Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Veselul Alecsandri și tristele sale iubiri

Vasile Alecsandri

Povești de dragoste ale literaturii române

Distins și elegant, totdeauna „la patru ace”, în redingota lui neagră, cu lavalieră la gât, ai fi zis că descinde din­tr-o veche familie de nobili occidentali. Plecat în Franța, la studii, după moda vremurilor de atunci, la întoar­cerea în țară, tânărul poet Vasile Alecsandri era mai rafinat și mai sigur pe sine, un veritabil eu­ro­pean. Ușor cărunt și cu început de calviție, com­­pensa prin noblețe, prin tinerețea spiritului și printr-un entuziasm contagios. Iar inima – inimă de poet! – era gata-gata să se în­fier­bânte, de cum apă­rea vreo grație femi­nină prin preajmă. În ciuda ima­ginii sale îmbătrâ­nite, din manualele noastre, Alec­sandri a fost un june prim toată viața. A trăit și a iu­bit intens, cu aceeași ardoare ex­clamativă, în ciuda destinului, care i-a scos și multă suferință în drum.

Dridri și trandafirul Marechal Nil

Frumoasa Dridri, asaltată de admiratori

„Când apărea pe scenă, frumoasă și cos­tumată cu gust, de o grație desăvârșită, de o drăgălășenie fără seamăn, era atâta entuziasm în sală, atâta frene­zie de aplau­ze, atâtea ovațiuni și strigăte de bravo, care țineau minute întregi, că tot publicul părea exaltat. După fiecare scenă, aplauzele reînce­peau zgomo­toa­se și nesfârșite, după fiecare act, lungi ovațiuni, flori cu gră­ma­da, valeți de-ai tea­trului ce-i duceau pe tave prezenturi de preț… Fermecase tot Parisul… Pentru un tânăr de talia și modestia mea de ave­re, ar fi fost curată nebunie a mă gândi s-o cunosc și să-i cer prie­tenia… Într-o seară, câțiva studenți care făceau coadă la casa de bilete o zăriseră sosind la teatru și-i opriseră cupeul galben cu calul alb ca să o ovaționeze. Amestecându-mă și eu printre ei și apropiin­du-mă de ușa cupeului, îi aruncai prin gea­mul deschis un trandafir Ma­rechal Nil, pe care mi-l pusese la butonie­ră gazda mea. Apoi, intrat în sală, mai fericit ca oricând, care îmi fu mirarea neaștep­tată când, peste jumă­tate de oră, văzui pe Dridri ie­șind pe scenă în rolul ei de fată eva­porată, cu tran­dafirul meu pe piept? Surpriza aceas­ta mă aruncă deodată în al nouălea cer. Toată noap­tea n-am închis ochii, ca prins de friguri. În schimb, am scris un imn regal, închinat ei, pe care a doua zi, nici mai mult, nici mai puțin, i l-am lăsat în plic acasă și la care, altă minune și mai neașteptată, avui un răspuns de aprobare chiar în seara aceea. «Îmi plac versurile dumneavoastră, continuați», scria ea pe o mare car­te de vizită cu antetul: «Totul sau nimic!». Ce-mi cerea ea, versuri, era singurul dar de care puteam fi prodig. Am continuat și, după două sau trei bucăți mai înfierbântate, fui invitat la dânsa acasă. Ea era abia de 19 ani, «l’enfant divin», copilul dumneze­iesc, cum am numit-o, de un natural și de o frumu­sețe mai uimitoare… Văzând-o înaintea mea, îmi ve­nea să mă pipăi ca să mă încredințez dacă sunt eu…”.

Nostalgii pariziene

Théâtre des Varié­tés , locul în care Alecsandri s-a îndrăgostit de actriţa Dridri

După revoluția din 1848, la care a participat cu înfierbântare, în 1885, când e numit ministru pleni­potențiar la Paris, post pe care îl acceptă numai și numai la rugămințile Regelui Carol, Vasile Alec­sandri e trecut bine de 60 de ani. Lasă cu greu tabie­turile și liniștea conacului de la Mircești: depășise și vârsta teribilismelor revoluționare, și vârsta orgo­liilor funcțiunilor publice. E tot mai cufundat în scris, ceața lăptoasă a nostalgiei coborâse ușor, ușor, peste toamna vieții poetului. Cine știe, poate și de-asta îi venise atât de greu să se întoarcă la Paris… Căci nu e colț de stradă, nu e bancă în parc, nu e pod peste Sena care să nu-i trezească amintirile cele mai vii din anii tinereții. Iată, până și trandafirii aceștia galbeni, de pe masa frumos pregătită în seara asta de soția lui, Paulina, pentru colegii de le­gație, până și trandafirii aceștia îl duc cu gândul de­parte, departe, în trecut. Ora mesei se scurge greu, de-abia dacă poate gusta ceva. Așteaptă ca Paulina să strângă masa și-apoi îl cheamă deoparte, în salon, pe Nicu, tânărul secretar al legației și bu­nul său confident. Ia cu el trandafirii, îi miroase îndelung și-i pune pe gheridonul de lângă fotoliu, în care se așeză încet, prețios, ri­dicându-și poalele re­din­gotei.

– Ai băgat de seamă cât e de special mirosul trandafirilor Marechal Nil? E în ei o lume întreagă… O­rient și Occident… Poa­te și pentru că sunt legați de ti­ne­rețea mea…

„În rară memo­rie tine­re­țea a trăit mai încântată ca în a lui Alecsandri! O sin­gură aluzie ce făcea cineva la trecut, auto­mat îl deștepta, îl a­de­me­nea…”, își amin­tește Nicolae Pe­traș­cu, în evocările anilor de la Paris, în care avu­sese plăcerea să asculte cele mai in­time povești din viața prietenului Alec­san­­dri. De cum îl văzuse pe poet cu ochii fixați pe trandafiri, știa că urmează o nouă des­tăinuire! Și iată-l acum în salon, de­parte de urechea încă geloa­să, după atâția ani, a Paulinei, ascultând încă una dintre savuroasele, dar, vai!, atât de adesea, dra­ma­ticele povești de tinerețe ale ma­relui poet…

Vasile Alecsandri cu cilindru

„Trandafirii aceștia Marechal Nil îmi aduc a­min­te de Dridri, artista de la Théâtre des Varié­tés”, suspină Alecsandri, oftând. „Bunătatea ei, dragos­tea de poezie, spiritul și veselia ei erau nemărgi­nite… Câte zile frumoase pe­tre­cute cu dânsa și câte lucruri nosti­me și inci­dente, uneori tragi-comice, cu cei ce o urmăreau după repre­zen­tații până aca­­să! O florărie de pe Bu­levardul italienilor îi trimise luni în­tregi, din ordinul unui lord englez ce nu-și da decât o singură literă din nume, în fiecare dimi­neață, la nouă ore precis, câte un buchet alcătuit din cele mai fru­moase flori ale zilei…”.

După doar un an de idilă, însă, tânărul Alec­sandri este chemat acasă de către tatăl său. Lucrurile se schim­baseră în țară, Moldova avea nevoie de el! De la Paris, Dridri îl imploră să se întoarcă, nu poate trăi fără el! Dar A­lec­sandri nu putea nici chip să-i poată ieși din vorbă tatălui său! Amână să-i răspundă ac­tri­ței, până când, disperată, minunea de Dridri cade în bra­țe­le englezului bogat care-i făcea curte de atâta amar de vreme, și ajunge la Londra. „O! Pen­tru ce destinul ne face să gustăm încântă­toarele fe­riciri depline, dacă este ca mai târziu să le pierdem pentru totdeauna? Pentru ce te-am întâl­nit eu pe tine în viața mea, dacă nu mi-a fost permis să mor înainte de-a cunoaște amarul despărțirii?”, îi scrie Dridri. Tulburat, Alecsandri fuge la Paris cu prima ocazie. De cum ajunge în oraș, fuge la prima cunoș­tință comună să afle vești. Dar răspunsul e cutre­mu­rător: la puține zile după ce-i scrisese ulti­ma scri­soare, Dridri fugise din Londra și revenise la Pa­ris, unde avea să moară peste alte câteva zile, sin­gură, visând, în agonia bolii, la revederea cu tâ­nărul poet român care-i sculptase în versuri nemu­ritoare o statuie de veritabilă regină…

„Sub o cruce tristă/ Tânăra artistă/ Odihnește-acuma singură-n mormânt/ Singură, tăcută/ De-a pururi pierdută/ Într-un colț din lume/ Sub negrul pământ…”, scrie poetul impresionat de mormântul plin de florile miilor de admira­tori ai frumoa­sei Dridri. „Parcă e un bles­tem!”, îi scrie, din Italia, Nicolae Băl­cescu, prieten drag al lui Vasile Alec­san­dri, când află noua dramă din viața grațiosului poet moldav. Fusese el în­suși, cu doar câțiva ani înainte, martor nemij­locit al unei alte minunate po­vești cu final tragic din viața lui Alecsandri…

„Iubesc și sunt iubit!”

Elena Negri

Bălcescu și Alecsandri se cunoscuseră în anii 1840, la faimoasele serate ținute la co­nacul de la Mânjina, de către Costache Ne­gri, sufletul viitorului grup de revoluționari din Moldova și Țara Româ­nească. Aici ve­neau Kogălniceanu, Negruzzi, Rolla, Alecu Russo, Ion Ghica sau Filipescu, aici aveau loc petre­ceri de pomină, cu hore vesele, ju­cate de țărani și țărance, mână în mână cu boierii și cu damele din saloanele celor două capitale româ­nești. Aici, Alec­sandri dănțuiește pentru prima oară cu distinsa Elena, sora „fratelui” Cos­ta­che Negri. Versurile scri­se în prima noapte de îndră­gostitul bard nu lasă nici urmă de îndoială că Alec­sandri își găsise adevărata muză! „Elena, un drăcu­șor plin de duh, încântător, ironic, inimă de înger, închipuire arză­toare și nobilă. Pare a avea plăcere să stea de vor­bă cu mine și să-mi asculte entusias­mul pentru Vene­ția, Roma, Florența… La jocurile de societate sunt osândit să improvizez versuri în cinstea ei. Îi recit din memorie un poem de-ale mele, ea replică prin strofa următoare, căci știa pe de rost întreaga mea poezie!”.

Elena Negri, foarte talentată, și ea, era una dintre primele admiratoare ale versurilor scrise în româ­nește de tânărul Alecsandri. Îi știa toate poemele și le recomanda, ca și piesele de teatru, pretutindeni pe unde o duceau pașii, în înalta societate ieșeană. În 1845, când se revăd la Mânjina, Elena e femeie liberă, proaspăt divorțată. Alecsandri celebrează reîn­tâlnirea cu muza sa prin versuri de neuitat: „Ve­niți, năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe/ Ca pă­sări călătoare la cuibul înflorit/ Veniți de’ngânați vesel a mele tinerețe/ Căci steaua fericirii în ochi-mi au lucit…/ Iubesc și sunt iubit”. Fiică a unei boieroaice renumită în toată Moldova pentru fru­mu­sețea ei răpitoare și soră lui Costache, Elena Negri ridica saloanele ieșene în picioare când își făcea apariția, mereu elegantă, sigură pe ea și pe gusturile ei. Un portret din anul când s-a cunoscut cu Alecsandri ne-o înfățișează cu zulufi scurți, după moda timpului, cu două cărări în mijloc, pieptă­nătura „en-coeur”, păr negru, mătăsos, și ochi mari, mângâioși și negri. Elena și Vasile Alecsandri se făgăduiesc unul celuilalt din prima zi! Elena îl ia la întinsa ei moșie de la Blânzi, unde petrec zile minu­nate, în desfătarea muzicii, a poeziei și-a lecturilor. În serile de primăvară, ies pe cai și se plimbă, lă­sând frâiele pe coa­me până noap­tea târziu, pre­lun­gind până spre zori plăcerea acelor cea­suri.

Toamnă la Veneția

Poetul, în anii de după iubirile cu Elena Negri şi Maria Cantacuzino

„Poezia aceea, cu «iubesc și sunt iubit», am scris-o chiar acolo, la Blânzi, afară, într-o gră­dină de argint, sub un măr cu flori tran­dafirii ce-mi presărau umerii… Trecusem de la viața de conțopist de la Iași la raiul de la Blânzi, cu dimineți cu un aer plăcut și cu o lumină neîn­chipuit de dulce. E mult de-atunci și parcă a fost ieri… Lumea se schim­bă, dar în mintea mea ea parcă stă. Văd Blânzii de a­tunci, cu tot ce era acolo: liniștea și pacea aceea, intimitatea na­tu­rii de la țară, leagănul de lângă poarta curții învârtindu-se încărcat de perechi tinere chiu­ind, horile mari de ală­turea și, pe deasu­pra tuturor, minunea ce­reas­că de lângă mine, cu zâmbetu-i care era o lume întreagă de fericiri…”.

Dar liniștea nu are prea mult răgaz cu cei doi iubiți de la Blânzi. Elena trebuie să plece numai­decât în Italia, într-un loc cu climă caldă, pentru a-și trata boala de plămâni de care suferea de un timp. Pleacă în mai, spre Veneția, iar Alecsandri renunță la toate res­ponsabi­lită­țile sale din țară și, în septem­brie, e lângă ea! Destinul îi rupsese din raiul de la Blânzi, dar tot destinul le îngăduise revederea în cel mai romantic decor, cel mai potrivit pentru iubirea lor, în Veneția, despre care poe­tul îi povestise cu atâta patimă, mai demult, la Mânjina. „Fe­riciți cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se as­cund de lume și pot să adauge, ca noi, la far­mecul amorului lor, pe acela al Vene­ției!”.

„Ninita”, cum o alintă poetul, e instalată într-una dintre camerele somptuosului Palazzo Benzon. Puși pe șotii, cât e ziua de lungă, cei doi amorezi își trec pe ușa căsuței de corespondență „Doamna și dom­nul Alecsandri”. De altfel, își propun să se căsăto­rească de îndată ce revin în țară! Se și pun pe făcut planuri, râd cu lacrimi, fabulând despre cum să-i așeze pe la mese pe orgolioșii lor prieteni din lumea politică și literară. Dar, mai presus de planuri, mai presus de viitor, trăiesc clipa! Sunt departe de ochii indiscreți din Moldova, sunt liberi, doar ei doi, plim­bându-se înlănțuiți prin Piața San Marco, sunt liberi, doar ei și-un gondolier cu capul în nori, ce le cântă canțonete vechi, sub clar de lună, în timp ce-i poartă pe canale secrete, doar de el știute.

„Aici începe cu adevărat vieaţa noastră în doi, fără piedici, fără griji, absorbiţi cu totul de ferici­rea noastră, de nebuniile noastre copilăreşti. Toate visările pe care le pot simți două imaginații arden­te, toate marile aventuri pe care le pot încerca două suflete, toată încântarea ce o pot cunoaște două inimi strâns legate la vârsta impresiilor celor mai vii le-am încercat, le-am simțit, le-am cunoscut în timpul minunatelor noastre plimbări în gondolă prin lagune. Șederea noastră de două luni la Vene­ția valorează cât o viață întreagă de fericire, căci vi­sul cel mai frumos al tinereții noastre, speranțele cele mai luminoase ale dragostei noastre s-au rea­li­zat zi cu zi, oră cu oră”, scrie poetul în jurnalul său.

„Ne-am obișnuit atât de mult cu acest frumos colțișor, unde am gustat ceasuri atâta de plăcute, că ne întristăm numai la gândul de a-l părăsi. Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noas­tre vesele de domino și micile supeuri pe la cea­surile după miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atâtea ori, ca niște copii, râzând în hohote. Dincolo, cele două balconașe ale noastre, în care am admirat Palatul Foscari, lumi­nat de cele din urmă raze ale soarelui și mișcarea gondolelor lunecând spre mal”.

Doar două luni pot sta tinerii iubiți la Veneția. Venirea iernii îi alungă spre sud, spre Palermo, în fieful bunului lor prieten Nicolae Bălcescu, care le și aranjează șederea la Vila Delfina. Inspirat de pre­zența Elenei și de prietenia cu Bălcescu, Alecsandri se așterne la scris pe terasa plină de mandarini. Seara, în timp ce cei doi prieteni își citesc creațiile de peste zi, Vezuviul sca­pără stele de foc în fundal… Trei luni trec pe nebănuite, până când sunt treziți din reverie de boala Elenei care se agravează. A­proape că uitaseră de ea, în lunile acestea de intensă fericire… Aler­tat, Costache Negri le pornește în cale, să-i aștepte la Constati­no­pole. Cu lacrimi în ochi, „fratele” Bălcescu se desparte în port de tână­rul cu­plu. Familia hotă­râ­se că Elena tre­buia adusă de ur­gență în țară! Dar nobila mol­doveancă nu mai ajun­ge să-și vadă Mol­dova, nu mai ajunge nici să-și vadă fratele: la ca­pătul unei nopți de chin, „Ni­nita” se stinge rapid, în brațele lui Vasile Alec­sandri, pe când vaporul suna intrarea în Cornul de Aur…

„Iubita noastră Elena Negri e înmormântată în ograda bisericii grecești din Pera. Mormântu-i e acoperit cu o lespede simplă, de marmură. Când vei merge la Stambul să vizitezi acel mormânt, care cuprinde cea mai scumpă și cea mai bogată parte a vieții mele, să depui câteva flori din partea mea…”, îi scrie din Moldova, cu inima sfâșiată de durere, Vasile Alecsandri, lui Nicolae Bălcescu.

„Mărgărita”: lacrimi și versuri

Maria Cantacuzino, Mărgărita lui Alecsandri

Loviturile vieții îl rănesc, dar nu-l do­boa­ră pe Vasile Alecsandri. Se întoarce și el, grav bolnav, de la Istanbul, după pier­derea Ele­nei. Luni întregi își caută de să­nă­tate prin sanatorii. Și odată cu timpul, i se înzdră­ve­nește și inima, mereu în cău­tare de noi iubiri și suspine.

Poți urmări povestea vieții sentimen­tale a lui Va­sile Alecsandri doar citin­du-i, în ordinea scrierii, ci­clurile de poezii. Așa afli ușor că după Elena, după Dridri, apa­re, la un moment dat, o oarecare Mărgă­rita. Poeziile din „Mărgărită­rele”, nuvela „Mărgărita” și legenda „Mă­rioara Flori­oara” o au în prim-plan pe această tânără, a cărei identitate Alecsandri alege, cu no­blețea unui gen­tleman, să o ascundă sub un pseu­donim. Întâlni­rea sa cu Mărgărita e o poveste în sine: Vasile Alec­sandri se în­torcea dintr-o misiune când, rătăcind drumul, pe o ploaie inferna­lă, de la Mihăileni spre Iași, se tre­zește, la lăsa­rea serii, pe mo­șia unei mari boieroai­ce. E primit cu multă căl­dură de boieroaică și de fiica ei, superba „Măr­gă­rita”, colegă de pen­sion cu sora lui Alecsandri. Ur­mea­ză o seară minu­nată, cu mu­zică în surdină, la pian, cu povești pari­ziene, cu dez­bateri aprinse despre litera­tu­ra fran­ceză. Inspirat de fiica gazdei, poetul lasă o impresie deosebită. La ora culcării, târziu în noapte, toată lumea ar mai fi stat să con­tinue poveștile… „Ah, ce impresie extra­or­dinară mi-a făcut gingășia și distincția Mărgă­ri­tei atunci! Când mă retrăsei în camera mea, la mie­zul nopții, parcă nu călcam pe pământ. Mi se părea că zbu­ram! Mă așezai într-un fotoliu și mă între­bam ce misterioasă întâm­plare m-a dus să rătăcesc și să ajung acolo? Cum au putut să se atragă atât de tare sufle­tele noastre, ca să se poată întâlni atunci?”.

Paulina Lucaşievici, soţia poetului

Târziu, dimineața, când se trezește înaltul oas­pete, toate împrejurimile moșiei sunt acoperite sub zăpadă albă, reavănă. Peste noapte, venise iarna! Poetul e tratat cu ceaiuri calde și cu bunătățuri mol­do­venești, apoi e invitat la o plimbare cu sania, prin feeria primei zile de iarnă. Dar scur­ta ieșire a lui Alec­sandri în natură, alături de cele două boie­roai­ce, e plină de peripeții. O hai­tă de lupi hulpavi se năpustește asupra saniei. Noroc că tânărul re­voluționar de la ’48 e dedat cu armele de foc. Des­­carcă pe loc un revolver, iar lupii fug, spe­riați, în pădure. Aura de salva­tor îi vine de mi­nu­ne junelui de la Mircești, care schimbă ochea­de dulci cu Măr­gărita. La pleca­re, stăpâna mo­șiei îl sărută cu drag, iar Mărgă­rita îi întinde mâna, pe care poetul o strân­ge a promisiune de curân­dă revedere. Cei doi se văd la Iași, se iu­besc cu patimă, iar Alecsandri o cere în căsă­torie. Numai că planurile familiei sunt cu totul altele. Un nobil mai înstărit decât poetul pașop­tist avea bună trecere la familia Mărgăritei. În zadar încearcă fata să stea de-a curmezișul des­ti­nului! Fusese deja promisă. Zdrobit de durere, Vasile Alec­sandri e obligat să asiste la nuntă, căci eticheta nu-i permitea să refu­ze invitația pri­mită de la mama miresei, o boie­roaică de rang.

„Întors acasă, am plâns tot restul nop­ții, în­spre ziuă i-am scris versuri cu lacrimile pe obraz”, îi mărturisește Alecsan­dri lui Nicolae Petraș­cu, secretarul său de la Ambasadă. O nouă seară de toamnă plină de destăinuiri de-abia ce în­cepuse în cabi­netul poe­tului de la Pa­ris… Alec­­sandri face o pauză, își pre­gătește pe­dant o țiga­re, apoi cade din nou pe gânduri. „Emi­nes­cu mă nu­mește «vese­lul Alec­sandri». Dacă, într-ade­văr, am fost senin în fața lumii e nu­mai și numai da­torită putin­ței mele de a în­dura, de a suferi în tăce­re”, spune, nostalgic, Alec­sandri.

*

Conacul de la Mirceşti

După mai multe eșe­curi sentimentale, Alec­san­dri se căsă­to­rește cu tânăra Pau­lina Luca­şie­vici, fostă… hangiţă la Târgul Frumos. „Tare îmi vine s-o fur şi s-o duc la Mirceşti”, ar fi spus Alec­san­dri prima oară, când a văzut-o pe frumoasa sluj­nică po­loneză. Zis și făcut! Frumoasa servitoare a ajuns la Mircești, ca să aibă grijă de casă, și a ră­mas ală­turi de poet, până ce moartea i-a despăr­țit. După ce i-a născut o fată, poetul a luat-o de ne­vastă pe Pau­lina. La anii senectuții, Alec­sandri își lua con­soarta în toate deplasările lui. Fosta servi­toa­re, care altădată spăla podelele ha­nu­lui de la Târ­gu Frumos, a ajuns să-l însoțească pe Vasile Alec­san­dri la întâlnirile cu Regele Carol și Regina Elisabe­ta şi să facă parte din corpul di­plomatic de la Pa­ris…

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian