Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

RAUL LĂZĂRESCU – Actor: „Sper să lucrez cu Gigi Căciuleanu”

– A luat premiu la „Gala Tânărului Actor”, fiind preferatul publicului din toată țara, care i-a urmărit prestația pe internet live și a votat masiv în favoarea lui. Despre acest concurs, dar și despre cariera și visurile sale, l-am iscodit pe Raul Lăzărescu, actor la Teatrul Național din Timișoara –

„O confirmare că fac bine ce fac”

– Raul, ai luat premiul publicului la Gala Hop, anul acesta. Ce reprezintă această recu­noaș­tere pentru tine?

– Am fost surprins plăcut de susținerea și mo­bi­lizarea oamenilor din mediul online și de mul­titudinea de mesaje primite după ce mi-au urmărit momentul din gală. Le mulțumesc mult pentru că au contribuit ca acest premiu să meargă, pentru prima dată, la un absolvent al Facultății de Teatru din Timișoara. Și cred că e o confirmare că fac bine ce fac și o încurajare să nu renunț.

– Tema de anul acesta, pro­pu­să de noul director al galei, Gigi Căciuleanu, a fost dans-actorul, adică actorul care se exprimă prin miș­care. Te-ai regăsit în această temă?

– Recunosc că am o afi­ni­tate tot mai puternică cu aceas­tă formă de spectacol. Con­sider că m-am pliat per­fect pe tema acestei gale și a fost o bucurie să-mi pot crea pro­priul moment, așa cum mi l-am ima­ginat eu. Mi-am dorit mult să am ocazia să lucrez cu dom­nul Gigi Căciuleanu, iar prin interme­diul acestei gale am reușit să-l în­tâlnesc și să mă bucur, în cele patru zile de concurs, de pre­zența dumnealui. Sper ca pe viitor să lucrez într-un spectacol în regia lui.

– Cum ai cotit-o, ca actor, către dans?

– Debutul meu pe scenă după terminarea facultății a fost în spectacolul de teatru-dans „Prin Vis”, regizat de coregraful Pal Frenak, la Teatrul Na­țional din Timișoara. A fost omul care mi-a dat încredere să merg și spre această zonă, și de atunci, am tot avut ocazia și norocul să lucrez pe cor­po­ralitate cu unii dintre cei mai buni coregrafi: Răz­van Mazilu, Andrea Gavriliu, Baczo Tunde, Mălina Andrei, Cosmin Manolescu, Ana Maria Lucaciu, Yutaka Nakata, Victoria Bucun.

„În clasa a XI-a, lângă geam…”

– Să ne întoarcem la începuturi. Cum ai ajuns actor?

– M-am apucat de actorie din liceu. Am simțit că am ceva de spus prin profesia asta și vreau să încerc. Întâmplarea a fost că am avut parte de un adevărat profesor, cu un real talent pedagogic, re­gizoarea Mihaela Lichiardopol, care a crezut în mine și mi-a zis că dacă mă țin de muncă am o șan­să. Iar primul contact într-un spectacol profesionist pe scena teatrului a fost dintr-o pură întâmplare: câțiva colegi au mers la casting, iar eu, convins că n-am ce căuta, nu m-am prezentat. Îmi era frică de eșec. În următoarea zi, m-au luat cu ei la prima re­pe­tiție. Auziseră că ar mai căuta pe cineva și, în­tâm­plarea a făcut ca eu să fiu acel cineva de care aveau nevoie. De atunci a început co­la­bo­rarea cu Teatrul Național, eram în clasa a 11-a.

– A fost vreun moment în copilăria ta care te-a făcut să îți dorești să fii pe scenă?

– Eram în clasa a V-a când am fost prima dată la teatru și am văzut spectacolul „O scri­soare pierdută”, și-mi imaginam în timpul repre­zen­tației că eu eram pe scenă și pe mine mă aplau­dă lumea! Eram fascinat de sala teatrului, de sce­nă, de public cum reacționa, practic, visam cu ochii deschiși, și știu că la plecare mi-am zis că poa­te într-o zi o să ajung și eu acolo. Îmi plăcea foar­­te mult și atunci când inventam jocuri, în va­canțele de la țară, împreună cu prietenii mei. Îmi plăcea să preiau conducerea, să fiu cel care diri­jea­ză și să in­ventez propriile reguli. Pe orice potecă, eu trebuia să fiu în față și ei să-mi urmă­reas­­că jocul inventat și să res­pec­te regulile mele. Eram mi­cul regizor.

„Bunica Mariana și străbunica Aurica”

– Unde ai copilărit și un­de este „acasă” pentru ti­ne?

– Am avut șansa să copi­lăresc la țară. Am avut parte de ambele perechi de bunici și de două dintre străbunici. Au fost o perioadă de basm, primii ani ai copilăriei pe­tre­cuți în acele do­uă sate, la poalele munților Po­ia­na Rus­că (în Mîtnicu Mic și Ju­pânești). Toate vacanțele și răs­fățul din partea bunicilor, iubirea cu care am fost în­­con­jurat și crescut de familie au fost esen­țiale la for­­marea omului care sunt astăzi. Și acum, pentru mi­ne, acele sate au rămas „acasă”, sunt locurile în care merg de câte ori timpul îmi permite, simt o strân­să legătură cu acele cătune, de unde îmi încarc bateriile. Dumnezeu cred că mă iubește mult și îmi mai oferă șansa să mă pot bucura de bunica Maria­na și străbunica Aurica, pe care le iubesc enorm și cu care râd mult când suntem împreună, sau la te­lefon, de „încercările vieții”. Și nu în ultimul rând, vreau să îi mulțumesc unei eroine din viața mea: Mama!

„Cred în Timișoara, cu aceeași iubire ca la început”

În spectacolul de teatru-dans „Prin vis”

– Din Țara Pădurenilor ai ajuns în Banat. Ce reprezintă Timișoara pentru tine?

– Timișoara este locul unde m-am format ca tânăr actor, ca profesionist, ca om. Timișoara este începutul călătoriei mele artistice, aici am terminat liceul la secția de actorie, am urmat cursurile facultății de Teatru, și anul acesta, am finalizat Mas­te­ratul în Arta Actorului. Sunt de peste un deceniu în acest oraș, este ca o relație de lungă durată, care sper să țină mulți ani. Am îndrăgit Timișoara și con­tinui să cred în acest oraș, cu aceeași iubire și azi. Situat într-un punct vestic al țării, Timișoara mi-a oferit în plus posibilitatea deplasării rapide spre alte ora­șe europene: două ore depărtare de Bel­grad, trei ore de Budapesta și patru ore de Vie­na. Am dat câteva exemple doar, pentru că am avut norocul să ajung, astfel, la festivaluri internaționale de teatru sau dans, premiere ale unor companii in­dependente sau reprezentații de repertoriu ale unor teatre din aceste orașe.

– Cum te simți în colectivul Teatrului Național din Timișoara?

– Dacă simt orașul Timișoara ca pe o casă, atunci colectivul teatrului este familia. Mă bucură șansa colaborării cu Teatrul Național Timișoara, în­că de când eram elev, apoi student și masterand, în toate perioadele am repetat și jucat în diferite proiecte. Am avut multe întâlniri cu un număr mare de actori, regizori, coregrafi, scenografi, artiști vi­zuali, oameni cu care am avut contact cultural și care mi-au deschis ochii în această lume teatrală, atât de diversă și plină de surprize fabuloase. Aș fi vrut să am și șansa unui angajament permanent în­tr-o trupă unde să mă dezvolt ca actor, dar din păcate vremurile pe care le trăim în ultimii ani, politic vorbind, nu mi-au oferit încă acest „cadou”.

– Cum au reacționat colegii la aflarea veștii despre premiul tău dat fiind faptul ca niciun alt actor timișorean nu a mai luat premiu la Hop?

– Am avut o susținere mare din partea colegilor, care au crezut în mine, s-au bucurat de premiu, m-au încurajat să mă dezvolt și mai mult în această di­recție și erau fericiți că, în sfârșit, a fost și Timi­șoara reprezentată după o absență de peste 10 ani la „Gala Hop”. Vreau să le mulțumesc colegilor Că­tălin Ursu, Alina Ilea, Raul Bastean, Isa Berger, Ana Maria Cojocaru, Ion Rizea pentru că și-au „rupt” din timp pentru a asista la unele repetiții pen­tru momentul E(U)migrantul, pe care l-am prezentat la Hop. Și mulțumesc Teatrului Național Timișoara pentru cei 8 ani de colaborare constantă.

– La ce lucrezi acum?

– Am început repetițiile la spectacolul „Sunt o babă comunistă”, regia Antonella Cornici, unde voi juca un personaj colectiv coregrafiat de Vic­to­ria Bucun, alături de colectivul Teatrului Național Timișoara. Premiera va avea loc în data de 3 no­iembrie, la ora 20.00, la Sala 2 în cadrul festi­va­lului FEST-FDR 2019. Și mai urmează și alte proiecte.

– Ce te vezi făcând peste 30 de ani?

– Mă văd pe scenă. Cu aceeași plăcere, dedi­cație, deschidere și iubire pentru TEATRU.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian