Romanele Doinei Ruști sunt pline de magie și poezie. Cărțile ei readuc la viață Bucureștiul de altădată, cu mahalalele lui pestrițe, dar și cu pădurile ce înconjurau, în trecut, Capitala, pline de taine și mister. O poveste numai bună de ascultat, în anotimpul acesta, când frunzele se pregătesc să se așeze pe trotuar.
„Moartea mamei m-a apropiat de fanarioți”
– Trăiești o toamnă activă! În vremea aceasta, a campaniilor electorale, ai pornit și tu într-o campanie, literară, ce-i drept, de promovare a ultimului tău roman, „Homeric”. Și cum în el este vorba despre vechea pădure a Cotroceniului, demersurile tale sunt și ecologice…
– În recentul meu roman, Homeric, este vorba, printre altele, despre misterioasa pădure a Cotrocenilor. Pe vremuri, a existat o pădure încâlcită și labirintică, unde bucureștenii își pierdeau urma, așa cum a făcut-o, de pildă, Șerban Cantacuzino, în timpuri de restriște. Urmărit de ucigașii tatălui său, a stat ascuns trei zile în desișul din Cotroceni, ceea ce nu doar că i-a salvat viața, dar l-a întărit, ulterior ajungând pe tronul Țării Românești. Chiar dacă pădurea a dispărut între timp, glumind puțin, aș spune că teritoriul respectiv poartă încă vechea aură mitică, fiind în continuare un areal ferit de ochiul omului de rând. În plus, turneul meu prin țară seamănă oarecum unei campanii, căci anul acesta mi-am propus să merg în 16 orașe. Deja am fost prin Transilvania, unde m-am întâlnit cu cititorii mei fideli, dar și cu alții noi.
– De unde vine interesul tău pentru epoca fanariotă?
– Multă vreme, aproape de sufletul meu, s-a aflat Epoca Brâncovenească, am ținut despre ea și-un curs de literatură veche, la Facultatea de Litere din București. Abia pe la începutul anilor 2000, m-am apropiat de fanarioți, la puțin timp după moartea mamei mele. Despărțirea de ea a fost cel mai răvășitor moment al vieții mele, așa cum cred că este pentru oricine, la orice vârstă. La mine, au urmat câțiva ani de depresie. Eram obsedată de schimbările care se produseseră în comportamentul mamei mele cu puțin înainte de moarte, iar ele mă făceau să acord credit unor observații de genul „intrase în ceasul morții” sau „parcă își presimțea moartea, nu mai era la fel, vorbea diferit” etc. Pe fondul acesta m-am întâlnit cu Zogru, viitorul meu personaj, o entitate care intră în sângele oamenilor, schimbându-le comportamentul, preferințele, uneori chiar și caracterul. El este fiorul morții, dar și esența fericirii. Împreună cu el, am ajuns prin secolul fanarioților. Voiam să scriu povestea lui Ienăchiță Văcărescu, de fapt, voiam s-o folosesc ca pretext pentru a întări conflictul romanului. Și mi-am dat seama că nu știam suficiente lucruri despre epocă și nici nu mi-ar fi plăcut să rămân la atmosfera romanțată din „Principele” lui Eugen Barbu. Nu pentru că n-aș fi apreciat-o, ci pentru că datoria unui scriitor este să creeze, iar nu să copieze. Pe vremea respectivă, nu știam mai mult decât scrie în splendida cărticică a lui Ștefan Lemny („Sensibilitate și istorie în secolul al XVIII-lea romanesc”), o mini-monografie a unui secol, scrisă cu dragoste și cu respect față de surse. De la Lemny am aflat de „Istoria românilor” a lui V. A. Urechia, o carte monument, rară și vânată de cunoscători, în 14 volume (format mare, mii de pagini fiecare volum), cu documente private și oficiale, transliterate și comentate, așezate cronologic. Testamente, scrisori, bilețele, blesteme, ordine domnești, reclamații și mărturii sub jurământ – tot ceea ce înseamnă istoria măruntă și adevărată a unei nații. Iar de aici și până la documentele încă nepublicate, din Biblioteca Academiei ori de la Arhivele Naționale, n-a mai fost mult. Dar toată această documentare n-ar fi însemnat mare lucru, dacă înainte de ea nu s-ar fi aflat dragostea mea pentru Epoca Brâncovenească și toate celelalte lucruri care țin de educația intelectuală a unui scriitor. Pe scurt: Epoca Fanariotă a fost o dragoste târzie, născută din iubiri vechi.
„Detest romanul istoric”
– Este și noul tău roman, „Homeric”, o poveste de dragoste?
– „Homeric” este un roman diferit cu totul de cele anterioare. Deși face trimiteri vagi spre aceeași epocă, de fapt povestea este atemporală, nu are datări precise ori personaje bazate indubitabil pe realitate. De altfel, nu cred în romanul istoric, detest acea narațiune metodică ori romanțată, pe care o numim, de regulă, monografie. Nici „Manuscrisul fanariot” și nici „Mâța Vinerii”, celelalte cărți ale mele, n-au recurs la acel șablon. Eu cred în poveste, în construcția emoțională și mai cu seamă în noutatea scriiturii. „Homeric” respectă oarecum formula eposului de mistere, are tentă polițistă, aduce un gen de fantastic, dar, în esență, rămâne, cel puțin în intenția mea, o poveste despre fantasmele unor oameni bolnavi de iubire, chiar dacă pe unii dintre ei societatea îi ține la distanță. Dar apoi narațiunea se concentrează pe acele evenimente, mai mari sau mai mici, aflate în spatele scenei, în zona de penumbră, ca finalmente să aducă în prim-plan confesiunea povestitorului. Cel mai mult mi-a plăcut să scriu partea aceasta ultimă a cărții, intitulată Povestea mea, și-mi doresc enorm, ca niciun cititor să nu înceapă cu ea, să nu se arunce pe final, căci această a patra parte capătă sens doar după parcurgerea celorlalte capitole.
O carte eveniment: „Botanica” lui Simion Florea Marian
– Pădurea Cotroceni este, și ea, un adevărat personaj, în cartea ta, o pădure misterioasă dar și bogată în ierburi pentru ceaiuri vindecătoare. Ce le-ai spune despre asta cititorilor noștri?
– Unul dintre personajele principale din roman, anume Mărmănjica, intră adeseori în pădurea tenebroasă, pentru a culege plante. Toată povestea se învârte în jurul unei flori pe care acest personaj o găsește presată în „Iliada” lui Homer, iar din acel moment, viața i se schimbă radical. Mitologia botanică a românilor este foarte bogată, iar recenta apariție a „Botanicii” lui Simion Florea Marian m-a inspirat pentru această zonă a romanului. Și pentru că am ajuns aici, trebuie să povestesc puțin despre această carte-eveniment. Simion Florea Marian (1847-1907), preot, etnolog, antropolog, a scris printre multe altele și o botanică, în care a consemnat mituri, credințe, rețete vrăjitorești sau medicale legate de plante. A fost ultima sa scriere pe care n-a mai apucat s-o publice. În fine, anii trecuți a văzut lumina tiparului, iar puțin înainte de a mă apuca de scris romanul „Homeric”, „botanica” aceasta bătrână a ajuns la mine, constituind un motiv de inspirație. Cu toate că planta presată între paginile „Iliadei” nu poate fi găsită la Simion Florea Marian, ea are câte puțin din multe alte plante cuprinse în cartea lui. Plantele, mai ales cele ale pădurii, ascund duhuri și produc iluzii, sunt hipnotice, vrăjite și, desigur, multe dintre ele – terapeutice. Iar între toate, leușteanul mi se pare fabulos. Până pe la finele secolului al XIX-lea, românii, ca și mulți alți europeni, nu plecau de-acasă fără să-și pună în buzunar o frunză de leuștean, sau leoștean, pe numele lui vechi, a cărui etimologie se pierde în umbrele timpului. Despre această plantă există multe legende, în care ea apare ca erou protector și înarmat, care ucide strigoi. Chiar și după moarte, transformat în plantă, își continuă cruciada.
„Iubesc Bucureștiul și misterele lui”
– Cărțile tale sunt și o declarație de dragoste către București. Cum ai ajuns să iubești Bucureștiul?
– Aș putea să declar că Bucureștiul este orașul pe care l-am cucerit, prin efort îndelungat. Ca orice bătălie, și aceasta a avut parte de momentele ei de glorie, de episoade dramatice, de aliați și de adversari. Toate acestea, ca și aventurile trăite pe străzile sale, îmi dau dreptul să-l iubesc și să scriu despre el.
– Povestește-ne ceva despre locurile magice din București, cum e, de pildă, mahalaua Gorganilor.
– Din mahalaua Gorgani a rămas până astăzi însuși Gorganul, de vizavi de Cișmigiu, ascuns în spatele clădirilor de pe Bulevardul Elisabeta, o movilă în vârful căreia se află Biserica Sfântul Ilie Gorgani. Desigur, pe vremuri era mai întins, cu alt relief, mai mlăștinos, cu mai multe ape. Făcea parte din Plasa Gorgani, care aduna la un loc mai multe mahalale. Zona era vestită pentru femeile frumoase și pentru existența unei case de plăceri erotice, amănunt pe care l-am păstrat în roman prin povestea chiramelelor (cuvânt preluat din „Creșterea și descreșterea Imperiului Otoman” a lui Cantemir). Totodată, aici se aflau niște măcelării vestite, prăvălii și maidane, plus un drum secret care ducea direct în Pădurea Cotroceni (asta am pus-o de la mine). Prin documentele răsfoite, am dat și de-un anume Tudorici lumânărarul, pe care l-am lăsat ca personaj în „Homeric”, un negustoraș cu ifose multe, prieten cu Pelticul, mare vânzător de amnare. Dar toate astea le puteți afla și din harta care însoțește romanul.
– Ai putea să ne spui ce reprezintă scrisul pentru tine?
– Bucuria completă pe care ți-o dă un joc rafinat.
– Ne-am întâlnit la Iași, la Festivalul Internațional de Literatură și Traduceri. Cum ți s-a părut ediția de anul acesta a FILIT-ului?
– La Iași am început, cu acest festival, promovarea romanului. Spre deosebire de prima ediție, la care de asemenea am fost invitată, aceasta mi s-a părut mai puțin fastuoasă, dar asta, și pentru că am participat doar la partea de început a manifestărilor. Desigur, este un eveniment elaborat, foarte atent organizat, foarte atent gândit.
– Care este subiectul viitorului tău roman, dacă nu e secret?
– Nu spun nimic! Sunt superstițioasă. Dar deja am o nouă poveste care începe să crească.
