TIBERIU ALBU – „Spune cât mai des «Te iubesc!»”

Rocker de frunte, câştigător al concursului „Vocea României”

„Printre priviri”

– Revistele au, la fel ca oamenii, slă­bi­ciunile lor. Așa se face că dintre toți câștigătorii con­cur­sului „Vocea României”, de la Pro TV, tu ne-ai căzut „cu tronc”, cum se zice. Motiv ca să te cău­tăm periodic și să vedem ce mai faci. Ce mai cânți? Pe unde? Cum merge noua ta melo­die „Printre priviri”?

– Mulţumesc pentru interesul pe care-l aveţi pentru mine. Sunt onorat. Ce mai fac? În acest moment, sunt în plin proces de reinventare, sunt preo­cupat de compoziţii, de vlog-ul meu de pe YouTube, care este destul de nou, învăţ zilnic cum să folosesc ca­mera de filmat, studiez la chitară, pre­gătesc proiecte. Poate pentru prima dată de când am câştigat „Vocea Ro­mâniei”, mă folosesc de timpul meu cât de bine posibil. Da, am lan­sat în iunie „Printre priviri”, o melodie care, la rândul ei, înseamnă o turnură în cariera mea. Povestea ei este scrisă în versuri. E vorba de experienţele me­le din ultimii ani, care m-au ma­turizat și m-au ajutat să înțeleg că tot ce pot schimba în viață stă numai în puterea mea. Am lansat această piesă ca pe o exprimare muzicală a acestei idei. Sunt mândru de ea, are o latură umană care îmi place foarte mult.

– Nu pot să nu remarc că eşti singur în videoclip…

– Aşa este. Am schimbat de curând traiectoria către o carieră solo. Nu este vorba de vreo ceartă cu foştii mei colegi de trupă ci, pur şi simplu, cred că acum este momentul potrivit ca eu să mă ex­prim singur, să-mi deschid pentru prima dată inima că­tre oameni, aşa cum sunt eu, Tiberiu Albu. Expe­rienţa pe care am avut-o cu trupa Fameless, cea pe care am format-o după „Vocea României”, a fost ex­trem de folositoare pentru mine. Ştiu pe ce as­pecte trebuie să mă concentrez, ştiu cam pe ce su­biecte ar trebui să scriu versurile, ştiu mai bine cum să abordez o piesă din punct de vedere instru­mental, cum să comunic cu alţi muzicieni. În mod evident, experienţa de trupă mă ajută foarte mult. Pe de altă parte, este extrem de interesant să fii sin­gu­rul responsabil de ce se întâmplă cu tine, să ții frâ­iele în mâna ta. Sigur, presiunea e mult mai ma­re, dar indiferent cât de greu ar fi câteodată, nicio cli­pă nu m-am gândit să renunț. Nu m-am îndoit ni­ciodată că muzica este ceea ce trebuie să fac în viaţă.

„În România, «faima» durează o lună”

– Ai câștigat „Vocea României” în triumf. Ce aduc bun, în cariera unui om, asemenea gen de concursuri?

– Îți răspund cu sinceritate că în tim­pul concursului „Vocea României”, ca şi după câştigarea lui, totul a fost un haos pentru mine. Eu nu aveam nicio ex­pe­rienţă muzicală adevărată. Da, cântam şi înainte de acest concurs, am făcut asta dintotdeauna, dar să compun, să lansez piese, să mă gândesc la videoclipuri, să fiu în centrul aten­ţiei, ooooh, asta niciodată! Așa că, în loc să mă fo­losesc de succes, am intrat în panică.

– Totuşi, când intri în jocurile unui asemenea concurs, țelul e gloria, faima, atenția…

– M-am bucurat de atenţia de după concurs, cum aş putea să neg asta?! M-am bucurat de toate mesajele de pe reţelele sociale. L-am citit pe fie­care dintre ele în parte, am răspuns la fiecare, am vor­bit cu absolut fiecare om interesat de mine. Faimă? Nu ştiu ce să zic… Nu o caut mai de­parte de şansa pe care mi-o dă ca să ajung la oameni, cât mai aproape de ei. Faima şi banii trebuie să fie, în opinia mea, o con­secinţă a muncii tale, nu un ţel. Și mai există un aspect: „fai­ma” în Ro­mânia durează cam o lună. Acesta este timpul în care eşti pe val. O lună du­pă ce câştigi un con­curs, o lună după ce lan­sezi o piesă, apoi atenţia se stinge uşor, uşor, şi eşti uitat. Se scot melo­dii bune la noi, dar ele durează foarte puţin. Luminează ca licu­ri­cii, o noapte. De vină cred că e lansarea asta in­dus­trială de muzici, zeci de piese în fiecare sezon. Și mo­notonia tematică. Piese de dragoste, piese despre beţie, piese despre iubire înşelată. Nimic rău în asta, sunt sentimente care se regăsesc în oa­meni, dar poate că viaţa are şi nişte nuanţe mai sub­tile, despre care ar merita sau ar trebui să vor­beşti. Zic şi eu… Oricum, concluzia la care am ajuns este că mesajul unei melodii e cel care o face să dureze în timp, iar pentru asta ai nevoie de un răgaz de gândire. Îmi doresc mult ca muzica mea să dureze în timp, și dacă asta este consi­derată faimă, atunci da, mi-o doresc.

„Să ții singur frâiele în mâini”

– Așteptările legate de tine sunt mari, Tiberiu. Că-ţi place sau nu, publicul speră ca după ce câştigi un concurs de genul „Vocea României”, să rupi gu­ra târgului, să spargi munții. Simți presiunea asta asupra ta?

– Dacă ții minte, eu în semifinale am cântat „Dream On”, melodia celor de la Aerosmith. Valul de sim­patie pe care l-am simţit după acel mo­ment a fost cu adevărat cople­şi­tor. Am realizat pentru prima dată în viaţă cât de puternică poate fi co­nexi­unea umană, dacă ceva este atins profund în sufletul omului. Copleşi­tor! Apoi am câştigat. Acesta este mo­mentul în care vraja se rupe, in­tervine realitatea și fiecare începe să aibă anumite aşteptări legate de tine. Să lansezi imediat piese, să-ţi faci o super trupă rock şi să rupi sta­dioa­nele, să…, să…, să… Toţi ştiu exact ce urmează, mai puţin cel în cauză. În volumul ăsta uriaș de aşteptări, aspectul cel mai important este ca tu să fii convins că faci bine ceea ce faci. Ei bine, mie mi-a lipsit siguranța asta. Nu am fost convins că sunt pe drumul cel bun nici măcar după ce am alcătuit trupa Fameless şi am scos un album. Certitudinea vine după foarte multă experienţă, după ce te ma­turizezi artistic şi uman cu adevărat. Așa cum cred că se întâmplă cu mine acum. De asta mi-am și pro­pus să cânt despre mine, despre gândurile mele, despre omenescul care există în noi toți și prin care să-mi câștig publicul.

– Minunat, doar că ce spui miroase a praf de pușcă. Ca să devii un artist cu totul și cu totul independent, ai renunţat la toate contractele…

– Este o alegere dificilă din multe puncte de vedere, dar pe de altă parte, este mult mai puţin frustrantă. Când lucrezi sub aripa altcuiva, a unui producător, a unei case de discuri, inevitabil ajungi să ai păreri contradictorii, pierzi foarte mult timp aşteptând deciziile unui şir lung de oameni, timp pe care l-ai putea folosi creând. Da, acum trebuie să fiu atent la Facebook, la vlog, la găsirea concer­telor, să vorbesc cu instrumentiştii, să aranjez eu cu studioul, să am grijă cum mă îmbrac, sunt o mul­ţime de aspecte pe care trebuie să le rezolvi singur, dar e un exerciţiu foarte bun, pentru că totul depinde de tine, pentru că ţii singur frâiele în mână şi nu mai eşti tentat să dai vina pe alţii pentru insucces. Recomand experienţa aceasta oricărui artist, faimos sau nu.

– Nu e greu, din punct de vedere financiar?

– Destul de greu, da. Nu se câştigă foarte bine din muzică la nivelul la care fac eu această mese­rie. Dacă lansezi o piesă, mai degrabă cheltuieşti bani decât îi câştigi. Nu e ieftin deloc să plăteşti instrumentiştii, înregistrările, drumurile, taxiurile, filmările. Dar dacă ţelul tău este calitatea, și nu câştigul, asta nu e o problemă. Eu mă întreţin şi din sport, pentru că am terminat facultatea în do­meniu şi mai câştig un ban sfătuindu-i pe oameni cum să se miște, cum să-şi folo­sească corpul, ca să fie să­nătoși, cum să se re­cre­e­ze. Mai ajut şi nişte stu­denţi la canto… Sunt pe li­nia de plutire, nu mă plâng. Fac tot ce pot să câştig câte ceva, ca să investesc în ceea ce mă pasionează, adi­că mu­­zica.

„Te iubesc! Vrei să fii soția mea?”

– Dacă în carieră eşti sin­gur pe drum, în viaţă sunteţi doi. Casă de piatră, Tibi! Cum te simţi căsătorit?

– Mulţumesc mult. Este grozav! Am avut norocul să-mi iasă în drum persoana potrivită. Este tot ce mi-am dorit în viaţă, să întâlnesc pe cineva cu care să mă simt în largul meu, care să-mi ofere afecţiune, linişte, atenţie. Mă ridică în momentele dificile, ce poate fi mai frumos?!

– Care sunt semnele potrivirii?

– Cred că este ceva peste nivelul înţelegerii, ceva ce se simte fără cuvinte, fără putința de-a ex­plica. Eu am cerut-o pe Ioana în căsătorie după trei săptămâni. Aşa de bine am ştiut. Nimic dramatic, o seară de film pe canapea, un bol cu popcorn, un pa­har cu vin, „Te iubesc, vrei să fii soţia mea?”, „Da!”. Nu mi-a plăcut niciodată să pregătesc lu­cru­rile din timp, îmi displac regiile sofisticate şi orice lucru care alungă spontaneitatea. A fost un moment simplu, şi cred că tocmai claritatea lui m-a făcut, o dată în plus, să fiu absolut convins că fac ceea ce trebuie.

– Cum au reacționat părinții tăi la o veste atât de rapidă și de neașteptată? Mereu ai avut o re­laţie strânsă cu ei, vorbeşti frumos despre ei şi despre tot ce ţi-au oferit.

– Am fost acasă, la Orăştie, cu Ioana. Nu mi-am anunțat părinții de ce vin. Stăteam la masă cu toţii şi, deodată, le-am spus că mă căsătoresc. In­tră acum în scenă ai mei: doi oameni care au puterea asta extraordinară de a nu reacţiona niciodată, la ni­mic, prin emoții exagerate, prin exclamații exu­be­rante. Cred că a durat trei minute până să înțe­lea­gă ce-am spus. Apoi da, s-au bucurat, luminos și curat, precum nişte copii cu­minţi. Sunt extrem de fru­moşi, sunt atât de pre­gătiţi tot timpul să mă ajute, să mă sus­ţină, să fie cu totul pentru mine, încât reacţia lor a fost una perfect conformă, cu fi­rescul cu care mă iubesc ei pe mine. Da, avem o relaţie ex­trem de bună, aşa cum spu­neai, dar nu sunt cineva ca­re-şi sună zilnic părinţii. Nu pentru că nu vreau, ci pentru că m-au crescut să fiu inde­pen­dent, să încerc să mă des­curc singur. Aşadar, nu-i sun când am nevoie de ceva sau când am vreo problemă. Îmi place cel mai mult să-i caut fără motiv, să le spun doar că-i iubesc. Şi-mi place să le mai spun despre realizările mele, despre ceea ce consider eu că sunt paşi înainte pentru mine. Îmi place să-i simt mândri de mine. Este adevărat că nu am timp să merg mai mult de două ori pe an aca­să, mai ales că drumul este foarte lung. Prefer să stau ceva mai mult acolo, dacă tot fac un­spre­zece ore cu trenul până la Orăştie… Au fost şi ei să-mi facă nişte vizite la Bucureşti. Îmi place de ai mei, pentru că sunt deschişi la minte, pentru că-i simt prieteni, parcă am fi fost colegi de facultate. Că ne vedem sau nu, ideea este ca ei să ştie per­manent că-i iu­besc şi că le sunt recunoscător. Chiar vreau să scriu o piesă despre cât de im­portant este să le spui pă­rinţilor, copiilor, soţiei că-i iubeşti. Nu în mo­men­te speciale, nu în public, nu pentru un motiv anume, ci pur si simplu să le spui.

Talismanul copilăriei

– Am o curiozitate per­sonală: porți la gât per­ma­nent o casetă audio mică. E le­gată de o super­sti­ție?

– Are mai de­grabă o semni­fi­ca­ţie. Când eram mic, vreo doi, trei ani să fi avut, ma­ma mă spăla în­tr-o cădiţă din aceea de copii, în bucătărie, lângă aragaz, unde era cel mai cald. Tot prin timpurile acelea, tata cumpă­rase un casetofon, care avea şi funcţie de înregistrare. A­veam o singură casetă cu melo­diile preferate ale mamei, pe care eu le ştersesem ca să-mi înre­gis­trez lălăielile. Caseta aceea a fost folosită tocmai pentru asta: cum fredonam sau cântam ceva, mai ales în timpul acelor băi de lângă aragaz, ai mei mă înregistrau. Fac introducerea asta pentru că eram chiar foarte mic când imaginea aceea a ca­setei care adăuga noi şi noi înregistrări a rămas întipărită în mintea mea. Mult timp după aceea, de fapt, ce spun, toată viaţa mea, am asociat imaginea casetei cu un moment mirific: al liniştii, al râsului, al protecţiei, al liber­tăţii, al fericirii simple. Ceva mai târziu, prin şcoală fiind şi tra­versând nişte momente mai dificile, în care parcă nu mă regă­seam, în care simţeam că nu fac de-ajuns pentru ca ai mei să fie mândri de mine, am găsit în casă acest mic medalion sub formă de casetă. Mi l-am pus la gât şi de atunci nu l-am mai scos. Este talismanul meu, este simbolul care îmi aduce aminte zilnic că, dacă vreau să fiu fericit, tre­buie să abordez viaţa (şi muzica) cu aceeaşi sim­plitate, sinceritate şi naturaleţe cu care am trăit mo­mentele acelea perfecte ale copilăriei mele.

– A venit toamna, se încheie vacanţele, oamenii îşi reintră în ritmul muncii. Ce urmează pentru tine?

– Încerc să lansez câte o piesă la fiecare patru, cinci luni. Asta îmi propun de când am pornit singur la drum. În rest, voi continua să cânt în clu­buri. Este un antrenament bun, îmi place energia locurilor acestora mici, în care oamenii ies să as­culte muzică şi să-și lase problemele la uşă, pentru câteva ore. Îmi mai propun să fiu mai activ pe vlog, să fiu mai implicat. Responsabilitatea de a fi persoană publică m-a speriat mult timp, asta, şi pentru că am fost crescut cu ideea extrem de clară de a nu jigni niciodată pe nimeni. Tocmai din tea­ma aceasta m-am ferit mult timp să fiu mai im­plicat social. Am şi făcut karate foarte mulţi ani din viaţa mea, iar respectul este atributul numărul unu în acest sport, în această filosofie. În plus, consider că trebuie să ajungi la un anumit nivel de maturitate şi cunoştinţe, pentru a-ţi permite să ai opinii publice. Să spui lucruri doar de dragul de a le spune este egal cu zero, dacă nu ai argumente şi soluţii. Te bagi în seamă doar tu, şi atât. Îmi do­resc ca lucrurile să se schimbe în jurul meu, să se schimbe în ţară, iar pentru asta trebuie să-mi asum şi eu o anu­mită atitudine. Libertatea exprimării este un lucru esenţial, e un lucru pen­tru care oamenii au luptat şi au murit peste tot în lume, nu doar aici. Da, tre­buie să ne instruim şi să avem curajul să fim mai vocali. Eu, personal, îmi propun asta, îmi propun să fiu mai deschis.

– Pur şi simplu, nu pot încheia dialogul cu tine fără să te întreb: de ce ți-ai vopsit părul alb?

– Ha! Ha! E bine să încheiem cu veselie. E un fel de joacă părul meu alb. Dintotdeauna am fost pa­sionat de cultura japoneză, de artele marţiale, am învăţat limba japoneză destul de bine, ur­mă­rind desenele animate specifice culturii contem­porane nipone. Atât de mult timp le-am vizionat netraduse, că în timp, am constatat că înţeleg lim­ba şi am aprofundat mai bine acest aspect prin stu­diu. Ei, acolo, personajele au tot felul de freze în cu­­lori fistichii, iar mie îmi plăceau de mic cei cu pă­rul alb şi voiam să arăt la fel. De ce să nu ră­mâ­nem copii?, m-am întrebat într-o zi. De ce să nu mă vopsesc alb, dacă toată copilăria am vrut as­ta? Uite aşa, din joacă, din dorinţa de a nu lăsa nimic în urmă de care mai târziu să-mi pară rău, din dorinţa de a nu mai fi ruşinos şi retras, iată că am părul alb. Şi-mi pla­ce la nebunieee!