Bocitoarele din Extremadura

Bocitoare spaniole, într-o imagine de epocă

• Descântecul, claca, deochiul, bocitul mortului, cum să crezi că asemenea obiceiuri străvechi românești, practicate până în ziua de azi ca ritualuri autohtone, s-ar putea găsi, sub forme în­ge­mănate, tocmai în cealaltă parte a continentului, la granița Spa­­niei cu Portu­galia? Și care nu se mai găsesc nicăieri în Europa Occidentală! Când să se fi întâlnit tradiția românească cu tradiția iberică? Chiar și după 100 de ani, după ce moder­ni­zarea Spaniei a trecut ca un tăvălug peste vechile credințe păgâne, încă se mai găsesc „la capătul lumii”, în Extremadura, dovezi ale vechilor legături. Să te afli acolo și să nu le cauți po­vestea ar fi un eșec demn de… Cartea Recordurilor •

La clacă, în Spania

Extremadura. Petic de verde în pustiu

La finele anilor ’20, când profesorul craiovean Alexandru Popescu-Telega, unul dintre marii noștri experți în cultură spaniolă, se pune să scrie despre „asemănările uimitoare dintre folclorul iberic și cel românesc”, multe dintre obiceiurile pe care le des­coperă, la mii de kilometri depărtare de țară, sunt încă vii în Spania. Le vede „în direct”. Ia parte la ele. Le descrie uluit. Claca, sau „deshoja”, cum i se zice în spanio­lă, îl impresionează în mod spe­cial. „Aidoma clacei noastre, des­hoja se ține mai ales toamna, după culesul porumbului. Treaba se face gratis, firește, dar gazda, cu obraz, cinstește pe invitați cu vin sau cu țuică. Și iată-i pe toți adu­nați în jurul unui porcoiu de știu­leți, în tindă, la lumina lămpilor cu gaz, curățând de zor porumb, în vreme ce vreun unchiaș sfătos spune snoave ori basme. Din când în când, se cântă și se mai încinge și câte un joc. Nu lipsesc nici în­ghiontelile și pișcăturile. Dar ha­zul cel mare la muntenii spanioli e când apare «el mono», o umflătură ce crește pe tulpina unor po­rumbi (tăciune) și care, după ce se usucă, se pre­face într-o pulbere neagră și lipicioasă, pe care țăranii o păstrează ca să mânjească cu ea la clacă, fața vreunui participant. La noi, hazul se iscă tot cu această pulbere neagră, numai că pățitul se mân­jește singur pe față și fără să știe, când își pune căciula, murdărită înainte, în cap”.

Marele cercetător, unul dintre cei mai importanți traducători ai lui Cervantes în limba română, umple apoi pagini întregi cu descrieri surprinzătoare ale unor superstiții identice la spanioli și la noi. „Sunt superstiții dintre cele mai ciudate, care nu se găsesc decât la noi și la spanioli”, spune el.

„La noi se crede că dacă se apropie de un om dormind, undeva în câmp, vreun șarpe, șopârlele îl trezesc, vârân­du-i-se în sân. La iberici, când vreun șarpe e gata să muște un om adormit pe câmp, sosește șopârla și, vârându-i coada în gură sau în ureche, îl deș­teaptă. La ei, dacă la ceas neobișnuit din noapte cântă cocoșul, se va schimba timpul. La noi, când or cânta cocoșii seara, se strică vremea. La ei, când o găină cântă cocoșește, e semn că moare cineva din casă. La noi, când cântă găina cocoșește, e semn de piază rea! La ei, există o iarbă care sfarmă fierul. La noi, acela care are iarba fierului poate deschide cu ea orice încuietoare”. Zeci și zeci de astfel de exemple, întinse pe pagini întregi!

„Originea comună e singura explicație!”

Biserica din Casar de Caceres

Că asemănările între cele două extremități ale Europei sunt izbitoare nu mai încape vorbă! Dar profesorul Popescu-Telega se străduieș­te să își ex­plice cum de sunt ele posibile, cum de s-au păstrat identic numai la noi și la spanioli, și nu le găsim, pe cele mai multe dintre ele, nicăieri în restul Euro­pei? „Numai o origine comună, înde­părtată, poate explica aceste asemănări. Alte căi să le explice nu sunt de admis! Raporturi între spanioli și români n-au existat, de nicio natură, se cuvine s-o recu­noaș­tem! Pentru ca astfel de asemănări să fie posi­bile, trebuia o conviețuire de secole, dacă nu de mi­lenii”.

Jurnalist la ora siestei

Femeie rugătoare într-un cimitir spaniol

Stârnit de argumentele solide ale profesorului ro­mân, am pornit în Spania, mult dincolo de Barce­lona și de Madrid, mult din­colo de legendara ce­tate a Numanciei, despre care am scris, să găsesc dovezi ale tradițiilor co­mune româno-spaniole, câte au mai rămas în Peninsula Iberică, după ultimele decenii în care modernitatea a ras de la temelie vechile rânduieli. De fapt, rânduielile morții mă interesau în primul rând, despre care aflasem de la Popescu-Telega. „În legătură cu moartea”, spune profesorul, „să amin­tim de bocitoare, care tot așa plâng pe mort ca și ale noastre. În Spania, în Extremadura, ele se nu­mesc «lloronas», «plân­gă­toare»”. Am pornit, așadar, cu cărțulia profe­sorului drept ghid, spre Extremadura, tocmai în extremitatea sud-vestică a Spaniei. La orele sies­tei, satele albe plutesc aidoma unor năluci, când pe stânga, când pe dreap­ta, în aerul încins al de­șertului de piatră, pe care îl tăiem cu mașina, ve­nind dinspre Sevilla. Li­niștea care înghite to­tul ca-ntr-o vitrină de mu­zeu dă și mai multă stranie­tate locurilor. Nu e țipenie de om nici în biserici, nici pe la muzee sau primării, nici la magazine. Preț de câteva ore, de pe la 1 până la 5, totul e suspendat în timp! Mă așez pe-o bancă sub un palmier, lângă o frumoasă cate­drală gotică, și mă gândesc ce nebu­nie m-a putut aduce atât de departe de casă, în cău­tare de vechi urme românești! Nimic din ceea ce văd în jur, de zile întregi, nu se potrivește cu ce am lăsat acasă, în România: deșert în loc de verdeață, palmieri în loc de stejari și de brazi, catedrale de marmură, în locul bisericuțelor noastre de lemn, siesta la vremea în care ro­mâ­nul nu-și vede capul de treabă prin grădină. Tre­buie să fie ceva dincolo de toată această stranie aparență, nu se poate altfel! Nu se poate să fiu pe o pistă greșită!

Vânătoarea de bocitoare

Israel Merino, specialista în mistere

O iau spre Merida, capitala Extremadurei, o ve­che cetate antică, aflată acum în patri­moniul univer­sal UNESCO.

– Bine ai venit la capătul lumii!, mă întâmpină, glumeață și plină de viață, jur­na­lista și scriitoarea spaniolă Israel Es­pino, una dintre cele mai bune cunoscă­toare ale „misterelor” Extremadurei.

Israel a publi­cat o carte despre partea ocultă a acestui ținut atât de ciudat al Spaniei. În documen­tările ei din anii trecuți s-a întâlnit, printre alte personaje „ciudate” din peisajul cultu­ral spaniol de azi, și cu ultimele boci­toare din Extremadura, urmașele celor des­pre care scria profesorul Telega. Ultima bo­ci­toare adevărată pe care a mai prins-o în viață, Señora Lalanda, tocmai ce a murit, la 100 de ani.

„Acum am aflat și eu că s-a prăpădit, păcat că nu ați mai prins-o în viață”, spune Israel, uimită să afle că bocitoarele despre care ea scrisese ca despre niște personaje pe cale de dispariție, convinsă că se mai află doar acolo, la „capătul de lume” al Extremadurei, la noi sunt bine și își fac „meseria” nestingherit. „Nu știu cum a fost la voi, dar aici, la noi, s-a dus o luptă crâncenă pentru eliminarea acestor obiceiuri pă­gâne. Chiar de prin secolul al XVIII-lea, era ideea că trebuie eradicate aceste credințe vechi. În multe locuri, s-a reușit. Unde nu s-a reușit atunci, s-a reușit mai încoace, după secolul XIX, într-un mo­ment în care bocitul se transformase într-un întreg spectacol, lu­mea ajunsese să râdă de bocitoare, se exagera foar­te mult, era prea teatral, iar biserica a luat ati­tu­dine”, povestește Israel.

„Credem și noi în deochi, la fel ca românii!”

Toni și soțul ei, majordomii „Frăției Sufletului” din Casar de Caceres

– Totuși, în anii trecuți, ai reușit să găsești bo­citoare în Extremadura. Cum se face că aici au scăpat?

– Aici nu s-a reușit „stârpirea” bocitoarelor, pentru că suntem, cum îți ziceam, în „fundul lumii”. Avem aici sate foarte îndepărtate de civilizație, e o zonă foarte rurală, în care au rezistat ritualuri pă­gâne incredibile, care trimit la legă­turi cu populații din cu totul și cu totul alte zone ale Europei, cum se vede în cazul acesta, cu bocitoarele din România! Avem aici o zonă care nu are nimic de-a face cu restul Spaniei. Avem Las Surdes, niște văi foarte înguste, unde era foarte greu de ajuns, de unde era foarte greu de ieșit, și unde s-au păstrat obiceiuri străvechi. Acum câțiva ani, când am întâlnit-o, la Casar de Caceres, pe Lalanda, ulti­ma boci­toare adevărată din zonă, am mai întâl­nit o per­soană care se ocupa cu bocitul, dar era foarte reticentă când venea vorba de presă. Nu voia să spună lumea despre ea că ar câștiga bani din superstiții… Señora Facunda nici nu te lăsa să-i zici „bocitoare”, pentru că aici, la noi, termenul a căpătat, în timp, o însemnătate peiorativă, li se zicea așa și celor care cerșesc, și celor slabi, celor care se plâng mereu de câte ceva… Cu timpul, îmi ex­plică Israel mai departe, termenul depre­ciativ de „bocitoare” s-a transformat în cel de „rugă­toare” („rezandera”, cineva care se roa­gă pentru sufletul mortului, înainte de îngro­pă­ciu­ne). Forțate de pre­siu­nea bi­sericii și a societății, for­țate de modernitate, ultimele boci­toare din Spania au renunțat, trep­tat, la ritua­lul considerat prea tea­tral și s-au transformat în „rugă­toare”. Și-au stins strigătele și in­cantațiile, dar au rămas neclintite în credința lor străveche, veghind și acum, în se­cret, departe de ochii presei și ai lumii, sufletul mortului, în zilele și nopțile de dinainte de îngropă­ciune.

– Cum decurgea ceremonialul acesta al bocitului, așa cum l-au prins ultimii oameni din zona Ex­tremadurei?

– Cum murea cineva, lumea le chema pe boci­toa­re la înmormântare. Nu doar la îngropăciune, ci și în zilele de dinainte, la priveghi. Și asta nu pentru că nu avea cine să-l plângă pe mort, ci pentru că exista credința asta că dacă ești plâns de mai multă lume, cu atât sufletul urcă mai repede, mai ușor, la cer. În ultima vreme, în zonă se plătesc „rugătoare”, „rezanderas”, despre care se crede că, prin rugile lor, pot scoate sufletul mortului din purgatoriu. Aici sunt oameni foarte speciali, care țin foarte mult la credințele lor stră­vechi. Îmi imaginez că și românii sunt la fel, de vreme ce doar aici și acolo se mai păstrează aceste obiceiuri!

– Sunt curios să aflu dacă în afara cultului morților prin bocit, lumea crede aici și în deochi, cum se întâmplă la noi, în România…

– Cum să nu! Aici i se spune „mal de ojo” („rău de ochi”)! Vezi pandantivul ăsta pe care îl am la gât? Ăsta e chiar împotriva deochiului! E degetul mare prins în pumn, un semn care se folosește frec­vent la țară, când simți că cineva poate să te deoa­che. Se face acest gest și în zilele noastre! Iar pandantivul ăsta nu e ceva ce găsești doar în muzee, e un obiect ce poate fi cumpărat de oriunde! Se folosește mai ales pentru co­pii, ei sunt mai vulnera­bili la de­ochi. Aici, în Ex­tre­madura, mai avem ceva ce nu găsim prin alte părți. Se cheamă „Mal de luna” („Rău de lu­nă”). Efectele sunt ace­leași ca la „mal de ojo”, doar că aici nu lu­mea, privindu-te, îți face rău, ci luna, care te atin­ge cu lumina ei și te lasă „alu­nado” (lunatec). Nu mai ai pof­tă de mâncare, ești ter­mi­nat, exact ca la deochi. Și asta nu trece decât da­că mergi la o „rugătoare” să te descânte. Ele se pricep să alunge deo­chiul. Nu știu dacă în Româ­nia e la fel, dar aici se ia un vas cu apă, se pune în ea ulei de măs­line, iar dacă acesta stă sau nu la suprafață, ești sau nu ești deocheat.

– La noi, deochiul se vindecă cu cărbuni. Și într-adevăr, el poate să îmbolnăvească un om…

Israel e uluită de ce aude. „Atâtea asemănări?”. Când, în istorie, să se fi întâlnit popoarele noastre, ca să-și trans­mită obiceiuri atât de par­ticulare, atât de specifice nu­mai lor? Există cu siguranță un mister. M-aș bucura să-l dez­le­găm într-o zi. Cândva, trebuie să fi existat o mare întâlnire între strămoșii spaniolilor și românilor…

Ultima îngropăciune a Lalandei

Amuletă împotriva deochiului

Mă despart de Israel. Trei ore au zburat ca vântul! Începe, iarăși, siesta. La Merida sunt peste 40 de grade și toată lu­mea se ascunde în spatele o­bloanelor răcoroase din orașul vechi. Pornesc spre Casar de Caceres, satul ultimei boci­toa­re din Extremadura. Vreau mu­sai să-i cunosc pe oamenii aceș­­tia speciali, care au rămas ultimii pe ba­ricadele vechilor credințe comune româno-spa­nio­le.

La 5 fix, punctual, de cum s-a terminat siesta, doam­na Toni Lazaro mă așteaptă în ușa casei și mă primește cu o îmbrățișare drăgăstoasă, de parcă aș fi „nepotul de la Capitală” și nu vreun jurna­list străin. Señora Toni e personaj de vază în sat. Împreună cu soțul ei, sunt majordomii „Frăției Sufletelor” din Casar de Cace­res, un obicei vechi de când lumea, care spune multe despre felul de a fi al spaniolilor din Extre­madura. De trei ori pe an, la diferite sărbători locale, oame­nii din „Frăție” pornesc prin sat, cu praporii bise­ricii în frunte (prapori bogați, ca la noi, în Ardeal) într-o lungă procesiune, opresc la fie­care casă și se roagă pentru sufletele celor tre­cuți „dincolo”, din fie­care familie.

Pentru su­fle­tele celor morți se ruga și biata Lalanda, când mai trăia. „De un an s-a stins, săraca”, îmi spune Toni Lazaro. „O știam bine, imediat o vedeai ieșind din casă, toată cernită, de cum se trăgea clopotul că a murit careva în Casar. Pe vremuri, nu era capelă în sat, mortul era ve­gheat la el acasă, iar acolo apărea Lalanda, care știa toată rânduiala, stătea și se ruga toată noaptea pentru sufletul omu­lui. De când cu ca­pela, nu o mai prea ve­deai. Venea doar la cu­nos­cuți, dacă era chema­tă. A venit nechemată la înmormântarea tatălui meu, fuseseră vecini o viață, țin minte că l-a ve­gheat și s-a rugat pen­tru el toate nopțile ace­lea… Noi mergeam seara spre casă, toată fami­lia, Lalanda rămânea aco­lo, la capelă, singură, cu lacrimile și cu rugile ei”, spune, nostalgică, doamna Toni. Din păca­te, obiceiul a dispărut acum până și din Casar de Caceres, satul lor atât de puternic, când vine vorba de vechile tradiții…

*

Reporterul Formulei AS, la Casar de Caceres

Când plec de la señora Toni, e deja seară. În depărtare se aud clopotele bisericii din cen­trul satului. Două bătrânele ies în poartă, alarmate. „Oare cine o fi murit?”. „Cred că e bărbat, parcă am auzit că a tras de 15 ori clopotul”, spune una dintre ele, și pornește încet, adusă de spate, spre biserică. Merg magnetizat pe ur­ma ei, ca și cum aș reface ultimul drum al Lalandei, prin Casar de Ca­ceres. Mergem așa, fără să ne vor­bim, câteva minute bune. La final se întoarce și îmi zâmbește, ca și cum ar ști de ce mă aflu în sat…

– S-a mai dus unul! Cine-o să-l jelească, cine o să se roage pentru el, acum, că s-a prăpădit biata Lalanda? Cu rugăciunile ei, sufletele plecau mai ușor.

Își ascunde chipul sub un ba­tic și-apoi se face nevăzută pe o stradă îngustă. Foșnetul pal­mie­rilor uscați, bătuți de vântul cald al serii, mătură urma pași­lor ei. Rămân singur, în inima Extrema­durei, acest straniu capăt de lume, în mijlocul unui sat ce pare să fi zburat, cândva, din Carpați, în vestul ex­trem al Iberiei.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian