Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

DAN STANCA: „Păcatul meu este că iau totul în serios. Nu mă pot juca de-a literatura”

Este unul dintre numele consacrate ale literaturii române din ultimii 30 de ani. A publicat peste 30 de romane, iar câteva i-au fost premiate de Uniunea Scriitorilor și traduse în alte limbi. Să scrie atât de mult și de bine, îl ajută poate și faptul că este un om însingurat, un ob­ser­vator sumbru al realității, dar și un căutător neobosit al semnelor divine în întâmplările aparent banale.

„Cu cât scriu mai mult, cu atât e mai vraişte în mine”

– Ultimul interviu pe care ți l-am solicitat pen­tru revista „Formula AS” a avut loc exact acum zece ani, pe aceeași terasă umbrită de pruni pe care ne aflăm și acum, din cartierul în care sun­tem vecini. Printre altele, îmi spuneai la acea vre­me că în sufletul tău e vraişte şi că doar scriind poți, cât de cât, să te structurezi. S-a schimbat ceva între timp?

– Procesul acesta nu a funcţionat aşa cum spe­ram. Acum zic pe dos: cu cât scriu mai mult, cu atât e mai vraişte în mine însumi… Ceea ce mă în­tristează. Pe de altă parte, am tot mai acut senzaţia că firul s-a scurtat. Nu mai am 54 de ani, ci 64. Este te­ribil! Tocmai de aceea vreau să fac bilanţuri, să văd pe ce picior stau, cu ce mă prezint la Judecată. În primul meu roman, scris în 1983, pe când aveam 28 de ani, imaginam două personaje care vin unul în faţa altuia. Primul îi arată celuilalt o bibliotecă de cărţi, toate scrise de el, în schimb, celălalt nu-i arată decât mâinile goale. Iar cel dintâi, în loc să-l sfideze prin bogăţia realizărilor sale, dimpotrivă, se îngrozeşte. Da, ăsta-i adevărul, palmele goale sunt cea mai insuportabilă oglindă. Cine se uită în­tr-acolo e străbătut de un fior, fie distrugător, fie me­tanoic…

– Palmele astea goale, cum spui, se pot îm­preuna şi astfel trecem din domeniul făptuirii, în acela al rugăciunii…

– Nu pot fi decât de acord cu tine, dar trecerea aceasta, dacă se face, are loc cu mare dificultate. De fapt, în ultimul meu roman, încă neapărut, iau în discuţie tocmai acest proces. Deci, uite cum ai anticipat…

– Cum se cheamă romanul și ce tratează?

– „Adio, România”. Încerc să văd într-un viitor de care, la urma urmei, nu ne separă cine ştie ce… Da­că anul trecut am aniversat un veac de la în­cheierea primului război mondial, La Grande Guerre, nu m-am putut abţine să nu-mi imaginez cum va arăta lumea şi, bineînţeles, ţara mea, în mo­mentul în care vom fi foarte aproape de aniversarea unui secol de la sfârşitul celui de-al doilea război. Deci, cam pe aici încerc să bat.

– Provocator! Cartea se încheie pesimist, așa cum anunță titlul?

– Nu, în această carte nu e vorba de pesimism, ci de o rezonanță tragică – un tragism, zic eu, de cea mai bună calitate. Tragicul, cum bine știi, e mai presus de pesimism și de optimism. Mai ales că finalul e cu totul și cu totul șocant.

– Ai o serie de autor la Editura „Vremea”. Tot acolo vei publica şi noua ta carte?

– Fireşte, seria este elegantă, iar editura a acor­dat serii de autor unor oameni de cultură celebri, lui Vintilă Horia şi Petre Pandrea, nume cumva divergente, dar amândouă exponenţiale privind o anumită orientare artistică şi ideo­logică. Du­pă cum vezi, sunt hotărât să merg până la capăt. Te rog să nu râzi de tonul meu sumbru-patetic, dar în clipele actuale, nu mai sunt deloc încălzit de naivitatea începuturilor. Nici nu mai am entuziasmul de atunci. Sunt un om destul de în vârstă şi care, de la o zi la alta, se întreabă dacă mai are rost să scrie vreun rând. Într-un articol publicat în revista „Viaţa Ro­mânească” spu­neam că fac parte din categoria ace­lor autori care, deşi sunt conştienţi de inutilitatea unei cărţi, mai ales a unui roman, cred enorm în im­portanţa lui. Sunt, deci, două tendinţe contrare, care nu au cum să nu fa­că rău aceluia în al cărui suflet şi minte coabi­tea­ză. Altfel spus, cu un picior apeşi pedala acce­le­raţiei, cu celălalt frâna. Curată nebunie! Dar uite aşa am trăit ani şi ani.

Dan C. Mihăilescu spunea despre mine că am o fibră dostoievskiană şi trag de ea de mai bine de trei decenii. Corect. Nu mi-am trădat niciodată te­mele şi abordarea, nu sunt nici un autor manierist, nu mă pot limita la prezentul imund, nu-mi plac picanteriile şi condimentele culese din vreo epocă ima­ginară. Universul meu este acesta în care tră­iesc, dar personajele sunt transfigurate de miza me­tafizică. Este marea preocupare a omului care nu vrea să ajungă un „mort în viaţă”, refuză atât ro­botizarea, cât şi spectra­li­zarea…

„Comuniștii vorbeau despre ștergerea diferențelor dintre sat și oraș, acum se șterg diferențele dintre țări”

– Tratezi cu maximă se­rio­zitate tot ce te în­conjoară. Nu e greu să trăiești așa, fără zâm­bet?

– Nu pot să mă joc de-a li­teratura, de-a ideile! Păcatul meu este acela că iau totul foar­te în serios, ştiind însă că trăim într-o epocă în care lumea râde de „serioşi”. Nu avem nevoie de încrâncenaţi, ci de zefle­mi­tori, avem nevoie de circul de pe face­book, o facem pe ne­bu­nii, dar suntem cea mai con­for­mistă generaţie de la facerea lu­mii. Comuniştii vorbeau despre ştergerea diferenţelor dintre sat şi oraş, un mare obiectiv al po­liticii lor de omo­ge­nizare, acum se şterg diferenţele dintre ţări, continente, culturi, deci tot aia, şi, fir-ar să fie, cu o treaptă sau două mai sus… Au trecut 30 de ani de la Revoluţie şi totul e ca un vis. Sau ca un coşmar care, până la urmă, tot vis este. Una dintre caracte­ris­ticile acestei lumi mai este şi aceea că nu se mai poate mira. Rar când mai vedem oameni simpli care-şi duc mâna la gură şi exclamă: „Doamne sfinte!” sau „Maică Precistă!”. Dar şi în sufletul lor este us­că­ciune. Atâtea orori şi bizarerii ni se oferă, încât ne-am imunizat deplin. Şi atunci, uite ce zic: omul zilelor noastre nu mai visează, ci este visat. A fi visat în­seamnă să atingi un grad maxim de pa­si­vitate. Nu mai trăieşti, eşti trăit. Scriitorii de aceea sunt scri­itori, ca să ru­pă plasa, web-ul în care sun­tem în­făşuraţi şi astfel să-şi in­vite cititorii să facă acelaşi lucru. Nu întâmplător, „net” înseamnă pla­să, iar www este chiar această uriaşă învelitoare, world wide web, care ne-a făcut pri­zonieri, dar atenţie, nu vedem încă faţa monstruoasă a pă­ian­jenului care a ţesut plasa. Când o vom vedea, acela, să ştii de la mine, va fi sfârşitul lumii.

„Dacă nu mai trăiești emoția debutantului, degeaba scrii”

– Când scrii, mai faci diferența dintre „scrisul de drag” și „scrisul de meserie”, cum spunea Emi­nescu?

– Dacă atunci când scrii nu mai trăieşti emoţia debutantului, degeaba ai scris. Scrisul trebuie să combată rutina, până în ultima clipă. Altfel nu mai e scris, ci meserie. Am un deosebit respect faţă de meseriaşii cuvintelor, dar fără ingenuitate, fără acel bob de inconştienţă, fără un minim de speranţă că după ce ai terminat tu nu mai eşti acela care în­cepea să o scrie, literatura ta nu mai are nici o le­gătură cu adevărata vocaţie, iar unde nu e vocaţie, deci chemare, nu e nimic. Asta e până la urmă: să fii chemat. Cineva de undeva să te cheme, iar ceea ce realizezi să reprezinte tocmai drumul spre Acela care te cheamă. Dacă totul se rezumă la nivelul mentalului, hai, al talentului, ai ratat. Desigur, poţi fi lăudat, poţi fi premiat, dar tu, în forul cel mai intim, te simţi inutil.

– Există o diferență între vocaţia li­terară şi vocaţia spirituală? După ce ai scris atât, te simţi mai aproape de literă sau de spirit, ca să nu zic chiar de Duh?

– Dacă aveam cu adevărat vocaţie spirituală, eram în altă parte. Am mai spus de o mie de ori lucrurile acestea. Cred însă că am vocaţie literară şi tocmai în vocaţie constă talentul meu. Apoi mai ştiu că nu sunt un meseriaş sută la sută. Nor­mal, tot scriind mi-am însuşit anumite tehnici, mi-am şlefuit sti­lul, dar de multe ori, în faţa paginii, mă simt cel mai bine toc­mai când nu gă­sesc cu­vin­tele po­trivite, când dau din colţ în colţ, nu atunci când fo­lo­sesc o schemă sau alta. De aceea, subiec­te­le mele, cele mai multe, sunt bazate pe o tematică spi­ritua­lă. Bunăoară, în romanul acesta „Adio, Ro­mâ­nia”, ating şi problema Mânăstirii Vladimireşti. Acolo a fost ceva neobişnuit, care stimulează, fireşte, ima­gi­na­ţia şi pe de altă parte ne dovedeşte că ata­şamentul religios nu e câtuşi de puţin luat de-a gata. Şi în materie de credinţă trebuie să fim la început, ca oamenii din urmă cu o mie de ani. Adevăratul credincios e la rân­dul lui un debu­tant care păşeşte în biserică, cu emoţia scriitorului ce nu mai are răbdare şi fuge la chioşcul de ziare, ca să-şi cumpere revista unde i-au fost publicate primele poezii.

– În tot ce faci, nu se poate să nu existe și o picătură de fericire…

– E ca în Cehov… Kostea se sinucide, dar Nina, deşi e conştientă de faptul că nu a ajuns o mare ac­triţă, merge mai departe. Cred că asta e tot şi nu mai am ce adăuga. Nu să mergi înainte, ca un în­doctrinat, dar să mergi, având crucea pe umeri. E du­rere mare în sufletul tău, nu poţi truca, dar ceea ce duci în spate e însăşi fericirea…

Claudiu Tarziu

Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Bucu­rești. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae – viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian