
A debutat acum opt ani, cu rolul principal din filmul lui Dan Pița, “Ceva bun de la viață”, și și-a câștigat notorietatea acum doi ani, cu rolul milițianului din “Comrade Detective”, o producție americană a studiourilor Amazon. Dar Corneliu Ulici nu e doar actor, ci și cântăreț, bucătar, manager harnic și o minunată gazdă pe micul ecran. În “Visuri la cheie”, emisiunea pe care a prezentat-o pe PRO TV, l-ați putut vedea în rolul lui preferat: un maramureșean chibzuit și responsabil, care face mult și vorbește puțin.
– Bună dimineața, Corneliu! Unde te-ai trezit azi?
– Bună dimineața, Dia! M-am trezit în patul meu din București, de acasă, aceeași casă în care locuiesc de 15 ani. E prima dimineață în București, după cinci luni petrecute la mare, și e ca după război. Am toate bagajele trântite în mijlocul camerei.
– Cum te simți din nou acasă?

– Încă nu m-am adaptat la ritmul orașului. Tot ce știu e că va trebui să încep cu o mare curățenie de toamnă.
– Dar ce-ai făcut atâtea luni la mare? Spune-le și cititorilor noștri…
– Împreună cu un bun prieten din copilărie, am deschis un glamping resort la malul mării, într-un loc fermecător, pentru cei care vor să se deconecteze de agitație și tehnologie și să se reconecteze la natură. Vara asta, fiindcă se anunța destul de lejeră profesional pentru mine, mi-am propus să mă implic mai mult. Așa că timp de 5 luni de zile, am stat și la primirea musafirilor, și la bucătărie să fac micul dejun, și la curățenie, și la cumpărături, și la grădină, unde mi-am plantat roșii și busuioc. Am făcut de toate.
– Wow, un adevărat tur de forță!
– Au fost nenumărate situații de criză care m-au învățat să am răbdare, să-mi păstrez calmul, să nu izbucnesc la nervi. Și apoi, am avut parte de atâta muncă și atâta introspecție! A fost ca o viață de mânăstire, dar într-un loc absolut minunat. Și cu cât era mai greu, cu atât parcă descopeream mai multe la mine și înțelegeam mai multe despre cum e lumea asta.
– Cum e să te trezești cinci luni de zile cu sunetul valurilor în urechi?
– Dormeam într-o rulotă cu fereastra spre mare, și de multe ori mă trezeam chiar înainte de răsărit. Trebuie să recunosc că am trăit momente de pură minunare. Uneori erau păsări care traversau “ecranul”, alteori cerul era scăldat cu totul în roșu. Rămâneam tâmp de cât de frumos poate fi! Ora aia de la răsărit era timpul meu de rugăciune, citit și meditație. Asta, până să mă copleșească sarcinile cu totul.
– Cum ai descoperit credința, Corneliu?
– Vin dintr-o familie care crede, dar eu n-am fost omul care să ia ceva de-a gata. Am avut un deceniu de răzvrătiri și căutări, în care am vrut să fac lucrurile exact așa cum simțeam. La finalul lui, eram în depresie, cu relații eșuate și nicio perspectivă. Atunci am început să-mi pun pur și simplu întrebări. Îmi amintesc de un moment de mare disperare, când eram la biserică și mă rugam. Slujba era pe sfârșit și ar fi trebuit să plec. Dar mi-am zis: “Dar cine zice că trebuie să plec? Doamne, nu plec nicăieri, stau aici până îmi dai răspuns la rugăciune”. Și, la foarte scurt timp, a sosit răspunsul și l-am trăit așa, cu fiori din cap până-n picioare. Am simțit atunci că pot să mă îndrăgostesc de Dumnezeu așa cum te îndrăgostești de o ființă vie.
– Nu ți-e greu să-ți trăiești credința în viața de zi cu zi? Stai la oraș și faci o meserie care te poate fura cu agitația ei.

– Așa e, dar eu nu am nevoie să merg la mânăstire ca să cred în Dumnezeu. Și nici faptul că eu cred în Dumnezeu nu mă duce la mânăstire. Nu sunt un tip religios, nu sunt un formalist, am slăbiciunile și păcatele mele, nu sunt un sfânt, nu-s nici habotnic. Dar știu în ce cred și încerc să trăiesc relația asta cu Dumnezeu cât mai autentic.
– Cu fratele tău, Pavel Ulici, cu Flavia Hojda și surorile ei, formați un adevărat bastion al maramureșenilor descinși în Capitală. Te simți mai bine printre ai tăi?
– Mă simt extraordinar între oameni cu care am aceleași valori, indiferent de unde se trag. Ce-i drept, lângă maramureșeni mă simt mai aproape de casă, ca și cum prin ei o parte din locurile în care m-am născut vin mai aproape de mine.
– Tu de unde vii exact?
– Sunt născut și crescut la Baia Mare, dar copilăria mi-am petrecut-o în Bârsăul de Sus, înspre Satu Mare. E o zonă deluroasă, de codru, iar casa bunicilor e chiar pe vârf de deal.
– Ai fost primul venit la București, cel care a tras și restul familiei. Cum e în pielea fratelui mai mare?
– E și bine, și rău. Mi-aș fi dorit să fiu mai des partenerul de șotii al lui Pavel, dar rolul ăsta patern m-a scos în afara jocului. Acum încerc să nu-i dau sfaturi, ci doar să mă bucur cât pot alături de el. E frumos că ne susținem reciproc și ne pregătim împreună pentru audiții, a ajuns la o maturitate profesională care mă provoacă.
– Corneliu, tu ce vezi acum de la fereastra ta?
– Văd chiar Teatrul Național. Pe vremuri, făceam glume cu Pavel că, dacă tot n-am reușit să ne lansăm pe scena TNB, o să ne lansăm direct de la balcon.
– Dar în jurul tău?
– O sobă de teracotă nefuncțională. Și pereții zugrăviți de mine, albastru șters. E o casă în care mă simt foarte bine, pentru că am lucrat cu mâinile mele la ea.
– Ești un om foarte harnic, responsabil și gospodar, am putut vedea asta și-n emisiunea “Visuri la cheie”, pe care ai prezentat-o o bucată de vreme, unde nu te-ai dat în lături să renovezi cu mâna ta unele case. E tot din ADN-ul tău de moroșan?
– Cred că ține și de firea mea, dar cred că am moștenit mult și de la mama, care e un om crescut la țară, un om al pământului. Ea nu are stare, muncește de dimineață până seara. Nu se pune jos decât la sărbători sau dacă se îmbolnăvește.

– Un lucru e clar, nu ți-e frică de muncă…
– Unii spun că munca e o formă de sclavie. Dacă e să o privești așa, e o formă de sclavie, dar una prin care îți sclavagizezi eul și-i spui tu ce să facă. Prin efort, prin muncă, te poți autodepăși, te ridici deasupra eului care ar vrea să stea numai în confort. Dar confortul nu aduce progres nici profesional, nici spiritual.
– Corneliu, ai știut de mic că o să fii actor?
– Nu știu dacă am știut, dar sigur am visat. Posibilitatea de a trăi mai multe vieți într-una singură, de a fi și medic, și gangster, și erou, și îndrăgostit care se pupă cu toate actrițele frumoase de la Hollywood, mi se părea fascinantă. Doar că până la actorie am avut și un mic ocol. Am studiat patru ani vioara, am cântat într-o trupă, Bliss, am lucrat o vreme la o firmă de web design și abia apoi am ajuns la Teatru.
– Și uite-te în fața unei noi stagiuni. Te întorci și pe scenă?
– Pe scenă deocamdată doar într-un rol de figurație. Dar mă întorc la muncă, la proiectele de “voice over”, la filmări. Am început un proiect independent alături de Florin Danilov, am dat câteva castinguri la care aștept răspuns. Încet-încet, diminețile de la mare o să fie amintire. Până atunci, mă mai odihnesc un pic, cu “Love and Hate”, melodia lui Michael Kiwanuka, în boxe.