DAVID KOZMA: “Decât să fii străin la tine acasă, mai bine să fii acasă în străinătate”

– Actor de limbă română, maghiară şi engleză, născut în Secuime, David Kozma trăieşte şi se exprimă artistic de ani buni în Finlanda. O “persoană globală” care poate trăi oriunde –

La Festivalul din Tampere, cu autobuzul

– Ca să îl parafrazez pe Caragiale, care se în­tre­ba “Ce caută neamţu-n Bulgaria?”, te întreb şi eu: Ce caută româno-ungurul David Kozma în Fin­lan­da?

– Cred că ai nimerit-o bine cu Caragiale. Dacă el a ajuns la nemţi, iar eu n-am putut să stau la bul­gari, uite că am ajuns în Finlanda. În 2005, eram angajat ca actor la Teatrul din Sfântu Gheorghe, unde jucam în spectacolul “Trei surori”, pus în scenă de Radu Afrim, și care fusese invitat în Finlanda, la Festivalul de Teatru din Tampere. A fost o aventură pe cinste, fiindcă am că­lătorit până acolo cu auto­buzul tea­trului. Ne-a luat patru zile să ajun­gem în Fin­lan­da. Călătoria a fost o nebunie. În anul 2005, Ro­mânia nu era încă în UE şi nici ţările baltice, în zona Schengen. A trebuit să ne oprim la fiecare va­mă, şi ţin minte că şoferii aveau puse în paşaport bancnote de eu­roi, ca să ne lase vameşii să tre­cem mai repede, mai departe. To­tul a mers bine, până am ajuns la graniţa dintre Letonia şi Estonia. Vameşii estonieni, când au auzit că suntem o trupă de teatru româ­nească, în drum spre Finlanda, s-au uitat luuuung la noi şi primul lucru pe care l-au făcut a fost să sune la direcţiunea Festivalului din Tam­pere, să întrebe dacă aşteaptă un teatru din România. De ce atâta suspiciune, n-am înțe­les niciodată… Am trecut Marea Baltică cu feribotul. Pe feribot mi-am făcut cam prima impresie despre Finlanda. Deoa­rece băutura era mai ieftină în Estonia, mai tot finlandezul care avea o aplecare spre plăcerile bahice își procura li­corile alcoolizante din Tallinn. (Între timp, din câte am auzit, estonienii au pus taxe imense pe alcool, aşa că acum finlandezul împreună cu estonianul merg în Letonia să-şi procure băuturile.) Evident că, având băutura în bagaj, lumea nu putea să aştepte până acasă, aşa că oamenii mai deschideau câte o sticlă-două pe vapor. În consecinţă, în momentul în care am ajuns în Helsinki, din vapor a ieşit, pe lângă un imens abur de alcoale, și o maree de oameni, într-o stare, să-i zicem, mai de sărbătoare. Pe drumul din Helsinki spre Tampere ne-am oprit la o benzinărie în miez de noapte şi, spre marea noastră surpriză, primii oameni peste care am dat erau concetăţeni de-ai noştri, în­cercând să ne vândă Rolex-uri la preţ redus. Şi rămâi aşa, pe gânduri, şi te întrebi cum am reuşit să ajun­gem la momentul ăsta. Îţi trec prin minte tot felul de imagini de prin decembrie ‘89, din martie şi iunie ‘90, haosul din acei ani nouzecişti, în care în loc să în­ţelegem din ce sistem am ieşit şi în ce sistem o să mergem, fiecare a luat-o pe cont propriu, şi din acel haos a scăpat doar cel care a putut. Şi scrâşneşti din dinţi şi te întrebi unde şi când am eşuat să clădim o so­cietate bazată pe umanitate şi solidaritate… Cam cu aceste gânduri semisumbre am ajuns în Tam­pere. Oraşul era total altceva decât mă aştep­tasem. Evident, căutam în fiecare colţ câte ceva care să aducă a filmele lui Kaurismäki. Pe stra­dă aveam senzaţia că toată lumea vorbeşte un­gureşte, până ce ascultai mai atent şi îţi dădeai seama că habar n-ai ce îşi zic ei între ei. Eram în Nord, totul era exotic şi atmosfera uşor pasiv-agre­sivă. Ploua cam 50 de minute, cu pauze de 10 minute. Ziua începea la 4 și după ora 22 mai era încă lumină. Strada principală era promenada unde localnicii îşi scoteau seara maşinile lor vechi, americane. Am dat două spectacole primite foarte bine de publicul finlandez. Totul a fost cam ca la toate celelalte festi­valuri la care am fost, până când am ieşit într-o seară la o bere, la barul festivalului şi, localul fiind plin, ne-am nimerit la o masă cu niște localnici. După o vreme, m-am trezit că mi-am dat întâlnire cu una dintre persoanele de la masă, pentru a doua zi. Acela a fost momentul în care am întâlnit-o pe Salla, şi ea a de­venit detaliul care a schimbat totul. Dintr-odată, un festival pe meleagurile lui Kau­ris­mäki devenea o poveste ro­mantică, cu accente balca­nice, fără ca eu să conştien­tizez acest lucru.

O poveste de dragoste: Salla

– Acela a fost mo­mentul în care ai simţit că trebuie să rămâi acolo?

– Nu simţeam nevoia să rămân şi nici nu am rămas în momentul respectiv în Finlanda. Dar întâlnisem pe cineva care se afla la celălalt capăt al Europei, și interesul nostru unul faţă de celălalt era ceva ce trebuia să fie descoperit. Aşa că eu, abia revenit din Finlanda, am şi plecat la Budapesta, să joc într-un “Macbeth” industrial. Budapesta a fost un loc bun şi neutru de reîntâlnire cu Salla. După o săptă­mână petrecută cu ea, ştiam că o să trebuiască să fac alegeri dure în viitorul apropiat. Şi după o vreme, în care am făcut naveta între Transilvania şi Helsinki, via Budapesta, am ajuns la momentul în care a trebuit să luăm taurul de coarne şi să ne hotărâm ce vrem să facem în viitor. Legăturile de la distanţă sunt roman­tice şi frumoase, dar, după un timp, am ajuns la punc­tul în care trebuia să decidem dacă vrem să conti­nuăm împreună sau să lăsăm povestea să se stingă de la sine. Pe atunci eram tineri, plini de energie şi dornici să ne depăşim limitele, aşa că a fost o alegere firească să vrem să ne mutăm împreună. Că ne-am decis să ne stabilim în Helsinki a fost din cauză că vedeam un viitor mai bun acolo decât în România. Nu am simţit că tre­bu­ie să rămân în Finlanda. A fost, pur şi simplu, lo­cul unde am crezut că putem face ceva împreună. Că vreau şi trebuie să rămân în Finlanda am simţit abia după ce relaţia noastră s-a terminat, după 10 ani. Atunci a fost iar momentul de a pune în balanţă viaţa mea şi priorităţile ei. Eram într-un no­mansland creat de mine şi acceptat de mine. Decât să fii străin la tine acasă mai bine să fii acasă în străinătatea ta, mi-am zis. Cam ăsta a fost motto-ul după care m-am ghidat.

– Un actor se exprimă prin limba lui. Fin­landeza este o limbă grea. Cum te-ai descurcat?

– Tot timpul eu am fost un actor “migrant”. Sunt bilingv, am început să fac teatru în limba maghiară, am terminat actoria la secţia română. În facultate, am jucat “Cântăreaţa cheală” în franceză, fără să vorbesc limba. Am jucat şi în engleză… Ştiu că există un curent puternic care e de părere că actorul se poate exprima cel mai bine vorbind limba maternă, dar când eşti bilingv din naştere, care ţi-e limba mater­nă? În cazul meu, maghiara e mai aproape de inimă, pe când româna e mai cerebrală. Asta te face să joci diferit, în funcţie de ce limbă vorbeşti. Fiecare limbă are o dinamică a ei şi un ritm propriu. Dacă reuşeşti să-ţi ajustezi corpul la dinamica şi ritmul limbii, atunci nu ar trebui să ai probleme să joci un personaj, într-o altă limbă decât cea maternă. Cu multă muncă şi cu oameni care să te ajute poţi ajunge la un nivel la care publicul nu va fi deranjat de cum vorbeşti. Din fericire, suntem în 2019, şi teatrul a început să trateze mai mult problemele actuale ale societăţii, în loc să se lamenteze în fiecare iarnă cu câte un clasic. În plus, teatrul con­temporan ia din ce în ce mai mult în calcul această nouă şi continuă mişcare a popu­laţiilor. În teatrul contemporan, din fericire, accentul se schimbă din restricţie în atu. Evident că nu o să joc probabil niciodată un rol clasic major din dramaturgia finlandeză. Dar asta nu mă supără. Dimpotrivă, acest lucru îmi lasă timp să mă concentrez pe ceea ce este important acum.

Eu am avut mereu relaţii interesante, apropo de limbă. După cum ţi-am spus, am început să joc teatru în maghiară. În liceu, mă pregăteam să dau la actorie, la secţia ma­ghiară. Făcusem un spectacol la Gheor­ghi­eni, la Figura Studio, un spectacol la care regizorul Laszlo Vadas şi-a invitat nişte prieteni artişti din Cluj. Printre ei era şi regizorul Gelu Badea, care după spectacol a venit la mine şi mi-a spus că ar tre­bui să dau admitere la secţia română, că a mai fost un ungur de prin Secuime care a dat şi a intrat, că e mişto şi că totul o să fie bine. M-am dus mai mult să văd despre ce-i vorba. Şi cred că ăsta a fost atuul meu. Apărusem acolo cu un accent unguresc teribil şi cu un repertoriu cum se cere la secţia maghiară şi m-am trezit dintr-odată că sunt student la actorie, la clasa lui Marius Bodochi. Nu intru în amănunte despre cei patru ani petrecuţi la Cluj, dar îţi dau totuşi un detaliu care se leagă de limbă. Imediat ce am început şcoala, a venit profesorul şi mi-a zis că am un an să îmi rezolv problema cu accentul, altfel sunt out. Aşa că am luat o decizie drastică: să vor­besc numai în limba română. Am ţinut-o aşa trei ani. Poţi să îţi închipui cum reacţionau oamenii din Secuime când le vorbeam româneşte, ei ştiind că ştiu maghiara. Nu au vrut să mă mai servească la bar, au zis că sunt un trădător. În ochii acelor oameni, sigur, eram un trădător, dar asta nu m-a împiedicat pe mine să îmi trăiesc viaţa şi să mă concentrez pe ceea ce trebuia să fac. Ce vreau eu să spun e că, deşi pare un clişeu, cu muncă multă, cu dedicaţie şi pasiune, poţi să compensezi lipsurile pe care le ai.

Fantastica experiență Afrim

– În ţară te numărai printre actorii preferaţi ai lui Radu Afrim. Un spectacol scris şi regizat de el îţi purta chiar numele, “David’s Boutique”. Ce a reprezentat pentru tine colaborarea cu Afrim?

– Cu Afrim mă ştiam încă din facultate, dar nu apucasem să lucrăm împreună, aşa că a fost o în­tâm­plare fericită să ajungem în acelaşi timp la Teatrul “Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe. Posibi­litatea de a lucra cu el a fost o experienţă fantastică. Am învăţat să văd altfel teatrul. Am învăţat că un spectacol e un întreg în care fiecare element, de la text până la ultima furculiţă din recuzită, are aceeaşi valoare. Mi-a plăcut să descopăr un fel mult mai direct de a juca cu publicul. Ţin minte repetiţiile noastre de dimineaţă, la “Kinky ZoOne”, în Green Hours din București. Clubul era plin de elevi de liceu care chiuleau şi, dintr-o dată, ne-au devenit public la repetiţii. La început era infernal, încercai să-ţi aduci aminte replicile în faţa a zeci de elevi care vorbeau, râdeau, îşi beau cafeaua şi li se cam rupea că de atâta gălăgie, nu ne auzeam noi între noi pe scena mi­nusculă din Green. Asta, până când anumite scene au început să funcţioneze, comedia era maximă şi atunci gălăgia se schimba în atenţie şi, dintr-odată, aveam în faţă o sală plina cu spectatori care reacţionau la ce funcţiona bine şi reveneau la discuţiile lor, în mo­mentul în care pe scenă nu mai era nimic intere­sant. Ne-am dat seama că e o şansă rară să poţi să faci un spectacol cu publicul de faţă. Fiecare replică, situaţie, scenă au fost repetate în faţa liceenilor chiulangii, până când am ştiut că spectacolul funcţionează. Nu am lucrat nici până atunci şi nici după într-un asemenea mediu, dar pot să spun că a fost unul dintre cele mai mişto procese de lucru la care am participat.

Ai zis de “David’s Boutique”: a fost o surpriză enormă să mă trezesc că rolul meu are numele meu. A fost şi unul dintre cele mai grele roluri pe care le-am făcut vreodată. Cum devine persoana ta reală un personaj fictiv? Cât de David Kozma e David Kozma fictiv? Nu e uşor să te debarasezi de nivelul docu­mentaristic care vine din numele tău. Dar cu cât am intrat mai adânc în spectacol, cu atât mai mult am reuşit să mă detaşez de numele personajului meu.

Poate ar trebui să vorbesc şi despre cum am lucrat la “Trei surori”, la faimosul “Trei surori”. Am stat cam două luni de zile şi am improvizat scene şi situaţii pe care Radu ni le dădea. Cred că adunaserăm material pentru vreo trei spectacole. Cu o săptămână înainte de premieră, nu ştiam ce formă va avea spectacolul. A fost oarecum un proces mai aproape de cinematografie, unde se filmează toate scenele nu nea­părat în ordinea cronologică, şi când tot ma­terialul e filmat, oamenii se aşază la masa de montaj, taie şi leagă scenele împreună şi, ca prin magie, reuşesc să pună ordine în haosul de la filmări. A fost o perioadă excelentă, Radu adusese conceptul de “agora” la repetiţii, ne punea în grupe şi grupuleţe şi ne dădea teme de improvizaţie. După un timp, fiecare grupă îşi prezenta scena, iar “agora”, formată din ceilalţi colegi care priveau, îşi dădea cu părerea. Aşa, primeam sfaturi foarte bune nu numai de la regizor, ci şi de la ceilalţi colegi. A fost o situaţie rar întâlnită, în care, în mod democratic, ne dădeam cu părerea despre ceilalţi şi ascultam părerile celorlalţi.

Sunt foarte recunoscător că am putut să lucrez cu Radu Afrim. Am învăţat enorm de la el. Şi bune, şi rele. Cred că am crescut împreună.

– Cum ţi-ai găsit “vocea” ca artist în Finlanda?

– Venind în Finlanda, a însemnat că trebuie să-mi regândesc şi posibilităţile de a lucra ca artist, şi ce şi cum o să fac locuind în această ţară. E o mare diferenţă între artistul care vizitează această ţară şi artistul care vine să stea în ea. Primul e primit cu covorul roşu, celălalt e poftit afară din ţară pe covorul roşu. A trebuit să uit foarte repede că am jucat la Tampere, în cel mai mare festival finlandez de teatru şi să iau totul de jos. Nu eram singur, partenera mea de viaţă terminase facultatea de teatru în Danemarca şi revenirea pe scenele finlandeze era şi pentru ea dificilă. Există un fel de protecţionism în sistem. Cei care vin din sistemul de învăţământ finlandez, se angajează mult mai uşor. Venind din afara sistemului şi fără să ai un cerc de cunoştinţe, e foarte greu să poţi să lucrezi în teatrele finlandeze. În orice caz, singura variantă ca noi să putem face teatru era să ne înfiinţăm compania proprie. (E curios cum, în spaţiul european, circulaţia liberă e încurajată, dar când vine vorba de teatru, această circulație devine foarte dificilă.) Mă interesează cum să schimbăm acest lucru, cum să facem ca această circulaţie liberă să fie posibilă şi pentru artistul fără statut de guru (cum majoritatea dintre noi suntem), adică să nu fie un privilegiu pentru o minoritate. Trăim într-o Uniune Europeană şi ştim foarte puţine despre cei cu care împărţim această uniune. În loc să cheltuim milioane pe proiecte grandioase izolate, ar trebui să ne gândim la viitorul nostru cultural. Cam acestea erau gândurile noastre când am înfiinţat European Theatre Collective. Aveam ambiţii de Fight Club şi idei de a înfiinţa în fiecare capitală câte o sucursală. De aceea ne-am şi ales un nume atât de mare. Acum, când privesc înapoi, mă distrez de cât de naivi eram. Rea­litatea e că nu există fi­nanţări de dezvoltare pe ter­men lung ale unor proiecte de acest gen şi te-ntrebi de ce e aşa. De ce există milioane de start-up-uri şi modele de fi­nanţare pe partea tehnologică, dar pe partea culturală, găseşti doar finanţări de proiecte pe perioadă scurtă. Dar până să ajungem să rezolvăm problema culturii comune în spaţiul european, a trebuit să ne con­centram pe microrealităţile finlan­deze. Populaţia non­fin­lande­ză a crescut în ultimii 30 ani de la aproape 1% la 8%. În zona capitalei, fiecare al şa­selea cetăţean are alte rădăcini de­cât finlandeze. Această schim­bare mare a creat un vid în spaţiul cultural. Întrebarea e: cum pot aceşti cetăţeni să parti­cipe activ la viața culturală din Finlanda? Şi Finlanda, ca şi celelalte țări cu aflux mare de populaţie nouă, a căzut în capcana multi­cul­turalismului, în loc să se concentreze pe intercul­tu­ralism. Multiculturalismul îţi dă dreptul să îţi cultivi cultura proprie în comunitatea ta, pe când intercul­turalismul deschide posibilitatea ca aceste culturi să comunice între ele. Prima aduce segregare în socie­tate, pe când a doua încurajează dialogul între cul­turi. Cum acest dialog era aproape inexistent în Fin­landa, am început să ne concentrăm pe această felie. Cum poate fi teatrul un mijloc care să ajute dialogul între cultura ma­jo­ritară şi cea minoritară? Nu ştiu dacă mi-am găsit “vocea” ca artist, în schimb, ştiu că am găsit motivul pentru care vreau să fac teatru şi vreau să fac activism cultural.

– Ce lucruri îţi plac şi ce lucruri nu îţi plac în Finlanda?

Lucruri care-mi plac în Fin­lan­da:

– Copiii mei.

– Spaţiul. Finlanda are un teritoriu mai mare decât România, dar de patru ori mai puţini locuitori.

– Sauna. E cea mai bună invenţie. O recomand din tot sufletul. Dacă se poate undeva în mijlocul Finlandei, la o cabană cu saună la malul lacului.

– Peştele afumat.

– Transportul în comun din Helsinki.

– Bibliotecile. Un exemplu bun e bi­blio­teca Oodi, proaspăt deschisă şi care se vrea a fi livingroom-ul orașului. A devenit rapid unul dintre cele mai frecventate locuri.

– Spaţiul verde. Aş menţiona doar Keskuspuisto (parcul central), de 700 de hectare, care începe din centrul oraşului. Teoretic, poţi să porneşti din centru şi să ieşi din oraş umblând prin pădure.

Lucruri care nu-mi plac în Finlanda:

– Ţara fiind mai tot timpul în topurile de eficienţă a făcut ca oamenii să se simtă un pic superiori. Nu-mi vii tu, om de pe locul 97 în top, să-mi zici că lucrurile ar putea să fie făcute mai bine.

– Societate pragmatică şi tot timpul concentrată pe interes.

– Lipsa de spontaneitate. Aici totul e planificat pe luni de zile. Dacă vrei să ieşi la o cafea cu cineva, primul lucru pe care-l fac oamenii e să-şi scoată calendarul să vadă dacă o să aibă timp o jumătate de oră pentru tine şi cafea peste vreo 3 săptămâni.

– Empatia. De fapt, lipsa ei.

– Rasismul structural.

– Lista e lungă. Mă opresc aici.

– Eşti actor de limbă română, maghiară şi engleză, tată de copii finlandezi. Cine este de fapt David Kozma? Cărui spaţiu geografic şi cultural simţi că îi aparţii?

– David Kozma e o persoană “globală”, care în­tâmplător trăieşte în Helsinki, dar ar fi putut foarte bine trăi oriunde. Cred că trebuie să fim mândri de cultura locală, dar, pe de altă parte, ar trebui să încetăm să mai gândim și global: că planeta noastră mică şi supraîn­cărcată e împarţită în felii. Într-o lume în care vorbim la telefoane chinezeşti, con­du­cem maşini japoneze, mâncăm pizza italiană şi bem bere cehească purtând tricou facut în Bangladesh şi blugi în Vietnam, când încălzirea globală e o criză a zilelor noastre, când ju­mătate de planetă e sub incendii şi cealaltă jumătate în mişcare, cum putem noi să ne gândim doar la nivel local? Cred în umanitate şi în ideea că fiecare dintre noi are dreptul la o viaţă decentă. Foarte mulţi oa­meni deș­tepţi susţin că trăim cea mai bună pe­rioa­dă a uma­nităţii dar, totuşi, ecartul dintre cei bogaţi şi cei să­raci creşte în fiecare zi. Uităm că sea­ra, când lumea merge la culcare, cei mai mulţi dintre oameni se culcă cu burta goală și poate fără să aibă un aco­periş deasupra capului.

– Îţi este vreodată dor de România? Ce îţi lip­seşte de aici?

– Familia și prietenii mei sunt în România. Îmi e foarte dor de ei şi îmi lipsesc foarte mult. Fin­landa e o ţară plată, fără munţi, de aceea îmi e dor de crestele montane şi de locurile ascunse, extraor­dinar de frumoase, din munţii României.

– Vrei să revii să lucrezi în ţară?

– Sunt foarte interesat să revin să lucrez în România. Am şi câteva piese foarte interesante pe care aş dori să le pun în scenă acolo. Acum, între­ba­rea e dacă o să şi găsesc teatre interesate să cola­boreze cu mine.