– Ar fi putut să aibă o carieră în fotbal, dar destinul l-a dus într-o sală întunecată de cinema. Din clipa aceea, Corneliu Porumboiu a fost de neoprit. Cu scurtmetrajul de diplomă a luat locul doi la Cannes, la sectiunea „Cinéfondation”, iar cu primul lung-metraj, „A fost sau n-a fost?”, a dus acasă Caméra d’Or. Prezente în festivaluri și răsplătite cu nenumărate premii, preocupate mai mult de limbajul cinematografic decât de povestea în sine, filmele lui au devenit azi repere. „La Gomera”, ultima peliculă semnată de el, un policier noir cu umor și foarte multe întorsături de situație, e din 13 septembrie în sălile de cinema –
„Am făcut fotbal până la 16 ani”
– Toată lumea a observat că ești foarte discret cu aparițiile tale publice. De ce nu ieși mai des în lume, Corneliu? Nu știm mai nimic despre tine…
– Nici nu-i bine să știți. (râde) Adevărul e că nu sunt un tip prea sociabil, nu mă omor după ieșiri. Nu sunt adeptul social media, nu am nici facebook și nici nu-l înțeleg. Și nici nu mă simt un personaj excepțional, ca să-mi fac un cont, că nu pot să dau sfaturi de viață ! Sunt mai old-fashioned, dacă vreau să vorbesc cu cineva, pun mâna pe telefon sau prefer să mă văd cu el față în față. Sigur, când fac un film, ies în lume, ca să ajut cât pot la promovare. Dar în rest, nu văd rostul. Filmele vorbesc singure despre mine. Munca pe care o fac e o muncă cu mine însumi, cinema-ul e un drum foarte personal. Sunt doar eu și căutările mele, la care nici sindrofiile, nici lumea virtuală nu mă ajută cu nimic.
– Întâmplător sau nu, lumea știe totuși un detaliu. Ești fiul arbitrului și marelui om de afaceri vasluian, Adrian Porumboiu. Ai fost sau n-ai fost „băiatul lui tata”? Ca să fac o parafrază…
– Am fost și mai sunt încă! Haha! Datorită lui am făcut și eu fotbal până pe la 10 ani. Apoi, în liceu, am mers la o clasă de mate-fizică, începuse să-mi placă mult geometria, și toată ziua o petreceam în casă, citeam sau rezolvam probleme. Ai mei s-au gândit să mă mai scoată în lume, să mai văd și eu oameni, așa că am mai făcut doi ani de fotbal. Îmi place și acum sportul și a contat enorm în devenirea mea în anii ăia. Există în sport un anumit tip de rigurozitate, un anumit tip de repetiție, o rutină a gesturilor care m-au ajutat și în cinema. Filmul nu se face doar cu inspirație. Când scriu un scenariu, stau opt ore pe zi la birou. Am o mecanică de sportiv.
„Începuse să-mi placă tot mai mult să citesc”
– Cum reziști așa?
– Rezist pentru că îmi place foarte mult ce fac. Mi-am făcut program ca la serviciu, vin la birou, mă pun la scris, și până la 6 seara nu mă ridic. Nu-mi trebuie decât cafea și țigări, n-am vicii complicate. Sigur, se mai întâmplă și să mă blochez. Sunt multe proiecte la care am renunțat. Dar subiectele alea se întorc altfel în timp. De la un punct încolo, îmi place să las personajele să mă conducă ele. Pentru „La Gomera”, de pildă, am început un draft de scenariu acum mai mulți ani, imediat ce am aflat subiectul. Dar nu mi-a plăcut cum iese, semăna prea mult cu „Polițist, adjectiv”. Așa că m-am reîntors la el după „Comoara”.
– Dar cum de nu te-a atras o carieră în fotbal?
– Îmi plăcea mult și fotbalul. Am avut colegi care s-au dus mai departe și au făcut o carieră frumoasă. De pildă, Daniel Florea, care a jucat la Șahtior, cu care eram în același cartier și cu care mergeam împreună la antrenamente, juca fotbal și la prânz, și seara. Eu nu eram chiar atât de pasionat. Terminam orele la școală pe la 14, mergeam acasă, îmi luam repede geanta, mergeam la antrenament, pe la 17 terminam cu tot cu duș, la 18 ajungeam acasă, făceam o pauză, apoi trebuia să fac temele. Când Daniel ieșea la tura a doua, eu preferam să citesc. Începuse să-mi placă tot mai mult să citesc. Pe la 16 ani am avut și niște accidentări. Taică-miu mi-a spus destul de clar: „Băi, tu poți fi un jucător de divizia B”. Așa că a trebuit cumva să iau o decizie și aia a fost să mă țin de școală.
– Nu te-au rănit vorbele tatălui tău?
– Nu, pentru că noi am avut mereu o relație foarte sinceră și foarte directă. El mi-a spus mereu că important în viața asta e să fac ce-mi place. Așa că am terminat liceul și, fiindcă nu prea știam ce-mi place, am dat la ASE. Era la modă, toată lumea dădea acolo. Găsisem o secție cu management cultural și sportiv. N-am fost serios, de ce să mint? Contabilitatea nu mi-a plăcut niciodată. Dar de absolvit, am absolvit-o, a fost așa, un fel de plasă de salvare. Pentru că știam deja din anul întâi că vreau să fiu regizor.
„Lasă, mamă, tu o să faci filme așa de bune, că o să ajungi la Cannes!”
– Așa, dintr-o dată?
– Când am ajuns la București, habar nu aveam de lumea filmului, văzusem numai filme cu Bruce Lee. Prin anul întâi, un verișor m-a făcut să descopăr Cinemateca, ajunsesem să petrec în Cinematecă mai mult timp decât în clădirea ASE-ului. Acolo am văzut într-o zi „La dolce vita” a lui Fellini, mi-a plăcut atât de mult, că am știut că eu asta vreau să fac. N-am stat să gândesc prea mult. Sigur, după aia s-au speriat toți. Mama m-a încurajat totuși, a zis: „Lasă, mamă, tu o să faci filme așa de bune că o să ajungi la Cannes”. Eu nici nu știam bine unde e Cannes-ul ! (râde) Iar tata a zis: „Bine, hai, fă ce vrei tu, oricum în șase luni o să-ți revii!”. Dar dacă a văzut că au trecut șase luni și diagnosticul tot ăla e, a decis până la urmă să mă susțină. Iar susținerea lui a contat enorm. Fiindcă eram la a doua facultate de stat, am fost obligat să plătesc cursurile. Și nu era deloc ieftin. E cea mai scumpă facultate. Chestia asta m-a și responsabilizat destul de mult. Simțeam o anumită presiune. Pe de-o parte, față de colegii mei, eram cu patru ani mai mare. Pe de alta, foștii colegi de ASE erau toți angajați. Eu eram încă pe nicăieri. Dar știam că nu vreau să termin Regia fără să încerc tot ce se putea încerca. De aia am și lucrat foarte mult, făceam unul-două filme în plus față de colegii mei, de fiecare dată. Iar cu scurtmetrajul de licență am ajuns, în sfârșit, la Cannes, la secțiunea Cinéfondation. Asta mi-a dat curaj să merg mai departe și mi-a adus și o bursă de șase luni în Paris, să-mi pot scrie primul meu lung-metraj. Acolo am scris „A fost sau n-a fost?”. Când mă uit acum în urmă, mi se pare că am fost puțin inconștient. A fost un soi de nebunie, dar o nebunie pe care cred că au avut-o toți colegii mei de generație, Cătălin Mitulescu, Cristi Nemescu, Radu Jude, Adrian Sitaru… Pe atunci, industria cinematografică în România era la pământ. Părea de necrezut că vom face vreodată film.
– Să faci film e greu chiar și acum, când România e deja pe harta cinematografică europeană. Pe tine ce te-a motivat să te duci până la capăt? Te-ai fi putut pierde în televiziune, în advertising…
– Filmul e pentru mine pasiune. Îmi plac toate etapele procesului. Îmi place să stau să citesc, să mă documentez, atunci când găsesc o idee. Apoi e castingul, plăcerea de a găsi actorii potriviți, care să spună povestea. Sunt zilele petrecute în prospecție, ca să găsim locurile de filmare. Sunt multe etape și toate îmi plac mult, dar poate cel mai mult îmi plac scrisul și montajul. Apoi, sunt norocos și conștient că am luxul de a face ce-mi place. E o mare sursă de motivație. Încerc să fiu serios cu asta, să nu-mi bat joc de șansa pe care o am.
„Făceam filme ca să înțelegem și noi mai bine ce ni se dădea de trăit”
– Hai să mutăm un pic discuția asupra Noului Val Românesc. Cum s-a născut curentul ăsta care a făcut cinematografia românească celebră peste hotare?
– Îmi aduc aminte că am văzut „Marfa și banii”, filmul lui Cristi Puiu, de la care a început tot, și m-a impresionat enorm. Totul îmi plăcea. Totul era foarte nou, de la modul cum jucau actorii, la modul cum vorbeau, la modul cum era filmat. În sfârșit, o poveste actuală, din zilele noastre. Era și o mărturie puternică a unor vremuri pe care noi le trăiam chiar atunci. Fără să aibă neapărat succes de casă, filmul ăsta a născut la vremea lui extrem de multe discuții și ne-a influențat pe toți. A devenit un reper. Noul Val nu a fost o mișcare care să fi fost teoretizată în vreun fel. A fost mai degrabă consecința faptului că o întreagă generație a simțit intens momentele acelea de după revoluție, a simțit nevoia să documenteze perioada noastră de tranziție, toți anii în care nu știam nici noi unde ne plasăm. Făceam filme ca să înțelegem și noi mai bine ce ni se dădea de trăit. Totul era nou și copleșitor. Arta se mișcă și ea în jurul unui moment istoric. Și Nouvelle Vague s-a născut în Franța în jurul momentului mai 68. Până la urmă, cinema-ul e un limbaj. Noi nu făceam filme după vreo rețetă, ca să avem succes. Era modul nostru de a comunica ce simțeam și ce gândeam atunci.
– Dar pe occidentali ce-i fascina atât de tare la filmul românesc? Au fost ani în care filmele voastre aveau mai mare succes în Europa decât în țară.
– Le plăcea doza de sinceritate și autenticitate din aceste povești. Țin minte ce impact a avut „Moartea domnului Lăzărescu” la Cannes. Toți străinii erau impresionați de film. Era o poveste extrem de puternică. Trebuie să înțelegeți că, dincolo de mode, de interesele geopolitice sau de cine știe ce contexte istorice, a fost în joc și forța acestor filme. Sunt niște filme foarte bune. Sigur că și noi, cei în cauză, ne întrebăm dacă peste niște ani ele vor mai fi reprezentative sau nu. O să trăim și o să aflăm.
– Mai există azi interes din partea criticilor străini pentru filmul românesc sau „Valul” se risipește încet-încet?
– Atunci, în anii aceia, a existat o adevărată explozie de interes, orice festival avea un film românesc. Dar să nu uităm că atunci nu exista nici internet, iar filmele astea veneau cu o încărcătură documentară foarte importantă. Între timp, a explodat lumea virtuală, a venit și criza. Tot ce se schimbă la nivel mondial influențează și căutările și așteptările oamenilor în cinematografie. Interesul a rămas, chiar dacă nu mai e chiar la fel. Și va rămâne, cât timp se vor face filme bune. Uitați-vă la filmul Adinei Pintilie, „Touch me not”, care a generat iar un val de interes. Lumea ar trebui să înțeleagă că nu faptul că a existat la un anumit moment un interes pentru România a asigurat succesul acestor filme, ci faptul că au fost bune a stârnit un interes pentru România.
– Dar în timp ce Occidentul vă aplauda, în România filmele voastre abia erau văzute. Cum trăiai paradoxul ăsta?
– Cred că niciodată n-am avut așteptări prea mari. Ne confruntam cu atâtea dificultăți de producție, eram cu toții conștienți că venim dintr-o cultură minoră, nu se aștepta nimeni la succes de box-office, deci nu trăiam nici mari dezamăgiri. Așa că eu, unul, mă bucuram, pur și simplu, că sunt în festivaluri, că filmele mele sunt apreciate de critici, că le știu jurnaliștii, că mai prind câte o distribuție pe ici, pe colo.
***
– Cu „La Gomera”, ultimul tău film, care a avut premiera anul acesta la Cannes, pare că ai schimbat cu totul stilistica. Mai greu de recunoscut vechiul Porumboiu în el. Îți doreai o înnoire?
– Înnoirea a venit de la sine, odată cu subiectul. Într-o zi, am văzut un reportaj TV în care am aflat că pe La Gomera, una din cele șapte insule din arhipelagul Canare, există un limbaj străvechi, bazat pe fluierat. El Silbo, acest limbaj trecut și în patrimoniul Unesco, codează practic limba spaniolă la două vocale și patru consoane. Eu tocmai terminasem „Polițist, adjectiv”. Și, cum toate filmele mele explorează ceva ce ține de limbaj și comunicare, m-am apucat imediat de scris. Mi-a plăcut de la început ideea asta, de a apela la ceva foarte vechi, într-o lume în care totul devine foarte controlat și supravegheat virtual. În jurul ei, am construit o poveste polițistă, inspirată din filmul noir, cu personaje care se ascund și se dezvăluie în permanență. Nu știi niciodată de partea cui sunt. Ele învață un limbaj cu care să facă niște șmecherii, dar în final, limbajul devine esențial pentru viața personajului principal.
– Cum a fost călătoria ta pe insulă? Te-a inspirat locul?
– Am ajuns acolo destul de târziu, după ce deja citisem destul de multe lucruri despre ea. Am preferat ca, înainte să plec în călătorie, să am deja ceva scris din scenariu. E un loc cu adevărat impresionant, o insulă vulcanică, destul de mică, dar cu tot felul de culmi, e dificil de ajuns dintr-un loc în altul. Nici nu s-a construit prea mult pe ea. Azi e celebră mai mult pentru traseele ei montane. Când am mers prima oară, am luat legătura cu o ghidă care m-a ajutat timp de o săptămână să văd plaje, orașe, să găsesc case de închiriat și locuri de filmat. A fost o călătorie intensă, eram pe drumuri câte 12 ore zilnic. Am găsit locuri absolut superbe, dar la care nu exista decât acces la picior, nu am fi putut aduce niciodată aparatura. Am găsit plaje unde lumina cădea magnific, dar înotul era interzis, fiindcă existau niște curenți foarte periculoși și nu am putut filma. Am mâncat în locuri frumoase, am cunoscut oameni noi, am aflat tot felul de povești, am ajuns chiar în casa în care Bjork a compus un album întreg.
***
– La un moment dat, se spunea că locuiești în Franța, e adevărat ?
– Nu. Sunt căsătorit cu o franțuzoaică, poate de aici confuzia, dar de locuit, locuim la București. Pe Arantxa Etcheverria, care e franțuzoaică de origine bască, am cunoscut-o în România, ea lucra ca scenografă la Iași, pe un proiect. La un moment dat, eu am primit rezidență artistică la Paris, ca să-mi scriu lungmetrajul, ea în perioada aia a revenit în Paris. Și țin minte că atunci am decis amândoi să ne stabilim la București. Îmi place și Parisul foarte mult, iar o dată pe an mergem, oricum, la socri în Franța. În momentul ăsta, considerăm însă că Bucureștiul e ceva mai liniștit pentru ce avem noi de făcut. Nu are agitația Parisului sau a New York-lui.
– Și totuși, n-ar fi fost mai favorabil pentru cariera ta să rămâi la Paris?
– Dacă aș fi rămas acolo, ar fi însemnat să nu mai fac film românesc, ci film în limba franceză. Nu poți face filme în România și să trăiești în Franța, că nu te poți susține financiar. Pe de altă parte, nici nu m-a preocupat prea tare gândul ăsta. Arantxei îi place și ei România. E și artist plastic, pentru ea, important e să aibă un studio, nu contează așa mult orașul. Lucrează și cu mine la filme. Avem și norocul să călătorim mult. Când ieșim din țară, avem grijă să mergem să vedem și expoziții sau ce ne mai interesează.
„Fac echipă bună cu fetele mele”
– Pare că în cazul vostru, munca se împletește mereu cu timpul liber. Mai ai și momente când ești cu totul decuplat de la film?
– Sunt cele în care ieșim cu fetele în vacanțe sau în parc. Avem două fete, de 8 și 12 ani.
– Și ești un tată bun?
– Cred că da, dar ar trebui să le întrebi pe ele. Îmi place să-mi petrec timpul cu ele, încerc cât pot să le înțeleg preocupările. Ele îmi dau să ascult pop coreean, eu le dau telefonul să mă ajute când mai am câte o problemă cu el, că se pricep mai bine. Facem echipă bună! (râde) Sunt mișto fetele mele !
– Filmele ți le-au văzut?
– Nu, că sunt prea mici, dar cea mică mi-a zis într-o zi: „Da, știu, tată, tu faci filme plictisitoare”. (râde) Nu știu cine le-a zis. Merg cu ele la cinema, dar sunt încă micuțe, când o să mai crească, o să le fac poate un program de filme clasice, să le inițiez. Dar trebuie să vrea și ele. Nu-mi place să stau pe capul lor. Nici cu școala nu sunt prea insistent. Nu le-am cerut niciodată note maxime. Păi, nici eu n-am fost un elev foarte bun. M-apuc acuma să le terorizez?
– A trecut mai bine de-un deceniu de când ai fost recompensat la Cannes cu „Caméra d’Or”. Cum a trecut timpul ăsta peste tine, Corneliu? S-a schimbat felul în care faci film?
– Încerc să păstrez același entuziasm ca la început. Pentru mine, fiecare film trebuie să fie, în momentul în care îl fac, cel mai important. Dacă nu cred eu în el 100%, n-o să creadă nici ceilalți 100 de oameni de pe platou. Am făcut filme în care am fost foarte încrâncenat, am făcut filme în care am fost mai relaxat. Uneori, un film mă ajută să mă limpezesc, să aflu lucruri despre mine. Am crescut și eu odată cu filmele mele. Fiecare film e ca o altă vârstă a mea. Poate de aia nici nu-mi place să mă uit înapoi, să le revăd. Nu mă pot abține să nu mă gândesc cum aș fi făcut filmul ăla azi, cu părerile pe care le am acum despre lume și cinema. Mai bine nu-mi bat capul. Atunci, nu puteau fi făcute decât așa. În rest, lucrurile se schimbă, orice ai face. La fiecare film descopăr ceva nou, o latură neexplorată, o temă insuficient tratată, și asta îmi deschide poarta spre următorul film. E ca și cum aș intra într-o cameră unde mai există o ușă. Și vreau să o deschid și pe aia, deci mai fac un film, în care mai descopăr o ușă. Și tot așa. Tot ce-mi doresc e să nu dau niciodată de-un zid, că atunci ar însemna că am ajuns la final. (râde)
Foto: VLAD CIOPLEA