O dimineață cu… CORNELIU ULICI – “M-am trezit toată vara într-o rulotă cu fereastra spre mare”

A debutat acum opt ani, cu rolul principal din filmul lui Dan Pița, “Ceva bun de la viață”, și și-a câștigat notorietatea acum doi ani, cu rolul milițianului din “Comrade Detective”, o producție americană a studiourilor Amazon. Dar Corneliu Ulici nu e doar actor, ci și cân­tăreț, bucătar, manager harnic și o minunată gaz­dă pe micul ecran. În “Visuri la cheie”, emi­siunea pe care a prezentat-o pe PRO TV, l-ați putut vedea în rolul lui preferat: un maramureșean chibzuit și responsabil, care face mult și vorbește puțin.

– Bună dimineața, Corneliu! Unde te-ai trezit azi?

– Bună dimineața, Dia! M-am trezit în patul meu din București, de acasă, aceeași casă în care locuiesc de 15 ani. E prima dimineață în București, după cinci luni petrecute la mare, și e ca după război. Am toate bagajele trântite în mijlocul camerei.

– Cum te simți din nou acasă?

– Încă nu m-am adaptat la ritmul orașului. Tot ce știu e că va trebui să încep cu o mare curățenie de toamnă.

– Dar ce-ai făcut atâtea luni la mare? Spune-le și cititorilor noștri…

– Împreună cu un bun prieten din copilărie, am deschis un glamping resort la malul mării, într-un loc fermecător, pentru cei care vor să se deconecteze de agitație și tehnologie și să se reconecteze la natură. Vara asta, fiindcă se anunța destul de lejeră pro­fe­sional pentru mine, mi-am propus să mă implic mai mult. Așa că timp de 5 luni de zile, am stat și la pri­mirea musafirilor, și la bucătărie să fac micul de­jun, și la cu­rățenie, și la cumpărături, și la grădină, unde mi-am plantat roșii și busuioc. Am făcut de toate.

– Wow, un adevărat tur de forță!

– Au fost nenumărate situații de criză care m-au învățat să am răbdare, să-mi păstrez calmul, să nu izbucnesc la nervi. Și apoi, am avut parte de atâta muncă și atâta intro­specție! A fost ca o viață de mânăstire, dar într-un loc absolut minunat. Și cu cât era mai greu, cu atât parcă descopeream mai multe la mine și înțelegeam mai multe despre cum e lumea asta.

– Cum e să te trezești cinci luni de zile cu sunetul valurilor în urechi?

– Dormeam într-o rulotă cu fereastra spre mare, și de multe ori mă trezeam chiar înainte de răsărit. Trebuie să recunosc că am trăit momente de pură minunare. Uneori erau păsări care tra­ver­sau “ecra­nul”, alteori cerul era scăldat cu totul în roșu. Ră­mâneam tâmp de cât de frumos poate fi! Ora aia de la răsărit era timpul meu de rugăciune, citit și me­ditație. Asta, până să mă copleșească sarcinile cu totul.

– Cum ai descoperit credința, Corneliu?

– Vin dintr-o familie care crede, dar eu n-am fost omul care să ia ceva de-a gata. Am avut un deceniu de răzvrătiri și căutări, în care am vrut să fac lucrurile exact așa cum simțeam. La finalul lui, eram în depresie, cu relații eșuate și nicio pers­pec­tivă. Atunci am început să-mi pun pur și simplu întrebări. Îmi amintesc de un moment de mare dis­perare, când eram la biserică și mă rugam. Slujba era pe sfârșit și ar fi trebuit să plec. Dar mi-am zis: “Dar cine zice că trebuie să plec? Doamne, nu plec nicăieri, stau aici până îmi dai răspuns la rugăciune”. Și, la foarte scurt timp, a sosit răs­punsul și l-am trăit așa, cu fiori din cap până-n picioare. Am simțit atunci că pot să mă îndră­gostesc de Dumnezeu așa cum te îndrăgostești de o ființă vie.

– Nu ți-e greu să-ți trăiești credința în viața de zi cu zi? Stai la oraș și faci o meserie care te poate fura cu agitația ei.

– Așa e, dar eu nu am nevoie să merg la mânăstire ca să cred în Dumnezeu. Și nici faptul că eu cred în Dumnezeu nu mă duce la mânăstire. Nu sunt un tip religios, nu sunt un formalist, am slăbiciunile și păcatele mele, nu sunt un sfânt, nu-s nici habotnic. Dar știu în ce cred și încerc să tră­iesc relația asta cu Dum­nezeu cât mai auten­tic.

– Cu fratele tău, Pa­vel Ulici, cu Flavia Hoj­da și surorile ei, formați un adevărat bastion al maramureșenilor descinși în Capitală. Te simți mai bine printre ai tăi?

– Mă simt extraordinar între oameni cu care am aceleași valori, indiferent de unde se trag. Ce-i drept, lângă mara­mu­reșeni mă simt mai aproape de casă, ca și cum prin ei o parte din locurile în care m-am născut vin mai aproape de mine.

– Tu de unde vii exact?

– Sunt născut și crescut la Baia Mare, dar copilăria mi-am petrecut-o în Bârsăul de Sus, înspre Satu Mare. E o zonă deluroasă, de codru, iar casa bunicilor e chiar pe vârf de deal.

– Ai fost primul venit la București, cel care a tras și restul familiei. Cum e în pielea fratelui mai mare?

– E și bine, și rău. Mi-aș fi dorit să fiu mai des partenerul de șotii al lui Pavel, dar rolul ăsta patern m-a scos în afara jocului. Acum încerc să nu-i dau sfa­turi, ci doar să mă bucur cât pot alături de el. E fru­mos că ne susținem reciproc și ne pregătim împreună pen­tru audiții, a ajuns la o maturitate profesională care mă provoacă.

– Corneliu, tu ce vezi acum de la fereastra ta?

– Văd chiar Teatrul Național. Pe vremuri, fă­ceam glume cu Pavel că, dacă tot n-am reușit să ne lansăm pe scena TNB, o să ne lansăm direct de la balcon.

– Dar în jurul tău?

– O sobă de teracotă nefuncțională. Și pereții zu­grăviți de mine, albastru șters. E o casă în care mă simt foarte bine, pentru că am lucrat cu mâinile mele la ea.

– Ești un om foarte harnic, responsabil și gospodar, am putut vedea asta și-n emisiunea “Visuri la cheie”, pe care ai prezen­tat-o o bucată de vreme, unde nu te-ai dat în lături să renovezi cu mâna ta unele case. E tot din ADN-ul tău de mo­roșan?

– Cred că ține și de firea mea, dar cred că am moștenit mult și de la ma­ma, care e un om crescut la țară, un om al pământului. Ea nu are stare, mun­cește de dimineață până seara. Nu se pune jos decât la sărbători sau dacă se îm­bolnăvește.

– Un lucru e clar, nu ți-e frică de muncă…

– Unii spun că munca e o formă de sclavie. Dacă e să o privești așa, e o formă de sclavie, dar una prin care îți sclavagizezi eul și-i spui tu ce să facă. Prin efort, prin muncă, te poți auto­de­păși, te ridici deasupra eului care ar vrea să stea numai în confort. Dar confortul nu adu­ce progres nici profesional, nici spiritual.

– Corneliu, ai știut de mic că o să fii actor?

– Nu știu dacă am știut, dar sigur am visat. Posibilitatea de a trăi mai multe vieți într-una sin­gu­ră, de a fi și medic, și gang­ster, și erou, și în­dră­gostit care se pupă cu toa­te actrițele fru­moase de la Hollywood, mi se părea fascinantă. Doar că până la actorie am avut și un mic ocol. Am studiat pa­tru ani vioara, am cântat într-o trupă, Bliss, am lucrat o vreme la o firmă de web design și abia apoi am ajuns la Teatru.

– Și uite-te în fața unei noi stagiuni. Te întorci și pe scenă?

– Pe scenă deocamdată doar într-un rol de fi­gu­rație. Dar mă întorc la muncă, la proiectele de “voice over”, la filmări. Am început un proiect independent alături de Florin Danilov, am dat câteva castinguri la care aștept răspuns. În­cet-încet, diminețile de la mare o să fie amintire. Până atunci, mă mai odihnesc un pic, cu “Love and Hate”, me­lodia lui Michael Kiwanuka, în boxe.