IOSIF RĂZVAN BENA – „Încerc să mă bucur de tot ce mi-a dat Dumnezeu. Și simt, deseori, că într-adevăr mă iubește”

Preot și cercetător de elită în fizică cosmică, la celebrul „Institut de la Physique Théorique”, din Franța

E unul dintre marii specialiști ai planetei în studiul găurilor negre. A obținut re­cent un grant de un milion de euro pen­tru a-şi duce la îndeplinire cercetările. Savant ro­mân și, totodată, preot! Își împarte viața între ce­lebrul Institut de Physique Théorique, CEA-Saclay și o mică biserică românească din sudul Parisului. Învățăcel al unor fizicieni de Nobel, șef de pro­mo­ţie al celebrului MIT (Massachusetts Institute of Technology), cea mai prestigioasă universitate teh­nică din lume, apoi doctor în fizică şi postdoc­torand la alte universităţi de vârf americane, a re­fuzat oportunitatea de a rămâne în SUA, ca pro­fesor universitar, alegând Franța pentru a-și con­sa­cra mai mult timp descoperirilor sale. Un om care nu are nicio secundă de pierdut pentru câte are de fă­cut în viață. Acesta este părintele Iosif Răz­van Bena, prof. univ. dr. docent în fizică, născut în Ghe­­­lari-Hunedoara, omul care zi de zi încearcă să lă­murească legătura dintre legile știin­ței și ale lui Dumnezeu.

„Tot mai mulți fizicieni renumiți încep să vorbească azi despre Dumnezeu”

– Nici măcar nu știu cum să mă adresez: părinte, domnule profesor?… Mi se pare uluitor: cum e posibil ca același om care cântă duminica în­tr-o bisericuță ortodoxă din Franța să fie, în ace­­lași timp, doctor docent în găuri negre, „stringuri” și gravitație cuan­tică, domenii de „li­mită a cu­noaș­te­rii”, pe care foarte puțini oameni obiș­nuiți le pot pricepe?

– Cazul meu nu e singular. Tot mai mulți fi­zicieni renumiți încep să vor­bească azi des­pre Dum­nezeu. Mai cu­nosc câțiva oameni de știin­ță care slujesc în bise­rică. Eu, unul, mi-am dat sea­ma că, pe măsură ce înțelegi mai mult cum e făcută lumea, cu atât în­țelegi mai bine planul lui Dum­ne­zeu pentru oa­meni. Mereu mi s-a părut șocant un lucru: cum de noi, oamenii, putem pricepe cu min­tea noastră le­gile fizice ale Universului. Mintea noas­tră, a oa­me­nilor, a început să evolueze acum câteva mi­lioane de ani, vânând maimuțe în Africa. Și-atunci, cum putem ajunge cu creierul nostru, astăzi, la milioane de ani lumină de­păr­tare, încât să pricepem cum func­ționează galaxiile? Sau putea fi și invers, Dumnezeu putea să facă un Univers foarte simplu, pe care oa­menii să-l înțeleagă clar și în tota­litate. Dar nu. Asta e frumusețea: noi suntem exact la mijloc. Ca și cum Dumnezeu ne-ar fi pus în fața unei mari ghicitori, pe care ne lasă, pas cu pas, să o rezolvăm. Poziționarea asta a minții noas­tre exact la mijloc, unde Universul nu-i nici de ne­înțeles, nici de înțeles imediat, asta ne permite să facem știință.

Medalia de aur la Olimpiada Internațională de Fizică

– Cum se naște în mintea unui om uimirea asta pentru Univers? Ați ajuns la asemenea in­tui­ții încă din copilărie?

– E n-am avut o copilărie continuă. M-am năs­cut într-un sat din Ardeal, Ghelari, din zona Mun­ților Poiana Ruscăi, cu oameni foarte credincioși. În Ghelari, peste 20 de copii au făcut, după liceu, Teologia, și azi sunt aproape toți preoți. Dar eu am crescut acolo doar până la patru ani, după care am plecat la București. Cred că prima „uimire” față de felul în care e compusă lumea am trăit-o odată cu dezastrul de la Cernobâl. Aveam doar 11 ani și am fost părtaș la o scenă șocantă: cineva a adus o bu­cată de brânză, cumpărată de la un țăran, în labo­ratorul mamei, care era profesoară de fizică la Po­litehnică. Aveau acolo un contor Geiger foarte vechi, sovietic, care nu pornea decât la surse ra­dioactive foarte mari. Când au băgat brânza sub el, a început să pornească de unul singur, și fizicienii aproape s-au speriat, așa de radioactivă era. Mi-a ex­plicat puțin mama că o parte din calciul din brân­ză a fost înlocuit cu stronțiul radioactiv adus de vânt, de la sute de kilometri… Ceva așa, pe scurt. Dar am devenit curios. Ce este stronțiul ăsta? Ce par­ticule emite?… Am luat o carte veche, de chi­mie, a lui Nenițescu, și-am început să mă bag tot mai adânc în subiect. Am aflat că stronțiul acela nociv are prea mulți neu­troni, un izotop care vrea să se dezintegreze… Și tot așa. Ideea asta, de ele­ment, de particulă, mă fas­cina. Apoi, în liceu, am avut un profesor – Lucian Ioniță – care, într-ade­văr, mi-a stârnit patima de a descoperi legile Uni­ver­su­lui, uimirea de care ați întrebat. Când făceam pro­bleme, strecura dina­dins câte o greșeală de nuanță, greu de observat. Și eu săream în sus, mă luam la ceartă cu el, el striga la mine, eu mă răs­team că… Dia­logul ăsta m-a întărit. Cumva, te fă­cea să gân­dești cu mintea ta, să nu iei de-a gata tot ce ți se dă la școală. La fizică, se întâmplă cam așa: e greu dacă nu ai un dascăl care să te ajute „să intri acolo”, în domeniu. Dar dacă intri, devine mi­nunat. Faci o problemă și vezi că merge, apoi mai faci încă una… Când îți iese, simți o bucurie mare. Fi­indcă îți dai seama, încet-încet, că tu te joci cu pâr­ghiile lumii și-o înțelegi tot mai adânc. Cumva, pofta vine mâncând… Așa am ajuns olimpic, obţi­nând me­da­lia de aur, la a 24-a Olimpiadă Inter­na­ţio­nală de Fizică. Apoi în ‘93 am fost acceptat la MIT, apoi mi-am aprofundat studiile la celelalte uni­ver­si­tăți americane de top. Dar la intuițiile re­ligioase am ajuns mai târziu, când îmi pre­gă­team maste­ra­tul în teologie ortodoxă. Eram deja post-doctorand în te­oria stringurilor la UCLA și cântam în stra­nă la bi­serica „Sfânta Tre­ime” din Los Angeles. Și-a­veam aceeași între­ba­re: de ce putem în­țelege creația? La ce ne folosește dacă, oricum, n-o vom putea desluși până la capăt? Am studiat mult treaba asta. Și-am înțeles că asta se întâmplă fiindcă, în creștinism, re­lația noastră cu Dumnezeu este una copil-pă­rinte. Așa cum fru­mos spune Sfântul Pe­tru: „Voi nu mai sunteți robi, sunteți fii!” Or, un părinte nu vrea ca fiul lui să fie tâmpit, să nu priceapă ni­mic, ca un sclav, lăsat pradă fricii fa­ță de tot ce ne înconjoară. Orice pă­rinte vrea ca pruncul lui să evo­lue­ze, să des­copere un pic cum func­­țio­nea­ză lu­mea. Toate celelalte religii, in­clu­siv cele pre­creș­tine, văd aceas­­tă relație ca una sclav-stă­pân. Pă­gâ­nii, când vedeau un co­pac, zi­ceau că-n el e un zeu. Un fulger era o pe­deap­să din cer. Trăiau într-o frică ontologică față de tot ce-i în jur. Creștinismul vine și zice că este doar un singur Dumnezeu și El îi iubește pe oa­meni. El eliberează mintea umană de fricile astea. Vrea să ne dea șansa asta, să des­co­­perim cum a făcut Universul. Să nu mai fim sclavi, ci copii liberi. De aceea, eu cred că Dum­nezeu chiar vrea să facem știință. Și că se poate face fizică doar pentru că există Dumnezeu.

„Bine ai revenit în biserică!”

– Cum ați ajuns de la fizică la Dumnezeu? Cum s-a derulat această incredibilă evoluție a dumneavoastră pe treptele spiritualității creștine simultan cu cea care v-a dus până în vârful ie­rarhiei științifice mondiale? Se pot face amân­două deodată?

– Într-adevăr, m-am străduit foarte mult să ter­min MIT-ul cu notă maximă. Am avut eu am­biția asta. Studenții care-au trecut prin univer­sitatea aceea au o vorbă: că bagă profesorii ști­ință-n tine „ca și cum ți-ar da să bei apă cu furtunul de pom­pieri”. Practic, nu prea ai timp liber. Sin­gurele me­le momente de relaxare au început să fie într-un mic grup ortodox de la noi din uni­ver­sitate, dar nu puteam să trăiesc deloc credința în limba engleză. Aveam doar 18 ani, aproape un copil, totul mi se părea străin: cântecele, ritualul, oa­me­nii… Până într-o zi, când m-am hotărât să mă spo­vedesc. Și pre­otul de acolo, părintele Anthony, mi-a spus la sfâr­șit niște cuvinte: „Welcome back to the church!” („Bine te-ai întors la biserică!”). Asta m-a șocat. Într-adevăr, nu mă mai spove­di­sem de la 7 ani, dar eu credeam că duc totuși o via­ță cumpătată, fiind botezat creștin, ținând post din când în când, mai trecând uneori pe la bi­serică… Veneam dintr-un neam creștinat de 2000 de ani, cum își permitea americanul ăsta să-mi zică „Bine ai revenit în bi­serică”? Au trebuit să treacă ani până să-mi dau sea­ma că avusese dreptate. Apoi, într-o zi frigu­roa­să de iarnă, am auzit „Troparul Bo­botezei”, cântat în engleză, dar era exact aceeași muzică pe care-o țineam minte din satul copilăriei, când venea popa cu crucea la noi acasă: „În Ior­dan, Botezându-te, Tu, Doamne!…”. Muzica aceea m-a cutremurat. Am avut atunci un fel de „clic”, când toată ființa mea a fost invadată de întreaga trăire creștină pe ca­­­re o păstrasem cumva în sân­ge, în­că nemărturisită… Tot aco­­lo, în Bos­ton, m-am că­să­­torit cu Cris­tina, o femeie ex­traordinară, tot cer­cetător în fizică, absolventă de Harvard. Pe urmă a trebuit să-mi urmez cariera uni­ver­sitară și am ple­cat să-mi fac doctoratul la Uni­ver­sity of Ca­li­for­nia, San­ta Bar­bara (între 1997 și 2002), apoi pri­mele studii post­doc­torale la UCLA (2002-2005). În Ca­lifor­nia, mi s-a întâm­plat altceva ex­traordinar: l-am re­în­tâlnit pe prie­te­nul meu Costin Po­pescu. O min­te fabu­loa­să, îl ad­miram mult. El lu­ase două medalii de Aur la Olim­piada In­terna­țio­nală, fusese pe locul doi în lume. Cel mai stră­lucit elev la fizică din Ro­mâ­nia anilor ’80-’90. Ter­minase Harvard-ul primul, ne ști­am de la Boston. Stă­team și câte șase ore pe telefon să vor­bim des­pre fizică și teologie. Și-a făcut doc­toratul la Cal­tech, tot în „teoria strin­gurilor”, voia să devină pro­fesor uni­versitar în America. Ne-am re­întâlnit la biserica ro­mâ­nească din LA. Eram cântăreți în strană, eu și Cos­tin, doi doctoranzi în fizică… Până în­tr-o zi, când Înaltul Nathaniel l-a hi­rotezit – cea mai mică treaptă în ierarhia bise­ricii. Asta a fost du­minică. Luni m-a sunat, țin minte și acum cum mi-a zis: „Răzvane, eu renunț la fizică și mă duc să mă fac preot”. Punct. Și pentru mine ăsta a fost iarăși un șoc foarte ma­re. M-am gândit că dacă un asemenea fizician a făcut o schimbare atât de bruscă, pentru tot­deauna, asta înseamnă ceva. Ce s-a întâmplat cu el în timpul acelei slujbe de hiro­tezie? O revelație, ceva mistic? Atunci mi-a încolțit prima dată ideea s-o iau și eu pe urmele lui. Dar mi s-a oferit o altă bur­să post-doctorală la Institute for Advanced Study în Princeton (unde fusese Einstein profesor), toc­mai pe coasta de Est a Ame­ricii. Apoi un post de cercetător universitar aici, în Franța. Viața m-a dus pe alte căi.

Profesor la Santa Barbara și… preot hirotonit

– MIT, UCLA, Princeton!… E vorba de cele mai înalte școli din lume unde poate studia o minte omenească. Cum de ați ales să cercetați „stringurile” și totodată găurile negre, cele mai complicate și încă necunoscute domenii ale fi­zicii? Cercetând aceste „secrete ultime” ale crea­ției, asta v-a apropiat și de Creator?

– Ceea ce știu este că Dumnezeu mi-a dirijat pașii în opțiunile mele de viață. Chiar dacă pe moment păreau „nebunii”, privind apoi retroactiv mi-am dat seama că au fost cele mai bune alegeri. De pildă, faptul că am terminat MIT-ul, ca șef de promoție mi-a permis să fiu acceptat la doctorat la cele mai mari universități ale lumii, toate în Ame­rica. Am vizitat foarte multe, dar până la ur­mă, am ales Santa Barbara. Chiar dacă era ceva mai slab cotată, m-am dus acolo fiindcă l-am cu­noscut pe marele profesor Joseph Polchinski. O so­mitate. Acesta mi-a spus un lucru de care am ținut cont toată viața: „Dacă vrei să fii profesor uni­ver­sitar în domeniul ăsta, trebuie să faci o chestie mare. Să deschizi un drum nou. Altfel, n-are rost…”. Când am intrat în birou la el, atunci, în 1997, l-am întrebat naiv cum e cu teoria asta, a stringurilor (corzilor). Nici nu înțelegeam prea bine ce sunt. Niște fantastic de mici corzi invi­zibile, de 10-33 cm, din care emană toată materia, așa cum emană muzica din corzile viorilor… El m-a întâmpinat în picioare, transfigurat de fericire. Mi-a mărturisit că făcuse de dimineață niște calcule, în mai multe teorii legate între ele, care i-au dat același rezultat! Sărea în sus de bucurie, ca un copil mic! Ceilalți profesori pe la care fusesem erau deprimați, reci. El își păstrase „nebunia”, plăcerea aia de a des­coperi lucruri. L-am ales imediat. Și-am crezut în el, de la început. Iar apoi s-a dovedit că nu am gre­șit. De atunci până azi, n-am mai cercetat decât stringuri și găuri negre, la fel ca profesorul meu. Apoi, propunerea de-a ple­ca în Franța s-a ivit exact în momentul în care aveam ocazia de-a deveni pro­fesor universitar în SUA, după atâta studiu. Aș fi avut un salariu mult mai mare în America, dar am plecat. Altă „ne­bunie”. Deși Institutul Saclay e unul dintre vârfu­rile cercetării franceze, l-am ales mai mult fiindcă aici nu trebuia să predau, rămânân­du-mi mai mult timp pentru cercetare. Pentru că era o mai bună opor­tu­nitate de-a „face ceva nou” în fizică. Acum, pri­vind în urmă, îmi dau seama că Dumnezeu ia­răși mi-a dat ce-i mai bun. Am venit în Franța în 2006. Patru ani mai târziu, Înaltul Iosif, Mi­tropo­litul Europei Centrale și de Vest, m-a îndemnat să fiu hirotonit preot.

– În anul 2009, din 9.000 de aplicații în fizica ener­­giilor înalte, Consiliul Eu­ropean al Cer­ce­tării a ales una singură: cea a u­nui român, Iosif Răzvan Bena. Un milion de euro doar pen­tru fizică teo­retică, adi­că doar pentru a cerceta. Cum ați folosit banii și ce a adus nou în fizică această cercetare?

– E adevărat, ca să ai succes în obținerea unui asemenea grant, ei vor să vadă că vii cu ceva nou. Cam ceea ce dorea și profesorul Polchinski. Eu am fost primul român care a obținut acest grant de-un milion, soția mea a fost a doua, în domeniul ei – Fi­zi­ca Solidelor. S-a scris despre noi că prin aceste do­uă bur­se am atras mai mul­te fonduri euro­pene pentru cerce­tare, decât întreaga Românie, în 7 ani. Cu toate astea, când am venit cu teza pen­tru pro­iec­­tul meu, cea mai mare parte din co­­mu­ni­tatea știin­ți­fică a fost sceptică, chiar co­legi de-ai mei mi-au spus că n-am nicio șansă să dovedesc ce-mi pro­pu­sesem. Anume – să dove­desc că un obiect care se a­propie de o gaură neagră nu pică direct în gau­ră, ci, chiar la orizontul ei (limita, buza de in­trare) va în­tâlni o structură nu­mită „bilă de spu­mă” (fuzzball). Și că acel obiect nu va fi absorbit spre „singu­laritate” (unicul centru al găurii negre), fără a se mai putea întoarce, cum se știa până atunci. E o des­coperire de mare importanță, de­oa­rece con­du­ce la înțelegerea acelei „teorii uni­fi­cate”, pe care o ca­ută de-atâta timp toți fizicienii. Pe scurt: există două părți ale fizicii care explică tot ce se întâmplă în Univers. Pe de o parte, me­ca­nica cuan­tică ex­pli­că toate fenomenele la scară microsco­pică, cum au loc toate interacțiile dintre particule etc. Pe de al­tă parte, dacă ne uităm la Univers „în mare”, la cum se mișcă Soarele față de galaxie, planetele, ste­lele etc., acolo e o altă teorie care gu­ver­nează fi­zica: teoria relati­vi­tă­ții generale a lui Einstein. Ambele teorii merg foarte bine. Doar că atunci când încercăm să le folosim pentru a studia găurile negre, se bat cap în cap. Eu am avut o intuiție de a le pune împreună, într-un anume fel, folosind te­oria stringurilor. O teorie foarte com­plicată, ce pre­supune multe calcule, for­mule etc. Din mi­lio­nul de euro mi-am an­gajat o echipă de cer­cetători din toată lumea, care au avut posibi­li­tatea de a-și face postdoc­to­ratul în cadrul pro­iec­tului meu. Mulți din acești fi­zi­cieni au ob­ținut la rândul lor posturi de pro­fesor uni­ver­sitar și lu­crează și azi în acest domeniu, du­cându-l mai departe. Și deja am făcut progrese foarte mari.

– Ce fel de oameni vin în parohie și cum vă privesc enoriașii, știind cine sunteți? Când mai aveți timp și de biserică, de familie?

– Abia anul trecut am reușit să cumpărăm spațiul bisericii noastre din Palaiseau. Deși e la etajul doi al unei clădiri, mie îmi place locul. Și mai ales oamenii. Sunt amestecați, atât intelec­tuali, cât și meșteri în construcții, veniți aici să câș­tige un ban. Și vin. Au început să vină și câte 100-150, în fie­care duminică. Vă spun, după o săptă­mâ­nă de lucru la Institut, e singurul loc unde mă re­laxez, unde îmi găsesc liniștea sufletească. Noi avem o fată, Ioana, care are 15 ani și știe bine mu­zică psal­tică. Îi place să vină la slujbe, cân­tă la stra­nă la biserică. Asta fac: încerc să mă bucur de tot ce mi-a dat Dumnezeu. Și simt, de­seori, că în­tr-adevăr mă iubește. Acolo, în biserică, mă simt cu adevărat fericit.