Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești de toamnă

Foto: Shutterstock – 4

Există, oare, mărul fermecat?

Probabil că și în toamna asta, la Brebu, fe­meile stau la poartă duminica, iar din curți se înalță miros de frunze ce ard. Șoseaua care taie satul exact prin mijloc se oprește în zidurile mânăstirii lui Matei Basarab, de unde toaca și clo­potele nu încetează să-i cheme la rugăciune pe cre­dincioși. Acum, la vreme de toamnă, pe ulițele fru­moa­sei așezări pra­hovene trec care cu butoaie mari de borhot, duse la cazanul de țuică; licoarea magică pe care brebenii o beau la nuntă și la înmormântare, cu care își oblojesc copiii când sunt răciți sau o dau în dar celor dragi, ca semn de recunoștință și bună­stare.

În această comună, pe care rațele și gâștele o străbat într-o aliniere perfectă când se-ntorc pe-n-se­­rat de la lac, se află „școala din centru”, unde cu multă vreme în urmă am fost numită pro­fesoară de educație fizică. Mai urmăresc și acum, cu ochii min­ții, careul din curte, format de elevi, la în­­ce­pe­rea nou­lui an școlar. Tânără absolventă venită din Bu­cu­rești, mă gândeam cu tris­tețe – în vreme ce mi­nu­natul dascăl, pro­fe­sorul Ion Seu­leanu, rostea discursul ofi­cial – că nu mă leagă ni­mic de locul acela, nu aveam prieteni, nu cunoșteam pe ni­meni în sat. Dar fiindcă și în viața unui pro­fesor există un „dar”, m-am simțit căl­cată ușor pe picior. Un băiețel blond cu ochii ca­fe­nii mi-a întins, ușor stingherit, un măr roșu, pe care îl ținea strâns cu de­getele înnegrite de cojile nucilor. „Na!” Oare știa Ion (așa îl chema) că gestul lui avea să-mi spul­bere teama și dorința de a fugi la oraș? Exact ca în poveștile copi­lăriei, „mărul fermecat” dăruit de co­pi­lașul acela mi-a deschis drumul către un alt tă­râm. Aveam să rămân mulți ani de atunci înainte la Brebu, să dansez cu fetele din sat la ser­bări, să le învăț pe țărănci ce mișcări de gimnastică trebuie să facă după ce nasc, pentru a rămâne suple și ușurele…

Vremea a trecut. Peste alți ani, într-o altă dimi­neață frumoasă de toamnă, încercam să aliniez, pe terenul de sport, clasa întâi, abia intrată în „ordinul uniformei”, când în fața școlii a oprit un camion uriaș. Roțile lui depășeau statura mea de profesoară cu vechime, iar micuții mei amuțiseră. Din mașină a coborât un bărbat înalt și frumos, cu mâini fas­ci­nant de puternice, pe care a izbutit totuși să le strecoare prin grilajul din gard, întinzându-le către mine. Era Ion, băiețelul de altădată, care îmi schim­base destinul cu un măr fermecat. Avea acum trei copii, casă nouă în sat, muncea la hidrocentrală, la Pal­tinu. Mi-a sărutat mâna cu duioșie și mult respect. Când mi-am strâns prichindeii din curte și am pornit cu rân­dul spre vestiare, mâna mea era strânsă ia­răși, de data asta cu multă înfrigurare, de o mână micuță și gingașă de copil. Un alt Ion aștepta să-l duc și pe el către viață, să-l cresc mare, luminos și deș­tept. Nu-mi dădusem seama cât de re­pede se schim­bau generațiile, cu câtă viteză fu­gea timpul și acolo, la Bre­bu, satul care devenise, între timp casa mea. Me­seria de dascăl mi s-a părut mai frumoasă ca ni­ciodată.

Mi-am încheiat cariera didactică la Liceul Ger­man din București, liceu cu tradiție și cu pro­fe­sori minunați. Ele­vii mei de aici sunt îm­prăș­tiați în toată Eu­ro­pa, îi întâlnesc peste tot în drumețiile me­le. Dar toamna mă întorc întot­dea­una la Brebu. Școala este mai modernă acum, oamenii ca­re mi-au marcat ca­rie­ra nu mai sunt sau m-au uitat. Nu­mai lacul din Brebu se află la locul său. Când plec de pe marginea lui, am ochii îm­pă­ienjeniți de la­crimi. Oare este din cau­za soa­­relui, care strălucește și-mi adâncește cute­le ivi­te sub ochi, sau este amintirea merelor fer­mecate, pe care nu le voi mai primi niciodată în dar?

ADELA M. – București

Elegie pentru un sat de munte

De câte ori mă întorc acasă, în satul meu de sub munte, îmi pun în picioare papuci de ierburi și o iau razna prin amintiri. Acasă… N-am știut nicio­dată prea bine dacă locul pe care-l revăd în fiecare an și spre care mă întorc cu fide­litatea unui cea­sor­nic e cel din această vară sau cel de acum două sau ze­ce veri, căci în sătucul meu de sub picioarele celor mai înalți munți din țară, chiar dacă îl spintecă o mo­dernă și șer­pui­toare șosea – Trans­fă­gă­rășanul – viața se conservă după legi nescrise. Cu fie­care vară care trece, care vine, mă las mân­gâiată de aceleași ierburi și mus­trată plăcut de ace­leași ploi. În fracțiuni de secundă, îmi retrăiesc co­pi­lăria, cu dia­fane amintiri: mă întâm­pină dimineți de cleș­tar, amiezi care ard în aerul adormit și învăluitoare după-amie­ze. Pașii mei, abia coborâți din somn, caută în gră­di­na tentaculară urmele de altădată, stropite de roua dimineții sau de ploile ce vin de după deal și care cad aici ca nicăieri în lume… Plouă foșnitor, năvalnic, amețitor, ce­rul se lasă clopot greu peste pământ, nori amenințători de­vin turme de bivoli… Plouă răpăitor, plesnitor, cu stropi prelungi, pe munți, pe pădure, pe lun­că, printre săl­cii și răchite bă­trâne, lângă care deslușesc o siluetă cândva dragă. Plouă în suflet… Și cum mai miros și acum brusturii și florile gal­bene de la moară! Câte dru­­muri am străbătut, pe niciunul n-am fost atât de tânără ca pe drumul ce străbate lunca! Ce miros au ier­burile în­muiate de ploaie! Ce foșnet, res­pi­rația muntelui îm­ple­tită în firul lor!

Am senzația, uneori, că aici, acasă, s-a strâns întreg uni­versul. Ori de câte ori mă întorc, deschid larg nu nu­mai poarta satului, ci și ușa care dă spre viața mea. Odată ajunsă aici, plutesc ușor prin­tre mobile vechi, ră­mase de la bunici, aprind lampa matusalemică, împo­do­bită cu țurțuri lungi, în timp ce nările adulmecă aroma de turtițe fierbinți, scoase de mama tocmai atunci din cup­tor. Duși sunt toți acum. Numai dulapul a rămas țintuit într-un colț, martor tăcut al întâmplărilor de di­nainte și de acum. El știe ce a fost și ce este, în­țelege de ce revin întruna acasă, de ce încalț papu­cii de ierburi ca să pot păși în trecut. Acolo e su­fletul. Nu pot trăi fără el, și el nu poate trăi fără mine. Dumnezeu a vrut să nu ne des­păr­țim nicio­dată, să depindem unul de altul, și amândoi îm­preună de satul acela vegheat de munți.

VIORICA S. – Făgăraș

Recviem pentru mama

Aceeași primăvară acasă mă aduce,

peste icoana mamei aceleași lacrimi curg

Iisus Hristos, același, mai pâlpâie pe cruce,

cămașa Lui de sânge e cerul la amurg.

Spre casă mă mai poartă aceeași primăvară,

viața-i doar o boare în pumnul morții, strâns,…

în urma mea cad aripi de îngeri și e seară

și pomii izbucnesc în floare ca în plâns.

De când ai fost plecat pe drumul scris

în cer, ca o sfioasă adiere,

Un Rai cu tine, mamă, mi-e fiecare vis

și fiecare gând e-o Înviere.

O, maica mea, o, Dumnezeul meu,

vă cer plângând de-a pururea iertare

că nu v-am fost iubit așa mereu,

Pe ea – în genunchi, pe Tine – la picioare.

O, Dumnezeul meu, o, maica mea,

atâta tristă vină m-apasă uneori

că sufletul să-mi ardă parcă-aș vrea

pe rugul de zăpadă-al unei flori.

ANTON M. – Craiova

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian