Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CORNELIU PORUMBOIU – „Am crescut și eu odată cu filmele mele”

– Ar fi putut să aibă o carieră în fotbal, dar destinul l-a dus într-o sală întunecată de cinema. Din clipa aceea, Corneliu Porumboiu a fost de neoprit. Cu scurtme­trajul de diplomă a luat locul doi la Cannes, la sectiunea „Cinéfondation”, iar cu primul lung-metraj, „A fost sau n-a fost?”, a dus acasă Caméra d’Or. Prezente în festivaluri și răsplătite cu nenumărate premii, preocupate mai mult de limbajul cinematografic decât de povestea în sine, filmele lui au devenit azi repere. „La Gomera”, ultima peliculă semnată de el, un policier noir cu umor și foarte multe întorsături de situație, e din 13 septembrie în sălile de cinema –

„Am făcut fotbal până la 16 ani”

Catrinel Marlon şi Corneliu Porumboiu

– Toată lumea a observat că ești foarte discret cu aparițiile tale publice. De ce nu ieși mai des în lume, Corneliu? Nu știm mai nimic despre tine…

– Nici nu-i bine să știți. (râde) Adevărul e că nu sunt un tip prea sociabil, nu mă omor după ieșiri. Nu sunt adeptul social media, nu am nici facebook și nici nu-l înțeleg. Și nici nu mă simt un personaj excepțional, ca să-mi fac un cont, că nu pot să dau sfa­turi de viață ! Sunt mai old-fashioned, dacă vreau să vorbesc cu cineva, pun mâna pe telefon sau pre­fer să mă văd cu el față în față. Sigur, când fac un film, ies în lume, ca să ajut cât pot la pro­mo­vare. Dar în rest, nu văd rostul. Filmele vor­besc singure despre mine. Munca pe care o fac e o muncă cu mine însumi, cinema-ul e un drum foarte personal. Sunt doar eu și că­u­tările mele, la care nici sin­dro­fiile, nici lu­mea virtuală nu mă ajută cu nimic.

– Întâmplător sau nu, lumea știe totuși un detaliu. Ești fiul arbitrului și marelui om de afa­ceri vasluian, Adrian Porumboiu. Ai fost sau n-ai fost „băiatul lui tata”? Ca să fac o para­frază…

– Am fost și mai sunt încă! Haha! Datorită lui am făcut și eu fotbal până pe la 10 ani. Apoi, în li­ceu, am mers la o clasă de mate-fizică, începuse să-mi placă mult geometria, și toată ziua o pe­treceam în casă, citeam sau rezolvam probleme. Ai mei s-au gândit să mă mai scoată în lume, să mai văd și eu oameni, așa că am mai făcut doi ani de fotbal. Îmi pla­ce și acum sportul și a contat enorm în de­ve­nirea mea în anii ăia. Există în sport un anu­mit tip de rigurozitate, un anumit tip de re­petiție, o rutină a ges­turilor care m-au ajutat și în cinema. Filmul nu se face doar cu ins­pirație. Când scriu un scenariu, stau opt ore pe zi la birou. Am o mecanică de spor­tiv.

„Începuse să-mi placă tot mai mult să citesc”

„Motor!”

– Cum reziști așa?

– Rezist pentru că îmi place foarte mult ce fac. Mi-am făcut program ca la serviciu, vin la birou, mă pun la scris, și până la 6 seara nu mă ridic. Nu-mi trebuie decât cafea și țigări, n-am vicii com­­plicate. Sigur, se mai întâmplă și să mă blo­chez. Sunt multe proiecte la care am renunțat. Dar su­biectele alea se întorc altfel în timp. De la un punct încolo, îmi place să las personajele să mă con­ducă ele. Pentru „La Gomera”, de pildă, am în­ceput un draft de scenariu acum mai mulți ani, ime­diat ce am aflat subiectul. Dar nu mi-a plăcut cum iese, semăna prea mult cu „Polițist, ad­jec­tiv”. Așa că m-am reîntors la el după „Co­moa­ra”.

– Dar cum de nu te-a atras o carieră în fotbal?

– Îmi plăcea mult și fotbalul. Am avut co­legi care s-au dus mai departe și au făcut o ca­rie­ră frumoasă. De pildă, Daniel Florea, care a jucat la Șah­tior, cu care eram în același car­tier și cu care mergeam împreună la antrenamente, ju­ca fot­bal și la prânz, și seara. Eu nu eram chiar atât de pasionat. Terminam ore­le la școală pe la 14, mer­geam acasă, îmi luam re­pede geanta, mergeam la antrenament, pe la 17 ter­minam cu tot cu duș, la 18 ajungeam acasă, fă­ceam o pauză, apoi trebuia să fac temele. Când Daniel ieșea la tura a doua, eu preferam să citesc. Începuse să-mi placă tot mai mult să citesc. Pe la 16 ani am avut și niște acci­den­tări. Taică-miu mi-a spus destul de clar: „Băi, tu poți fi un jucător de divizia B”. Așa că a trebuit cumva să iau o decizie și aia a fost să mă țin de școală.

– Nu te-au rănit vorbele tatălui tău?

– Nu, pentru că noi am avut mereu o relație foarte sinceră și foarte directă. El mi-a spus mereu că important în viața asta e să fac ce-mi place. Așa că am terminat liceul și, fiind­că nu prea știam ce-mi place, am dat la ASE. Era la modă, toată lumea dă­dea acolo. Gă­si­sem o secție cu management cultural și sportiv. N-am fost serios, de ce să mint? Con­tabilitatea nu mi-a plăcut niciodată. Dar de absolvit, am ab­sol­vit-o, a fost așa, un fel de plasă de salvare. Pentru că știam deja din anul întâi că vreau să fiu regizor.

„Lasă, mamă, tu o să faci filme așa de bune, că o să ajungi la Cannes!”

Scene din „La Gomera”

– Așa, dintr-o dată?

– Când am ajuns la București, habar nu aveam de lumea filmului, văzusem numai fil­me cu Bruce Lee. Prin anul întâi, un verișor m-a făcut să des­co­păr Cinemateca, ajunsesem să petrec în Cinematecă mai mult timp decât în clădirea ASE-ului. Acolo am văzut într-o zi „La dolce vita” a lui Fellini, mi-a plăcut atât de mult, că am știut că eu asta vreau să fac. N-am stat să gândesc prea mult. Sigur, după aia s-au speriat toți. Mama m-a încurajat totuși, a zis: „Lasă, mamă, tu o să faci filme așa de bu­ne că o să ajungi la Cannes”. Eu nici nu știam bine unde e Cannes-ul ! (râde) Iar tata a zis: „Bine, hai, fă ce vrei tu, oricum în șase luni o să-ți revii!”. Dar dacă a văzut că au trecut șase luni și diag­nos­ticul tot ăla e, a decis până la urmă să mă sus­țină. Iar susținerea lui a contat enorm. Fiindcă eram la a doua facultate de stat, am fost obli­gat să plătesc cursurile. Și nu era de­loc ieftin. E cea mai scumpă facultate. Ches­tia asta m-a și responsabilizat destul de mult. Simțeam o anu­mită presiune. Pe de-o parte, față de cole­gii mei, eram cu patru ani mai mare. Pe de alta, foștii colegi de ASE erau toți angajați. Eu eram încă pe nicăieri. Dar știam că nu vreau să termin Regia fără să încerc tot ce se putea încerca. De aia am și lucrat foarte mult, fă­ceam unul-două filme în plus față de colegii mei, de fiecare dată. Iar cu scurtmetrajul de li­cență am ajuns, în sfârșit, la Cannes, la sec­țiunea Cinéfon­da­tion. Asta mi-a dat curaj să merg mai departe și mi-a adus și o bursă de șase luni în Paris, să-mi pot scrie primul meu lung-metraj. Acolo am scris „A fost sau n-a fost?”. Când mă uit acum în urmă, mi se pare că am fost puțin inconștient. A fost un soi de nebunie, dar o nebunie pe care cred că au avut-o toți colegii mei de generație, Cătălin Mi­tulescu, Cristi Nemescu, Radu Jude, Adri­an Sita­ru… Pe atunci, industria cinema­to­grafică în Ro­mâ­nia era la pământ. Părea de necrezut că vom fa­ce vreodată film.

– Să faci film e greu chiar și acum, când Ro­mânia e deja pe harta cinematografică euro­pea­nă. Pe tine ce te-a motivat să te duci până la capăt? Te-ai fi putut pierde în tele­viziune, în advertising…

– Filmul e pentru mine pasiune. Îmi plac toate etapele procesului. Îmi place să stau să citesc, să mă documentez, atunci când găsesc o idee. Apoi e castingul, plăcerea de a găsi actorii po­triviți, care să spună povestea. Sunt zilele petrecute în pros­pecție, ca să găsim locurile de filmare. Sunt multe etape și toate îmi plac mult, dar poate cel mai mult îmi plac scrisul și montajul. Apoi, sunt norocos și conștient că am luxul de a face ce-mi place. E o mare sursă de motivație. Încerc să fiu serios cu asta, să nu-mi bat joc de șansa pe care o am.

„Făceam filme ca să înțelegem și noi mai bine ce ni se dădea de trăit”

– Hai să mutăm un pic discuția asupra Noului Val Românesc. Cum s-a născut curentul ăsta care a făcut cinematografia românească celebră peste hotare?

– Îmi aduc aminte că am văzut „Marfa și ba­nii”, filmul lui Cristi Puiu, de la care a început tot, și m-a impresionat enorm. Totul îmi plăcea. Totul era foarte nou, de la modul cum jucau actorii, la mo­dul cum vorbeau, la modul cum era filmat. În sfârșit, o poveste actuală, din zilele noastre. Era și o mărturie puternică a unor vremuri pe care noi le trăiam chiar atunci. Fără să aibă neapărat succes de casă, filmul ăsta a născut la vremea lui extrem de multe discuții și ne-a influențat pe toți. A devenit un reper. Noul Val nu a fost o mișcare care să fi fost teoretizată în vreun fel. A fost mai degrabă con­se­cința faptului că o întreagă generație a simțit intens momentele acelea de după revoluție, a simțit nevoia să documenteze perioada noastră de tranziție, toți anii în care nu știam nici noi unde ne plasăm. Fă­ceam filme ca să înțelegem și noi mai bine ce ni se dădea de trăit. Totul era nou și copleșitor. Arta se miș­că și ea în jurul unui moment istoric. Și Nou­velle Vague s-a născut în Franța în jurul mo­men­tului mai 68. Până la urmă, cinema-ul e un limbaj. Noi nu făceam filme după vreo rețetă, ca să avem succes. Era modul nostru de a comunica ce simțeam și ce gândeam atunci.

– Dar pe occidentali ce-i fascina atât de tare la filmul românesc? Au fost ani în care filmele voas­tre aveau mai mare succes în Europa decât în țară.

– Le plăcea doza de sinceritate și autenticitate din aceste povești. Țin minte ce impact a avut „Moar­tea domnului Lăzărescu” la Cannes. Toți stră­i­nii erau impresionați de film. Era o poveste ex­trem de puternică. Trebuie să înțelegeți că, dincolo de mode, de interesele geopolitice sau de cine știe ce contexte istorice, a fost în joc și forța acestor filme. Sunt niș­te filme foarte bune. Sigur că și noi, cei în cauză, ne întrebăm dacă peste niște ani ele vor mai fi re­prezentative sau nu. O să trăim și o să aflăm.

– Mai există azi interes din partea criticilor străini pentru filmul ro­mâ­nesc sau „Valul” se risipește încet-încet?

– Atunci, în anii aceia, a existat o adevărată ex­plo­zie de interes, orice festival avea un film româ­nesc. Dar să nu uităm că atunci nu exista nici in­ter­net, iar filmele astea veneau cu o încăr­cătură documen­tară foarte importantă. Între timp, a explodat lumea vir­tuală, a venit și criza. Tot ce se schim­bă la nivel mondial influen­țea­ză și căutările și aș­teptările oamenilor în ci­nemato­grafie. Interesul a ră­mas, chiar dacă nu mai e chiar la fel. Și va rămâne, cât timp se vor face filme bune. Uitați-vă la filmul Adi­nei Pintilie, „Touch me not”, care a generat iar un val de interes. Lumea ar trebui să în­țeleagă că nu faptul că a exis­tat la un anumit moment un in­teres pentru România a asi­gu­rat succesul acestor fil­me, ci faptul că au fost bune a stârnit un interes pen­tru Ro­mâ­nia.

– Dar în timp ce Oc­ci­dentul vă aplauda, în Ro­mâ­nia filmele voastre abia erau vă­zute. Cum trăiai para­doxul ăsta?

– Cred că niciodată n-am avut așteptări prea mari. Ne confruntam cu atâtea dificultăți de producție, eram cu toții conștienți că venim dintr-o cultură minoră, nu se aștepta nimeni la succes de box-office, deci nu trăiam nici mari dezamăgiri. Așa că eu, unul, mă bucuram, pur și simplu, că sunt în festivaluri, că filmele mele sunt apreciate de critici, că le știu jurnaliștii, că mai prind câte o distribuție pe ici, pe colo.

***

Peisaj în Canare

– Cu „La Gomera”, ultimul tău film, care a avut premiera anul acesta la Cannes, pare că ai schimbat cu totul stilistica. Mai greu de re­cu­noscut vechiul Porumboiu în el. Îți doreai o înnoire?

– Înnoirea a venit de la sine, odată cu subiectul. În­tr-o zi, am văzut un reportaj TV în care am aflat că pe La Gomera, una din cele șapte insule din arhipelagul Ca­na­re, există un limbaj stră­vechi, bazat pe fluierat. El Silbo, acest limbaj trecut și în patrimoniul Unesco, co­dea­ză practic limba spaniolă la două vocale și patru con­soane. Eu tocmai termi­na­sem „Polițist, adjectiv”. Și, cum toate filmele mele ex­plo­rează ceva ce ține de lim­baj și comunicare, m-am apu­cat imediat de scris. Mi-a plăcut de la început ideea asta, de a apela la ceva foarte vechi, într-o lume în care totul devine foarte controlat și supravegheat virtual. În jurul ei, am construit o poveste polițistă, inspirată din filmul noir, cu personaje care se as­cund și se dezvăluie în permanență. Nu știi ni­cio­dată de partea cui sunt. Ele în­vață un limbaj cu care să facă niș­te șme­cherii, dar în final, lim­bajul devine esențial pentru viața personajului principal.

– Cum a fost călătoria ta pe insulă? Te-a inspirat locul?

– Am ajuns acolo destul de târ­ziu, după ce deja citisem des­tul de multe lucruri despre ea. Am preferat ca, înainte să plec în călătorie, să am deja ceva scris din scenariu. E un loc cu ade­vă­rat impresionant, o insulă vulca­nică, destul de mică, dar cu tot felul de culmi, e dificil de ajuns din­tr-un loc în altul. Nici nu s-a cons­truit prea mult pe ea. Azi e celebră mai mult pentru traseele ei montane. Când am mers prima oară, am luat legătura cu o ghidă care m-a ajutat timp de o săp­tămână să văd plaje, orașe, să găsesc case de închi­riat și locuri de filmat. A fost o călătorie intensă, eram pe drumuri câte 12 ore zilnic. Am găsit locuri absolut superbe, dar la care nu exista decât acces la picior, nu am fi putut aduce niciodată apa­ra­tura. Am gă­sit plaje unde lumi­na cădea magnific, dar înotul era interzis, fiindcă existau niște curenți foarte peri­cu­loși și nu am putut filma. Am mâncat în locuri frumoase, am cunos­cut oameni noi, am aflat tot felul de po­­vești, am ajuns chiar în casa în care Bjork a compus un album întreg.

***

– La un moment dat, se spunea că lo­cuiești în Franța, e adevărat ?

– Nu. Sunt că­să­torit cu o franțu­zoai­că, poate de aici con­fuzia, dar de locuit, locuim la București. Pe Arantxa Etcheve­rria, care e fran­țu­zoaică de origine bas­că, am cunoscut-o în România, ea lucra ca sce­nografă la Iași, pe un proiect. La un moment dat, eu am primit rezi­dență artistică la Paris, ca să-mi scriu lungmetrajul, ea în perioada aia a revenit în Paris. Și țin minte că atunci am decis amândoi să ne stabilim la Bucu­rești. Îmi place și Parisul foarte mult, iar o dată pe an mergem, oricum, la socri în Franța. În momentul ăsta, considerăm însă că Bucureștiul e ceva mai liniștit pentru ce avem noi de făcut. Nu are agitația Parisului sau a New York-lui.

– Și totuși, n-ar fi fost mai favorabil pentru cariera ta să rămâi la Paris?

– Dacă aș fi rămas acolo, ar fi însemnat să nu mai fac film românesc, ci film în limba franceză. Nu poți face filme în România și să trăiești în Fran­ța, că nu te poți susține financiar. Pe de altă parte, nici nu m-a preocupat prea tare gândul ăsta. Arantxei îi place și ei România. E și artist plas­­tic, pentru ea, important e să ai­bă un studio, nu contează așa mult orașul. Lucrează și cu mine la filme. Avem și norocul să călătorim mult. Când ieșim din țară, avem grijă să mergem să vedem și expoziții sau ce ne mai interesează.

„Fac echipă bună cu fetele mele”

– Pare că în cazul vostru, munca se împletește mereu cu tim­pul liber. Mai ai și momente când ești cu totul decuplat de la film?

– Sunt cele în care ieșim cu fe­tele în vacanțe sau în parc. Avem două fete, de 8 și 12 ani.

– Și ești un tată bun?

– Cred că da, dar ar trebui să le întrebi pe ele. Îmi place să-mi petrec timpul cu ele, încerc cât pot să le înțeleg preocupările. Ele îmi dau să ascult pop coreean, eu le dau telefonul să mă ajute când mai am câte o problemă cu el, că se pricep mai bine. Fa­cem echipă bună! (râde) Sunt mișto fetele mele !

– Filmele ți le-au văzut?

– Nu, că sunt prea mici, dar cea mică mi-a zis într-o zi: „Da, știu, tată, tu faci filme plictisitoare”. (râde) Nu știu cine le-a zis. Merg cu ele la cinema, dar sunt încă micuțe, când o să mai crească, o să le fac poate un program de filme clasice, să le inițiez. Dar trebuie să vrea și ele. Nu-mi place să stau pe capul lor. Nici cu școala nu sunt prea insistent. Nu le-am cerut niciodată note maxime. Păi, nici eu n-am fost un elev foarte bun. M-apuc acuma să le terorizez?

– A trecut mai bine de-un deceniu de când ai fost recompensat la Cannes cu „Caméra d’Or”. Cum a trecut timpul ăsta peste tine, Corneliu? S-a schimbat felul în care faci film?

– Încerc să păstrez același entuziasm ca la început. Pentru mine, fiecare film trebuie să fie, în momentul în care îl fac, cel mai important. Dacă nu cred eu în el 100%, n-o să creadă nici ceilalți 100 de oameni de pe platou. Am făcut filme în care am fost foarte încrâncenat, am făcut filme în care am fost mai relaxat. Uneori, un film mă ajută să mă lim­pezesc, să aflu lucruri despre mine. Am cres­cut și eu odată cu filmele mele. Fiecare film e ca o altă vârstă a mea. Poate de aia nici nu-mi place să mă uit înapoi, să le revăd. Nu mă pot abține să nu mă gân­desc cum aș fi făcut filmul ăla azi, cu pă­re­rile pe care le am acum despre lume și cinema. Mai bine nu-mi bat capul. Atunci, nu puteau fi făcute decât așa. În rest, lucrurile se schimbă, orice ai face. La fie­care film descopăr ceva nou, o latură ne­ex­plo­rată, o temă insuficient tratată, și asta îmi des­chide poarta spre următorul film. E ca și cum aș intra într-o ca­meră unde mai există o ușă. Și vreau să o des­chid și pe aia, deci mai fac un film, în care mai des­copăr o ușă. Și tot așa. Tot ce-mi do­resc e să nu dau niciodată de-un zid, că atunci ar însemna că am ajuns la final. (râde)

Foto: VLAD CIOPLEA

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian