertești, iau distanță, dar dacă le prezinți credința ta ca pe o experiență personală, atunci pot fi inte­resați. Dacă te-a împlinit ceva anume, pentru ei echivalează cu un succes. Sunt, până la urmă, în căutarea unui sens al existenței, cum eram și eu, numai că încă nu au devenit conștienți de asta și nici nu știu unde l-ar putea găsi. Rostul vieții este orto­doxia și sunt fericit de fiecare dată când cineva în­țelege asta.

„Spune-ți povestea! Nu năvăli cu sfaturi”

Mânăstirea catolică în care este găzduită ortodoxia

– În opinia sfinției voastre, ce e de făcut pentru a ne opune acestei disoluții spirituale, pentru a nu ni-l scoate pe Hristos din inimă?

– Să-ți trăiești viața creștinește. Oamenii din jurul tău vor observa o diferență care-i va pune pe gânduri și care ar putea însemna începutul vieții lor în Hristos. În Olanda asta e calea cea mai bună. Iar pentru a-i trezi pe alții, lasă-te îmbiat să-ți spui po­vestea, nu năvăli cu sfaturi peste ei. De exemplu, cândva am fost la cineva acasă să discutăm cât va costa o mare renovare în lemn, pe care trebuia să o fac cu firma mea. Deci aveam mult de vorbit. M-au chemat mai întâi duminica și le-am spus că nu pot veni, pentru că merg la biserică. Lucru care în Olan­da nu e normal. Am mers în altă zi, pe la 19.30. Când am ajuns la ei, m-au întrebat imediat la ce biserică merg. Le-am spus că la una ortodoxă și că, de fapt, sunt preotul ei. Și-atunci s-au mirat: sunteți preot? Mai departe, am vorbit numai despre orto­doxie, la îndemnul lor și provocat de întrebările lor. Trecuse de ora 21.00, când le-am spus că ar trebui să discutăm despre lucrare, asupra căreia ne-am înțeles rapid, ca niște buni prieteni. Trebuie să-i lași pe oameni liberi. E foarte important ca ei să poată alege liberi un drum sau al­tul. Mai departe, e voia lui Dum­nezeu.

„Pe Muntele Athos am trăit amintirea raiului”

Un colţ de rugăciune în biserică
 

– Părinte, am aflat de la prietenii mei români de aici, că obișnuiți să organizați pe­lerinaje în locurile mai cu­noscute din ortodoxie, pen­tru a vă încărca duhovni­cește cu toții. Ce astfel de loc este cel mai aproape de ini­ma sfinției voastre?

– Muntele Athos, unde am fost de cinci ori. Aco­lo am trăit parcă amintirea raiului. Dar, de aseme­nea, îmi sunt dragi câteva mânăstiri din America, unde am cunoscut mai mulți călugări îmbunătățiți. Iar la Mânăstirea Platina, din California, am trăit același sentiment ca la Athos. E un loc foarte diferit, nu așa de spectaculos, mânăstirea e foarte sobră, dar pot sta acolo în biserică toată ziua, într-o stare de beatitudine. Am fost plăcut impresionat și de Ro­mânia. Am fost însă pentru prea puțin timp, doar în București, undeva la munte și la Mânăstirea Petru Vodă din Neamț. Am avut acolo o întâlnire memo­rabilă cu părintele Iustin Pârvu, un alt martir al închisorilor comuniste. Mi-ar plăcea să ajung când­va și la mânăstirile din nordul Moldovei, despre care mi s-a povestit… Am câțiva enoriași care s-au întors în țară și locuiesc în Moldova, la Putna și la Oituz. Îi voi vizita, cu prima ocazie.

– Când veți reveni în România, mi-ar plăcea să vă fiu ghid. Sunt convins că veți pune la mare cinste în inima sfinției voastre, alături de Platina și Athos, cel puțin încă o mânăstire ortodoxă, de această dată româneas­că.

– Primesc cu bucurie!

Claudiu Tarziu

Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Bucu­rești. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae – viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian