Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TEODORA GHEORGHIU (Soprană de talie internațională) – “În lumea operei, originea românească este ceva extraordinar”

Talent și superbie!

– E tânără, frumoasă, are un glas splendid şi o carismă care te copleşeşte. Apreciată și aplaudată pe toate meridianele globului, şi-a păstrat naturaleţea şi modestia, care îi sporesc și mai mult farmecul. Într-una dintre rarele ei întoarceri în România, a acceptat să-și spună povestea pentru cititorii “Formulei AS” –

Când se lasă toamna peste Brașov

– Te-ai născut în Braşov, ai studiat în Cluj, la Academia de Mu­zică “Gheorghe Di­ma”, ai fost so­listă a prestigioasei Opere de Stat din Vi­ena, iar din 2010, ca free­lancer, că­lătoreşti pe tot glo­bul, cântând pe cele mai mari sce­ne ale lu­mii. Aflată me­reu în mișcare și for­fotă cre­atoare, unde mai exis­tă un “acasă al su­fle­tului” pentru tine?

– “Acasă” e acolo unde se află familia mea, adică în Elveţia, în Lausanne. Acolo lo­cuim toţi cinci: eu, so­ţul meu, Clement, fiul nostru, Ştefan, şi copiii lui Clement din prima căsătorie, Ina şi Theo. Deci eu sunt o femeie care a trecut de la zero copii la trei! (râde) La început, recunosc că am suferit un mic şoc şi am avut nevoie de o oarecare perioadă de adaptare, dar acum suntem o familie – pot să spun – perfectă, funcţionăm minunat împreună. Ina are 19 ani, Theo are 21 de ani, iar Ştefan are 9 ani şi, în calitatea lui de mezin, e cel mai răsfăţat mem­bru al familiei. Pe de altă parte, şi eu sunt răsfă­ţată, fiindcă peisajul dimprejurul Lausanne-ului aduce foarte mult cu peisajul din jurul Braşovului, aşa că nu mă simt realmente “ruptă” de acel “aca­să” de origine.

– Când te întorci în România, să cânți, publicul de aici îţi dă și el sentimentul de “acasă”? Îl simţi cumva diferit față de publicul din alte ţări?

– Nu cred că publicul, ca atare, se diferenţiază în funcţie de geografie. Ceea ce diferă este fiecare spectacol sau fiecare recital, fiecare seară în care cânt, iar diferenţa rezidă în cum mă simt eu şi cum reuşesc să transmit emoţie, în fiecare seară în par­te. În funcţie de asta, de ceea ce ofer eu, pri­mesc şi reacţia publicului, indiferent unde m-aş afla pe glob. Iar acasă, în România, emoţiile mele sunt mult mai mari. Tot timpul am simţit că aici trebuie să demonstrez şi mai mult. Pe de altă parte, fiecare întoarcere în ţară e o mare bucurie şi mă încarcă enorm, în sens pozitiv. Nicăieri nu-i ca acasă! Din fericire, vin în Româ­nia mai des decât se află, oficial, pentru că, din­colo de angajamentele profesionale, mă întorc şi ca să o văd pe mama, care continuă să locuiască în Braşov. Vizitele astea la ma­ma şi în Braşov sunt o altă sursă de energie bună.

– Mai seamănă, oare, Bra­șovul de azi, cu oraşul copi­lăriei tale?

– Da, să ştii că da. Mai regăsesc un detaliu care mă răs­coleşte de fiecare dată: mi­rosul oraşului! Uite, dacă, de pildă, în Elveţia, oriunde ai fi, chiar şi în Lausanne sau în Zürich, miroase a fân – e un par­fum dulceag, foarte plă­cut –, în Braşov mi­roa­se a brad. Mai ales toam­na, când încep să se ardă frun­ze­le, aerul ca­pă­tă o con­sistenţă mai dură, te piş­că într-un fel anume, iar par­fu­mul de brad devine şi mai intens. Ei, mirosul ăsta pe mine instantaneu mă proiectează îna­poi, în timp, în vre­mea copilăriei. Şi mi-e atât de drag! Şi mai e ceva care mă leagă iremediabil de Braşov – un obicei, pe care eu şi azi îl păstrez: vara, spre seară, niciodată nu ies din casă fără un pulover sau un şal, pentru că, aşa după cum toţi braşovenii ştiu, acolo, spre seară, se face destul de răcoare. Întotdeauna când pun mâna pe şal sau pe pulover, mă regăsesc pe mine, cea din copi­lă­rie. Obiceiul ăsta e un alt portal prin care oricând pot să călătoresc în trecut.

– În Braşovul copilăriei ai descoperit și mu­zi­ca?

Înconjurată de fani

– Dacă sora mea, care e mai mare decât mine şi care a devenit judecător, era copilul pragmatic, cu picioarele pe pământ, eu eram copilul foarte visător şi cu glas frumos, care cânta şi acasă, şi la grădiniţă, şi la şcoală… Mama devenise destul de îngrijorată de această stare a mea, permanentă, de visare, astfel că, în încercarea de a mă ancora puţin în realitate, la vârsta de 12 ani m-a dus la liceul de muzică. Mutare faţă de care nu m-am opus, ba chiar am devenit entuziasmată. Mai ales când mi-am primit flautul, care mi s-a părut ceva atât de frumos: vedeam în el o adevărată bijuterie. Ţin minte că, atunci când l-am primit, am stat ore în şir şi m-am uitat la el, l-am răsucit pe toate părţile…

– Tu ţi-ai ales instrumentul?

– A fost cea mai bună opţiune la acel moment. Pian şi vioară nu mai puteam să-mi aleg, fiindcă studiul acestor două instrumente începe la 6 ani. La 12-13 ani se începe studiul instrumentelor de suflat, iar eu, fiind o fetiţă destul de de­licată, de fragilă fizic, aveam nevoie de un instrument pe care să-l pot susţine. Dar a fost opţiunea perfectă pentru mi­ne, căci m-am în­drăgostit de flaut imediat. Doar că mie continua să-mi placă să şi cânt cu glasul. Și cum la vreun an după ce am intrat la liceul de muzică s-a re­în­fiinţat corul “Ca­merata Infantis”, condus de profesorul Nicolae Bica, am ales să merg şi la cor, doar din plăcere, nu din vreo obligaţie şcolară. Iar plăcerea asta a tot crescut! (râde) Apoi, după vreo patru ani, deci aproape de finalul liceului, deşi eu mă pregăteam să dau admitere la Bucureşti, la flaut, domnul Bica mi-a spus că totuşi ar fi bine să fac canto. Acela a fost un moment esenţial din viaţa mea: cu două luni înainte de admitere, datorită sfatului dat de domnul Bica, am schimbat direcţia şi am pornit spre Cluj şi spre canto.

Clujul studenției și-al inimii

Pe scenă, împreună cu Ruxandra Donose

– Reputația Conservatorului din Bucureşti e uriașă…

– Așa e, dar să ştii că nicio secundă nu mi-a părut rău că am ales să studiez în Cluj. Oraşul ăsta mi-a intrat în suflet foarte repede, m-am legat de el incredibil de mult, la nivel emoţional! Şi acum păstrez o mare, mare afecţiune pentru Cluj! Mi-am dat seama ulterior că aglomeraţia din Bucureşti nu mi-ar fi priit deloc. În schimb, Clu­jul a avut exact dimensiunea potrivită pentru per­so­nalitatea mea mai ales din perioada studenţiei. Aceea a fost o perioadă foarte bună pentru mine, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că şi domnul Bica anticipase corect: dânsul mi-l recomandase pe maestrul Gheorghe Roșu, profesor la Con­ser­vatorul din Cluj, considerându-l dascălul cel mai compatibil cu mine și relaţia dascăl-învăţăcel cu maestrul Roşu, m-a con­dus, într-adevăr, spre un drum minunat. Când ajungi pe drumul cel bun, lucrurile se leagă făcând arc peste timp. Uite, să-ţi dau un exem­plu: în 1994, corul “Cantata In­fantis” a fost invitat să facă un turneu în Japonia, ceea ce, la momentul acela, când România tra­versa dura perioadă de tranziţie de după comu­nism, a fost un eveniment! Japonia reprezenta o destinaţie atât de exotică şi de misterioasă! Ei, când am ajuns acolo, pe de o parte am suferit un şoc cultural enorm, iar pe de altă parte, am în­registrat un succes uriaş. Şi acum îmi persistă în amintire imagini din acel turneu! Prin urmare, am fost deosebit de încântată când, la începutul acestui an, am primit un e-mail de la “Musashino Cultural Foundation”, cei care au organizat reci­talul din 1994 şi care, ştiind că eu am continuat cu o carieră solo, m-au invitat să dau un recital în aceeaşi clădire în care cântasem ca so­listă a corului “Cantata Infantis” cu 25 de ani îna­inte! Evident că am acceptat invitaţia şi, în iulie, odată ajunsă în Musashino, am simţit că parcă am închis un cerc.

– Nu ai regretat niciodată că ai dat flautul pe cântat? E un instrument îngeresc…

Cu Ştefan şi Clement după un spectacol în Tokyo

– Iubesc şi azi flautul cu pasiune, dar nu îl percep ca pe o parte integrantă din mine. Au fost momente când sim­ţeam că nu-mi puteam controla emoţiile, că-mi tremurau mâinile, că, pur şi simplu, nu pu­team să mai stă­pâ­nesc instrumentul. Pe când cu vocea e cu to­tul altfel, ea e, în­tr-adevăr, parte din mi­ne! Deşi mi-a luat destul de mult timp ca s-o “îmblânzesc”, ca să ne “acomodăm” una cu cealaltă, ca să ne împrietenim, să-mi dau seama ce vrea ea – pen­tru că vocea are per­so­nalitatea ei, nu poţi să faci tu ce vrei, ci ea decide şi tu trebuie să-i urmezi drumul. Relaţia asta poate să devină uneori chiar foarte complicată. N-o înţelegi: de ce ea vrea aşa, iar eu vreau altceva? Pe de altă parte, după ce depăşeşti mo­mentele de criză, călătoria devine minunată. Te gândeşti că e in­credibil unde ai reuşit să ajungi căutând profund în interiorul tău şi dând ascultare vrerii vocii tale. Asta, în esenţă, e însăşi cheia fascinaţiei pe care o am faţă de arta cântului şi asta e ceea ce îmi alimentează constant pasiunea. Crede-mă, că sunt foarte puţine zile în care nu cânt! Pur şi simplu, a cânta e pentru mine o nevoie, nu o obligaţie motivată de carieră. Nevoia de a cânta mă chea­mă!

– Aproape oricând se scrie sau se vorbeşte des­pre tine, se pomeneşte în­tâl­nirea ta cu celebrul tenor José Carreras. Cât de mult a cântărit ea în ca­riera ta?

– A avut o mare valoare emoţională. L-am întâlnit pe José Carreras cu ocazia primului concurs inter­na­ţional la care am participat, concursul “Julián Gayarre”, din Pamplona, el fiind pre­şedintele de onoare. Carre­ras nu a participat la pri­mele etape ale competiţiei, ci a venit doar la finală. Plă­cându-i foarte mult vocea mea, s-a supărat când a constatat că juriul nu-mi acordase nicio distincţie. Aşa că atunci, pe loc, a inventat un premiu special pentru mine, o bursă de studiu menită să mă stimuleze artistic. Gestul lui a însemnat o validare a talentului meu şi a faptului că am ales drumul cel bun. Vorba lui Nichita Stănescu: mi-au crescut ari­pile până la cer! Mai ales că, repet, era primul concurs internaţional la care participam, veneam din România, nu ştiam aproape nimic despre lumea asta a competiţiilor liri­ce…

Viața pe banda de mijloc

Delicateţe si forţă: combinaţia magică!

– Apropo de “veneam din Ro­mânia”: originea ta a fost un avantaj sau un dezavantaj?

– Faptul că sunt ro­mâncă eu l-am simţit mereu ca pe un avantaj. Noi avem o mare tra­diţie în domeniul liric, România a dat, de-a lungul anilor, nişte cân­tăreţe fantastice, astfel că azi, în lumea operei, când spui că vii din Ro­mânia, reacţia este un “Oooooo!” cu valoare exclusiv po­zitivă. Ori­gi­nea românească e ceva extraordinar, din­tr-odată eşti privit cu mult respect!

– Solicitări perma­nente, re­citaluri în toată lumea, succes… Cum îm­paci viața ta, dusă pe ban­da de viteză a au­tostrăzii, cu fa­milia?

– De la o vreme, am mai redus viteza vieții mele și mă aflu pe banda din mijloc a autostrăzii. Când Ştefan a ajuns la 5 ani, am decis să reduc puţin viteza, astfel încât să pot să mă ocup de el temeinic, iar familia noastră, în întregul ei, să capete o bază şi mai solidă. Familia e extrem de importantă pentru mine: de la ea îmi vin echi­librul şi bucuria vieţii. Niciodată n-am vrut să duc acel tip de existenţă care te condamnă la a te întoarce în permanenţă într-o cameră de hotel goală. Eu am vrut şi vreau să mă întorc acasă. Aşadar, am ales să domolesc puţin ritmul, ceea ce, la modul concret, a însemnat că am ales să mă axez mai curând pe concerte, pentru că ele “consumă” mai puţin timp. Turneele și proiectele de operă implică perioade mari de absenţă, iar preţul ăsta mi se pare prea mare în raport cu copilul meu. Țin minte că atunci când Ştefan avea 5 ani, am făcut un turneu în Ja­ponia care a durat trei luni şi a fost foarte greu. Ştefan, pur şi simplu, nu înţelegea de ce mama nu mai vine acasă şi, oricâte explicaţii i s-au dat, a suferit foarte mult. Cinstit vorbind, schimbarea asta “de bandă” n-a fost şi nu e simplă: când ajungi în prima li­nie, te trezeşti angrenat într-un sistem care funcţionează aproape de la sine. Primeşti foarte multe solicitări, toate onorante şi teribil de tentante, şi e foarte greu să le triezi la sânge, să re­fuzi… Însă, până la urmă, ce contează mai mult: binele copilului sau gloria ta?

– Soţul tău e român, dar nu face parte din lumea muzicii. Asta a dat echilibru vieții voastre în doi?

– Da, el chiar îmi echilibrează balanţa. Întrucât, când e vorba de muzică, eu nu prea ştiu să mă opresc. Când studiez, mă cufund în muzică ore şi ore în şir – chiar nu-mi dau seama când zboară timpul! Am, realmente, nevoie să existe cineva lângă mine care să mă mai şi oprească, care să mă ajute să înțeleg că viaţa mai înseamnă şi alte lucruri, nu doar muzică. Aşadar, dincolo de iubire şi de punctele comune – pasiunea pentru lectură, pa­siunea pentru călătorii etc. –, în mod paradoxal, compatibilitatea noastră e născută şi din diso­nan­ţă. (râde)

– Pe lângă glasul tău minunat, pronia ce­rească ți-a dăruit și frumusețe. Ai avut avantaje de pe urma ei?

– Da, din păcate! Zic “din păcate” fiindcă aspectul fizic n-ar trebui să reprezinte un criteriu al preferințelor publicului. Vocea unui cântăreţ e mult mai importantă decât înfăţişarea lui, de-asta el n-ar trebui să fie judecat şi din punct de vedere estetic. Sigur, tot ce-i frumos place, e ceva natu­ral, însă vocea unui cântăreţ ar trebui întotdeauna să fie pusă pe primul loc în evaluarea lui şi, din păcate, lucrurile nu stau mereu aşa.

– Să tragem o concluzie, Teodora: pro­fe­sio­nal, care e ţinta ta cea mare?

– Sunt adepta paşilor mici, doar pentru că nu ştiu unde mă va duce vocea. După cum îţi spu­neam, ea e foarte independentă și face doar ce vrea ea. Uite, după ce am născut, vocea mi s-a schimbat foarte mult şi m-a orientat spre direcţii noi, la care nu m-aş fi aşteptat. Deci cine ştie ce “idei” va mai avea în vii­tor. Contez, așadar, pe amiciția noas­tră, îndelung încercată.

Foto: RADU CHINDRIȘ (2)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian