Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CORNEL ILIE – „Ne-am păstrat inocența. Avem impresia că suntem tot la început”

VUNK 25

„Am terminat un etaj al casei”

– Ne reîntâlnim într-o perioadă foarte im­por­tantă pentru tine: anul acesta s-au împlinit 25 de ani de VUNK. Îţi vine să crezi?

– Nu prea! Adică am sentimentul că aniver­sarea asta, cifra asta, nu se potriveşte cu vârsta pe care o simţim noi, eu şi colegii mei. Aceşti 25 de ani de carieră mi se pare că ar indica o maturitate interioară mai mare decât aceea pe care o avem acum. Noi ne-am păstrat inocenţa, avem impresia că suntem tot la început, că nu ne ştie nimeni şi că trebuie să convingem încă un om şi încă un om şi încă un om… Dar cred că asta e foarte sănătos pentru noi! Ne ţine proaspeţi, treji şi activi. Tot timpul ne gândim ce şi cum să mai facem ca să reuşim. Căci, în fond, ăştia 25 de ani nu înseamnă c-am reuşit ceva în muzică. Singura noastră reuşită clară este că trăim din ceea ce ne place. În rest, în muzică, eu mereu spun că sun­tem la jumătatea drumului. Cred că niciodată n-o să spun: „Băi, gata! Până aici am putut sau până aici am ştiut!” Insist să gândim şi să trăim aşa toată povestea asta a trupei VUNK: ca şi cum ne trezim în fiecare zi şi trebuie să confirmăm ceva. Nouă, în primul rând, şi apoi şi celorlalţi oameni, la care ajunge muzica noastră. Cifra asta, 25 de ani, e doar o dată cronologică, e un calendar real, care nu se prea potriveşte cu calendarul nostru interior, care e încă pe la 5 ani. (râde)

– Totuşi, e bine că aţi marcat momentul ăsta, că nu l-aţi lăsat să treacă nebăgat în seamă…

– Noi suntem foarte atenţi la detalii, iar cu un an aniversar ca ăsta te întâlneşti doar o dată în ca­rieră, aşa că am considerat că merită să-l marcăm şi „în gura mare”, dar şi făcând ceva concret. Aşa că ne-am pus pe treabă încă de acum un an, când am lansat documentarul VUNK, „Jur să spun ade­vărul”, pe care l-am „asociat” cu un concert sim­fonic. Iar anul ăsta, în luna octombrie, când se îm­plinesc real cei 25 de ani de VUNK, am continuat. Practic, noi considerăm că am terminat un etaj al „casei”, l-am şi mobilat, l-am şi decorat, şi de-acum înainte trecem la următorul etaj.

Cel mai liniștit om din lume

Pe treptele de la Sala Polivalentă în 1994

– Ați susținut concertul aniversar la Sala Poli­va­lentă din Bucureşti. Cum te-ai simţit când ai urcat pe scenă? Te-a apăsat acest 25?

– A fost cel mai liniştit şi mai liniştitor concert, dintre cele mari, de până acum. Nu ştiu să-ţi explic de ce, dar asta a fost senzaţia mea. Spectacolele astea mari, de la Polivalentă, pe noi ne con­sumă enorm şi nervos, şi emoţional, şi fizic: pregătirile încep cu multe luni înainte, facem foarte multe repetiţii, aşa că, până acum, de fie­care dată când ajungeam la ziua concer­tului, în loc să fim în cea mai bună formă, noi eram storşi, epuizaţi. De data asta însă, cu toate că, tot aşa, am început pregătirile din martie şi am făcut o mulţime de repetiţii, când a venit ziua concertului, eu am fost cel mai liniştit om din lume. Iar în clipele alea, câteva, de dinainte de a păşi efectiv pe scenă, când urc cele trei-patru trepte, în loc să fiu în acea stare de emoţie fantastică, pe care cred că orice artist o are şi care îl hrăneşte pentru tot restul concertului, eu am fost cuprins de o pace interioară extraordinară! M-am simţit atât de sigur pe mine, atât de relaxat şi am avut aşa o încre­dere că totul o să iasă bine! A fost un sentiment pe care nu l-am mai trăit niciodată până acum! Nu ştiu… Poate că a fost efectul unui an întreg pe parcursul căruia şi raţional, dar şi subconştient, eu am tot construit momentul ăsta şi, urcând treptele către scenă, doar am ajuns să-l întâmpin sau poate, pur şi simplu, s-au aliniat toate planetele şi s-au îm­pletit toate energiile pozitive atât de bine şi atât de frumos, în­cât am dobândit acea stare de linişte ne­mai­întâlnită. Oricum, au fost nişte clipe speciale: înainte, la alte con­certe, urcând treptele către scenă, m-am hrănit din emoţie, acum, urcând acele trepte, m-am hră­nit din linişte. Poate nu e întâmplător că doar cu vreo săp­tă­mână îna­inte, descoperisem prima poză cu mine la Sala Po­livalentă, urcând exact aceleași trepte, la un concert caritabil din 1994. Acum, înainte de concertul de 25 de ani, am re­făcut ins­tan­taneul: am rugat să mi se facă o fotografie pe ace­leaşi trepte! În altă or­dine de idei, conceptul spec­tacolului de 25 de ani şi întreaga lui desfăşurare m-au ajutat să înţeleg mai bine ce şi cum ar trebui să facem de acum în­colo. Deci beneficiul a fost mul­tiplu!

„Tot ce putem spera este ca muzica VUNK să ne placă nouă foarte mult”

… şi în 2019

– Îmi închipui că şi reacţiile publicului te-au ajutat să-ţi cristalizezi ideile în sensul ăsta.

– Absolut! Energia oamenilor a fost şi mai puternică, şi mai intensă decât la concertele an­terioare. Ei au venit foarte încărcaţi emoţional de ideea asta, că „e concertul de 25 de ani”, iar apoi a urmat şi deschiderea spectacolului, pe care am făcut-o cu un monolog scris de mine şi rostit de Marius Manole, un monolog care a potenţat enorm emoţiile – şi ale noastre, şi ale publicului. Textul „s-a învârtit” în jurul titlului albumului pe care l-am lansat tot cu această ocazie, „Dom­nul Por­tocaliu şi Maşina Timpului”: Domnul Porto­caliu e Soarele şi tot el e şi maşina tim­pu­lui. Iar monologul a reprezentat, practic, me­sajul pe care Soarele îl transmite oamenilor: un reproş blând că au uitat cum să trăiască timpul, că au uitat cum să înţeleagă timpul şi că au uitat că, de fapt, fiecare om este timp din viaţa altuia. Şi apropo de cum trăim timpul şi de cifra asta, 25, ştii, raţional, ea îmi spune că parc-ar trebui să-mi vină să mă simt bătrân, dar nu! Nu mă simt deloc bătrân, ci, din contră, mă simt din ce în ce mai tânăr, din ce în ce mai proaspăt şi din ce în ce mai activ! Adică, în niciun caz, nu exis­tă ris­cul blazării.

– De obicei, la astfel de momente ani­versare, se obişnuieşte să se scoată pe piaţă „best of”-uri. Dar albumul vostru, „Domnul Portocaliu şi Maşina Timpului” conţine doar 2 piese vechi, iar restul de 14, sunt nou-no­uţe. Să fie albumul ăsta un simbol al efer­vescenței voastre şi al faptului că, aşa cum mi-ai spus, voi în fiecare zi simţiţi nevoia să convingeţi încă un om şi încă un om?

– Albumul e, într-adevăr, un rezultat al stării noas­tre interioare, iar piesele noi – chiar dacă unele sunt mai melancolice sau mai nostalgice – transmit o anume bucurie şi o formă de copilărie sau de naivitate, însă bine dozată. „Domnul Por­to­caliu” e de altfel scris în spiritul primului nostru album, cel din 1999, când habar nu aveam, de fapt, cum se face un album, habar nu aveam ce în­seamnă un clip, ce înseamnă un single, ce în­seam­nă hit pe radio sau hit-rotation… Termenii ăştia nu existau în mintea noastră, cu atât mai mult cu cât ei nu erau încă bine definiţi nici de piaţa muzicală din România. Iar noi nu aveam niciun fel de aşteptări. Aşa am procedat şi acum: am renunţat la orice fel de apăsare, dându-ne seama că, oricum, noi nu ştim să facem muzică pe gustul oamenilor, fiindcă, pur şi simplu, nu ştim care este gustul oa­menilor. Tot ce putem spera este ca muzica VUNK să ne placă nouă foarte mult şi să mai existe şi alţi oameni care să simtă ca noi. În clipa în care ideea asta s-a activat realmente în noi, lucrurile s-au legat foarte uşor. Pentru că, de fapt, asta e cheia: simpli­tatea. Însă ai observat şi tu cu siguranţă: noi, oa­me­nii, ca să facem ceva simplu, ne complicăm mult înainte. (râde)

– Cu ocazia acestei aniversări aţi publicat şi o carte biografică, „Déjà-vu. 25 de ani de VUNK”, care a fost scrisă de tine. Ţi-a fost greu să intri în rolul scriitorului? Una sunt versurile pentru o melodie şi alta e o carte.

Coperta noului album

– Să scriu o carte a fost o bornă pe care îmi doream să o depăşesc de foarte mult timp. Am în­ceput să fac exerciţii de scris cu mulţi ani în urmă: am pornit cu nişte mici povestiri, de o pagină sau două, am continuat cu nişte texte pe blog, am mai scris şi aşa, doar pentru mine, nişte idei de fic­ţiune… Dar nu găsisem po­vestea pe care s-o dezvolt în­tr-o carte, iar în faza iniţială şi teh­nica îmi lipsea… Uite însă că iar plane­tele s-au aliniat, iar uti­lul s-a îm­binat cu plăcutul: pe 16 iulie, anul ăsta, am mers la edi­tura „Curtea Ve­che”, să le pro­pun celor de acolo un alt soi de carte, pe care noi am fi vrut s-o lan­săm cu ocazia aniversării celor 25 de ani de VUNK. Dar cei de la edi­tură mi-au spus: „Da’ de ce nu scrii tu o carte?” Primul meu răs­puns a fost: „Nu cred că e timp.” Dar faptul că următoarea lor replică a fost „Încearcă!”, m-a mo­tivat. Un astfel de pro­iect, apa­rent im­posibil, l-am luat ca pe o pro­vocare. Aşa că am ieşit din bi­­roul de la „Curtea Veche” şi mi-am setat, în minte, data de 16 septembrie, ca termen de pre­dare. M-am dus acasă, m-am apucat de scris şi exact când îmi promisesem singur că voi fi gata, am fost: pe 16 septembrie am predat cartea editurii. Dincolo însă de provocarea ac­ceptată şi de satis­facţia reuşitei, cele două luni în care am scris la cartea asta au reprezentat o formă de terapie ex­traordinară: să stau să caut în mine, în ex­pe­rienţele mele şi în trecutul nostru a fost un exer­ciţiu absolut benefic. În ceea ce priveşte textul, în sine, am încercat să-i dau o formă literară, să nu fie doar o înşiruire cronologică seacă de „Atunci s-a în­tâmplat asta…” şi „Atunci s-a întâmplat aia…”, iar el să „func­ţioneze” perfect în relaţie cu concertul şi cu albumul. În plus, la finalul cărţii, am introdus şi un basm, „Oraşul minunilor”, pe care l-am scris în urmă cu 5 ani. Am pus şi povestea asta acolo din pură curiozitate: să văd dacă ea va ajunge la sufletul cuiva, să văd dacă vor exista reacţii la ea şi, dacă da, de ce natură vor fi ele.

Vunk la 25 de ani

– Între trupa VUNK și viața ta se poate pune aparent un semn de egalitate. Și-atunci, de ce-a fost nevoie ca, înce­pând de anul trecut, să intri și în distri­buţia musicalului „Mamma mia”, cu care în această toamnă, dincolo de repre­zen­taţiile de la Sala Palatului, din Bucu­reşti, plecaţi şi într-un turneu prin ţară? Ce te-a motivat să îmbraci haina perso­najului Sam Carmichael, unul dintre cei trei potenţiali taţi ai lui Sophie? Tot pro­vo­carea?

– Exact! (râde) Am vrut să văd dacă pot să-mi depăşesc nişte limite pe care le credeam de nedepăşit. Adică eu nu sunt actor, nu ştiu să joc, nu ştiu să dansez… În plus, când mi s-a făcut propunerea să intru în distribuţia de la „Mamma mia”, am aflat şi că premiera avea să fie în aceeaşi zi în care noi, VUNK, aveam programat concertul simfonic şi cu vreo două zile înainte de lansarea documen­ta­rului. Dar m-am aruncat „în valuri” şi am „înotat” cu mare sârg, având mereu în minte ideea că tre­buie să fac totul ca să mă ridic la înălţimea colegilor mei din dis­tribuţie şi ca să nu deza­­mă­gesc pe nimeni. Perioa­da aceea de pregătiri, dar şi ulte­rior, fiecare re­prezentaţie în parte, au însem­nat şi înseamnă o lecţie extraor­dinară pentru mine: am învăţat foarte mult, şi din punct de vedere muzical, şi din punct de vedere coregrafic, şi din punc­tul de vedere al lucrului în echipă, şi din punctul de vedere al descoperirilor în pro­priul meu interior…

„O bună parte din România e superbă!”

Cu fetiţa lui, Zara

– În timpul care s-a scurs de la precedentul nostru in­terviu, ţi-ai întemeiat și o fa­milie: azi eşti om însurat şi ai doi copii. Se potrivesc visurile tale de fericire cu lumea în care trăim?

– N-am nicio emoţie că lumea nu va fi mai frumoasă decât e acum. Cred că în prezent trăim într-o perioadă de confuzie generală, societatea globală pare c-a luat-o razna şi se manifestă multe nevroze. Dar, în realitate, eu sunt convins că răul strigă mai tare decât binele şi că de-asta ni se pare că e aşa de multă demenţă pe pământ. Însă, dacă ne apucăm să săpăm puţin, să trecem de suprafaţă, constatăm că în lume se întâmplă multe lucruri minunate, că există mulţi oameni frumoşi şi buni şi inteligenţi şi că există şi multe locuri superbe, unde poţi să trăieşti în linişte şi în echilibru. După părerea mea, contează la ce eşti atent, la ce te uiţi. Te uiţi la un colţ de cameră, unde nu e nimic, decât multă beznă sau te uiţi pe fe­reas­tră, unde vezi o întreagă lume, scăldată în lumină. Eu prefer să mă concentrez pe varianta a doua, şi aşa am început să-i cresc şi pe co­pii – chiar dacă ei sunt încă foarte mici, am pornit deja să le inculc nişte valori: să fie generoşi, să fie atenţi la tot ceea ce-i încon­joară, să respecte şi să îmbrăţişeze viaţa în toate formele ei, fie că e vorba de oameni, fie că e vorba de animale, fie că e vorba de natură. Şi sunt convins că sunt foarte mulţi oameni care gân­desc la fel ca mine, doar că ei nu sunt prea vi­zibili, fiindcă, în general, societatea e atentă la chestiile urâte, şocante ori macabre.

– Și printre locurile acelea superbe, unde poţi să trăieşti în linişte şi-n echilibru, se numără şi Ro­mânia?

– Clar! Cred că o bună parte din România e su­perbă şi reprezintă un spaţiu minunat, unde poţi să trăieşti bine şi frumos, şi cred că o bună parte dintre români sunt extraordinari, sunt frumoşi, buni şi inteligenţi. În ţara asta se întâmplă lucruri fantastic de interesante, în ţara asta sunt mulţi oameni care fac lucruri remarcabile! Trebuie doar să le vedem! Să ne interesăm, în sensul ăsta. Să nu ne mai lăsăm pradă asaltului news-feed-urilor cu subiecte urâte, negative, pline de critici… Sincer, eu cred foarte tare în România şi cred că, odată şi-odată, lucrurile or să se aşeze, o să se cearnă grâul de neghină, cred că odată şi-odată o să scăpăm de oamenii ăştia care se împing cu de-a sila în faţă, deşi ei nu se pricep la nimic, o să scăpăm de oamenii ăştia care sunt şi proşti, şi fuduli. Iar probabil că asta o să se întâmple când societatea, când noi toţi o să înţelegem că educaţia e lucrul cel mai important şi că educaţia se face începând de la nivelul familiei.

„În fiecare noapte, vedem stelele”

Vunk la Sala Polivalentă

– De trei ani te-ai mutat „la ţară”. Locuieşti în afara Bucureştiului. Ai luat hotărârea asta pentru ca atunci când te uiţi pe fereastră, cum spuneai mai devreme, să vezi, în loc de beznă, lumină?

– Exact! Am ajuns ca oraşul să mi se pară din ce în ce mai greu de suportat. E prea multă aglo­me­raţie pe străzi, e prea multă aglomeraţie în min­ţile oamenilor, e prea multă poluare emoţională… În schimb, acolo, la ţară, unde locuim eu şi familia mea, de trei ani încoace, vedem stelele în fiecare noapte, ziua ascultăm toate păsările din lume, seara ascultăm broaştele, avem spaţiu în curte unde să ne jucăm, prin iarbă, cu toţii – şi copiii, şi părinţii, şi câi­nele –, dar avem şi o grădiniţă de legume, de un­de ne hrănim toată vara… Şi, peste toate astea, e o linişte a vieţii, care se transformă şi într-o linişte a sufletului, o linişte de care chiar am devenit de­pen­dent. Deşi am trăit 39 de ani în oraş, ba chiar şi în acelaşi bloc, acum n-aş mai putea să mă întorc la traiul urban! Plus că, oricum, eu nu m-am rupt de Bucureşti: vin aici în fiecare zi. În Bucureşti mă întâlnesc cu colegii, în Bucureşti lucrăm împreună, în Bucureşti ne facem repetiţiile, în Bucureşti joc tenis… Oraşul e încă foarte prezent în viaţa mea.

– Cornel, hai să încheiem discuţia cu „o vorbă de duh” legată de optimismul care îți guvernează viața…

– Eu cred foarte mult în ceea ce am spus pe scenă, în timpul spectacolului de la Polivalentă: „Deschide ochii şi vi­­sează! Viaţa este frumoasă!”

Foto: DRAGOȘ IVAN (2), RĂZVAN LUPICĂ (2)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian