DANIELA CONDURACHE: „Nu vreți să vă cânt șeva, oamini buni?”

Cântăreața din copac

– Ca orice artă adevărată, muzica populară are valori consacrate, iar dvs. sunteți, așa cum se spune, un „clasic în viață” al ei. Și așa cum se în­tâmplă cu marii artiști, cariera vă este mai bine cu­­noscută decât viața. Drept care, prima între­ba­re pe care v-o pun este legată de cea dintâi amin­tire pe care o a­veți despre dvs. cân­tând…

– Cred că nu aveam mai mult de trei ani, când am auzit, prima dată, muzică populară la radio. Eu am co­pi­lărit în satul Stânceşti, din comuna Mihai E­mi­­nescu, judeţul Boto­şani, și să ai radio, pe atunci, era mare lucru. Țin minte cum încer­cam să reţin frânturi din melodiile pe care le as­cultam şi apoi le cântam după gard, du­pă casă, așa, pentru mine, jucându-mă cu păpu­şile… După aceea, pe la vreo 4 ani, pândeam oa­me­nii din sat care plecau şi se întorceau de la mun­cile câmpului cu căruţele, ori pe jos, cu sapele pe umăr, cu furcile, mă ițeam înainte, pe drum, şi-i în­trebam: „Nu vreţi să vă cânt șeva, oamini buni?”. Frânți de trudă, mă refuzau, săracii: „După o zî di muncă, crezi că avem grija cântării tăli!”. Mare dezamăgire, că eu aveam deja visuri de-ar­tis­tă, îmi doream să am public, să am cui să cânt! Așa că am schimbat strategia: în curtea casei, aveam un păr bătrân și înalt, în care îmi pe­tre­ceam mult timp. Aşa pere, cu gustul ăla, atât de bun, n-am mai mân­cat nicio­dată! Şi mă urcam în el, stă­team la pândă și cum vedeam că se apropia cineva, începeam să cânt! Văleu! Cântam să mă au­dă tot satul! Aşadar, părul acela bătrân a fost prima mea sce­nă. Din care cu greu coboram. Erau multe de fă­cut prin gos­podărie, şi mama, draga de ea, mă che­ma s-o ajut cu câte ceva, după puterile mele, însă eu răspun­deam: „Stai, să mai cânt olecuță şi dup’-aceea vin!”. Dacă vedea mama că nu putea şi nu putea să mă dea jos din păr, lua câte-un bolo­hă­nel de pă­mânt şi-arunca-n mine, ca să cobor oda­tă! Şi să nu credeţi că iarna trăgeam cortina, spe­riată de frig! Nici vorbă! Eu aveam focu-n mine. Gla­sul meu răsuna și mai bine peste ulițele îngro­pate în omăt. În sat era liniște și glasul meu urca până-n stele.

Oala de lapte acru

– Afirmarea când s-a produs? Când ați fost băgată în seamă cu adevărat?

– Lângă noi, lângă casa părinţilor mei, locuia un om pe nume Iliescu, care era la curent cu pa­siu­nea mea pentru cântat. Într-o zi a primit vizita unor cunoştinţe şi-atunci a venit la mine şi mi-a zis: „Da­niela, hai cu mine să-i conduc pe mu­safiri până în crucile drumului, şi tu să le cânţi ceva frumos!”. Eu mai crescusem puţin, mer­geam deja la preşco­lari la școala de muzică, și nu mai petreceam aşa de mult timp în păr, că aveam de învăţat şi – închipuiţi-vă! – devenisem şi ruşinoasă. Când nenea Iliescu m-a invitat să le cânt musafirilor, m-am cam codit. Văzând aşa, dânsul a dat să mă ademenească. Mi-a zis: „Uite, dacă vii să le cânţi oamenilor, îţi dau o oală de lapte acru!”. M-am gândit: „Ao­leu, ce mă­măligă bună o să facă mămica şi c-o oală-ntrea­gă di lapti acru… Ce bu­nătate!” Aşa că m-am dus şi am cântat. După care m-am întors fuguţa acasă. La scurtă vreme, ţinându-se de cuvânt, nenea Iliescu s-a înfăţişat la noi la uşă cu o oală, într-adevăr mare, de lapte acru. Aceea a fost prima plată ce-am primit-o pentru mun­ca mea… Plată în natură! (râde)

– Părinţii dvs. aveau, şi ei, glas frumos?

– Foarte frumos! Mama a avut voce de soprană – spre deosebire de mine, care sunt contraaltistă. Cânta la strană, în biserica noastră, care e undeva, sus, pe un deal, iar de la biserică până în vale, în mijlocul satului, deşi distanţa era mare, la sărbători, şi mai ales de Paşte, la Prohod, când uşa bisericii rămânea larg deschisă, glasul mamei se auzea lim­pede până jos, la noi acasă! Tata, la rândul lui, cân­ta foarte frumos – cum se spune la noi, „avea me­lodie”, adică „avea ureche muzicală” şi un glas foarte plăcut.

Alaiul pocornițelor

– Să mai rămânem puţin în Stânceşti. În copilăria dvs., satul moldovenesc încă mai avea acea atmosferă patriarhală de odinioară?

– Da! Lumea Stânceştiului era încă aşezată pe temelia unor tradiţii vechi, care se manifestau în toate cele ale vieţii de zi cu zi, darămite la sărbă­tori! De pildă, la noi rămăsese conservat inclusiv un obicei ancestral, pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri în ţară şi care se ţinea în seara de Înviere. Închipuiţi-vă Stânceştiul mărginit de mai multe dealuri, fiecare cu denumirea lui – „la Rădi”, „în Fundoaia”, „la Mândreasca”, „la Jâtărie”, „la Curte” (unde a fost curtea conacului Callimachi şi unde mai există încă superba bi­serică de pe moşia Callimachi, care este monument istoric). Ei, pe toate dealurile astea se adunau flăcăii satului şi făceau pocorniţe. Pocorniţele erau nişte pari de lemn tare, care se înveleau în saci, sacii se îmbibau cu păcură şi apoi aceste făclii se aprindeau. Odată ce făcliile tuturor băieţilor erau aprinse, ei începeau să le legene aşa, dintr-o parte în alta, şi cu toţii o porneau cu pocor­niţele sclipind în albăstreala serii, către biserică. Aveai impresia că dealurile au prins viaţă şi că se mişcă! Era superb! Dar încă şi mai important era simbolul: focul care alungă duhurile rele, înainte de sfânta sărbătoare a Învierii. Întru slava căreia cu toţii, flăcăii cu pocorniţele şi noi, restul satului, aducând coşurile pregătite cu tot ce trebuia, ne adu­nam la biserică. Unde stăteam până dimineaţă, la sfinţit, cum se stă şi azi: se stă la slujbă, după ce se ia Lumina se merge şi se aprind lumânări în tot ci­mitirul – ce imagine înduioşătoare şi cu ade­vărat înăl­ţătoare! –, iar oamenii se întorc la casele lor pe la 8-9 dimineaţa. Doamne, aveai aşa un sen­timent de comuniune! De fapt, comu­niunea şi spiritul întrajutorării stăpâneau întreaga lume a sa­tului, care ducea o viaţă mai simplă şi mai curată. De exem­plu, în copilăria mea, încă se mai făceau clăci. Adică, pentru muncile câmpului, întreaga co­mu­­nitate se organiza şi, în fiecare zi a săptămâ­nii, cu toţii lucrau pe pământul unei familii, prin rotaţie, până când toată treaba era dovedită pentru toată lumea. Apoi, la noi în sat, sâmbăta, în fiecare gospodărie se coceau pâinile în cuptor, se făceau turte pe plită şi, dacă o femeie nu apuca, săraca, fiindcă muncise până târziu sau fiindcă avea mulţi copii, pe care trebuia să-i rânduiască şi să le spele la mână toată lucruşoarele, atunci vecina îi cocea şi ei pâine şi o salva. Iar apoi, când vecinei i se în­tâmpla să nu apuce să-şi facă pâine, femeia dintâi o ajuta ea pe dânsa. Şi astfel de exemple aş mai putea să vă dau multe!

„Doi părinți precum doi sfinți”

– Povestiți-ne și despre părinții dvs., despre familia dvs. de moldoveni vechi și adevărați…

– Eu am avut o copilărie frumoasă, mereu m-am simţit extraordinar de iubită, de ocrotită şi de apreciată de părinţii mei. În casa noastră s-a trăit chibzuit. Nici mari bogătaşi n-am fost, dar nici nu pot spune că ne-a lipsit ceva. Iar părinţii mei au fost un model pentru mine, din multe punc­te de vedere. Dar… În primul rând, trebuie să vă spun că eu am avut o soră, de-o frumuseţe rară, care însă a murit, lăsând mare jale în inima alor mei. Bunicii din partea mamei au fost și ei bolnavi, și mama i-a îngrijit cu atâta atenţie, cu atâta tandreţe, un înger adevărat. Pe lângă că trebuia să vadă de gospodărie, dar şi de mine. Începusem să merg la şcoala de muzică, în Botoşani, iar dânsa mă ducea în fiecare zi până acolo, indiferent de anotimp şi de cum puteam să ne deplasăm. În iernile grele, când se înfunda dru­mul, tata înhăma caii la sanie, în rest, mergeam pe jos, pe pământul uscat, vara, sau prin noroaie, primăvara şi toamna, încălțate cu cizme de cauciuc. Ba, uneori, dacă ploua mult, se umfla râul Dresleuca, se inunda şesul şi eram nevoite să traversăm vadul pe de-a dreptul. O dată era să murim amândouă, înecate! În ultima se­cundă, mama a apucat să-mi facă vânt pe mal, da’ era să fie ea luată de apă, numai că m-am întors eu la timp, am prins-o de mână şi-am scos-o şi pe dân­sa. Da! Ne-am salvat una pe cealaltă de la moarte! Vă în­chipuiţi cum am ajuns eu în ziua aceea la şcoală: udă leoarcă şi murdărită toată! Şi nu aveam decât o singură cămăşuţă, pe care mama mi-o spăla şi mi-o călca tot timpul, să fiu curată. Era greu… Pe de altă parte, tata muncea, și el, bie­tul, din răs­puteri, dar şi cu mare drag de meserie: el a fost unul dintre principalii meșteșugari din satul nos­tru, care știa să-ți ia casa de la zero, de la pământul gol, şi ţi-o dădea „la cheie”. Făcea case ca pe la noi, din chirpici, acoperite cu tablă, la cine avea sau îşi permitea, dacă nu, cu carton. Tata se pricepea la tot: era lemnar extraordinar, zidar iscu­sit… La noi în casă era multă trudă, multă sufe­rinţă de pe urma pierderii surorii mele, dar, cu toate astea, părinţii mei ştiau să fie şi veseli, ştiau să creeze şi mo­mente senine, de care eu mă bucuram cu tot su­fletul meu de copil. De pildă, când se făceau nunţi în sat, tata era mereu un fel de staroste şi făcea tot felul de glume, ca să-i binedispună pe oameni. Şi de Anul Nou, ce veselie se isca în casă! Tata în­chipuia tot felul de măşti, se deghiza cu câte un ca­pot de-al mamei şi se lega la cap cu o basma împrumutată tot de la ea… Tare frumos mai era!

„Astăzi mama nu mai este/ S-o revăd pe la ferestre”

– În ce măsură credeţi că familia dvs. și lumea satului v-au format caracterul de la vârsta matu­rităţii?

– O, multe am în­văţat, atât din lumea sa­tului, cât şi de la părinţi: cinstea, onoa­rea, impor­tanţa cuvân­tului dat… Dar poate că lecţiile cele mai im­portante au fost afec­ţiunea, spiritul de sa­cri­ficiu născut din iubire şi omenia, lecţii pe care le-am deprins de la părinţii mei, de care am fost foarte ataşată şi care sunt icoanele su­fle­­tului meu. Am şi o me­lodie, pe care am com­pus-o pentru pă­rinţii mei, ale cărei versuri sunt izvorâte din adân­cul sufletului şi care ex­primă cel mai bine po­vestea noastră şi senti­mentele mele faţă de ei. Iată cum sună: „De-o fost întu­neric beznă,/Şi glodul până la glez­nă,/ Când eram doar o cop­chilă,/ Mama m-a luat de mâ­nă,/ Să-mi arăte drumu’ mieu,/Şel lasat de Dumne­zău./Lumea-n sat o întreba,/ Ce-a să facă fata ta,/ Marie?/ Mama-o stat şi s-o gândit,/ Şi cu greu o chibzuit,/ A să facă şe-i e drag,/ Cânticu’-nvaţat în prag,/ Eu averi să-i dau nu am,/ Dar am stat cu ea la geam,/ Şi i-am aratat în zare/ O lu­mină lucitoare,/O lumină hărăzâtă,/ De la Dum­niezău primită./ Dar azi mama nu mai este,/ S-o revăd pe la ferestre,/ N-am nici mamă, n-am nici tată,/ Şi-oi spune la lumea toată/ Că nu am nişi-un părinte,/ Cu vreo vorbă să m-alinte.//” (plânge) Asta a fost familia mea şi tot ce am deprins în sâ­nul ei m-a modelat pentru toată viaţa. Părinţii mei au fost nişte oameni foarte buni la suflet şi care au făcut foarte mult bine în jurul lor, iar bunătatea aceasta a lor, „omenia învăţată, ca o piatră neste­mată”, cum spun într-un cântec compus de mine mi-a devenit motto-ul vieţii. Pe cât pot, încerc mereu să ajut pe oricine are nevoie.

– Câte scări a trebuit să urcați, pentru a deveni cunoscută?

– După liceul pedagogic făcut în Botoşani, am plecat la şcoală la Ploieşti, unde, în 1975, am fost nominalizată ca reprezentantă a judeţului Prahova, la Festivalul Cântecului Popular Ro­mânesc „Ma­ria Tănase” din Craiova, a cărei lau­reată am devenit. Câștigând acest premiu, am primit dispensă de vârstă, că nu împlinisem încă 18 ani și am fost angajată ca solist profesionist la Orchestra „Rapsozii Botoşanilor”, unde am stat vreo 7 ani, ulterior fiind solicitată la Ansam­blul „Ci­prian Porumbescu” din Suceava, unde am de­venit colegă cu Irina Loghin, de care mă leagă o prie­tenie pe viață, și unde am stat vreo 15 ani, pentru ca după aceea să fiu invitată să in­tru în echipa Ansamblului „Ciocârlia” din Bucu­reşti! Am plecat de-acasă când eram încă foarte crudă, şi tare, tare greu mi-a fost să mă înde­părtez de părinţi, dar m-au alinat pasiunea pentru muzică şi fiecare premiu nou pe care îl luam.

„În fiecare județ există câte o fabrică de folclor”

– Cât de prietenoasă era lumea muzicii popu­lare cu noii-veniţi?

– O, în această breaslă, concurenţa e crudă. Eu am avut noroc că, iniţial, până să mă lansez pro­priu-zis, s-a considerat că nu prezentam vreun pericol pentru cineva – eram doar o fetiţă cu glas frumos – astfel că mulţi dintre oamenii din branşă m-au îndrăgit pentru felul meu de-a fi: eram res­pectuoasă, muncitoare… Mai târziu însă, când am început să-mi conturez stilul şi să devin din ce în ce mai cunoscută, au prins să se arate şi gelo­ziile, şi răutăţile. Însă din nou am avut noroc, fiindcă am întâlnit nişte oameni care m-au apreciat şi care m-au ajutat mult. Mă refer în special la personalităţile din Te­leviziunea Română, cu care am avut pri­vi­legiul să lucrez foarte mult şi cărora la mul­ţu­mesc din suflet, chiar dacă unele dintre ele nu mai sunt: Florentina Sat­mari („mamuca mea”), Ioana Bogdan, Tudor Vornicu, Eugen Dumi­tru…

– Şi azi cum mai stau lucrurile?

– Lucrurile nu s-au schimbat, concurenţa e tot acerbă şi e multă invidie. S-a schimbat însă în rău „faţa” ma­nifestărilor artistice. S-a ajuns ca în fiecare judeţ să existe ade­vărate „fa­brici” de aşa-zişi solişti, copii care au mai mul­tă, mai puţină sau chiar deloc voce, la care se „ata­­şează” un aşa-zis compozitor, de fapt un instru­men­tist, care ia un sfert dintr-o melodie a mea, un sfert dintr-o melodie a Sofiei Vico­veanca, un sfert dintr-o melodie a Laurei Lavric și așa mai departe, iar din bucăţelele astea face o melodie „nouă”, pe care i-o dă unuia dintre acei copii care habar nu au ce zonă a ţării reprezintă, dar o cântă oricum și astfel se diluează, înspre anihilare, conceptul de muzică populară, ca și acela de folclor! Să mai spun ce se întâmplă pe la unele posturi TV parti­cu­lare?! Păi, ceea ce vedem acolo e o jale, o adu­nă­tură de neaveniţi. Pro­prietarii posturilor respec­tive nu sunt inte­resaţi de calitate, acolo poate să vină „să cânte” oricine – poate să fie ieşit din puş­cărie, poate să fie ultimul om de pe stradă, care habar nu are de muzică, în general! E o tristeţe ce se întâmplă azi în acest domeniu! Sunt revoltată! Și eu, şi colegii din generaţia mea sau din cele apro­piate ne-am păs­trat cu demnitate costumele şi re­per­toriile, în care avem atât piese de folclor tra­dițional au­tentic, cât şi piese de muzică populară, dar de cali­tate. Și ne păstrăm autenticitatea artistică, am­prenta pe care ne-am construit-o de-a lungul ca­rierei şi care ne face recognos­cibili. Că şi asta e foarte important: să ai o personalitate artistică, o amprentă a ta, care să te deosebească de toţi cei­lalţi solişti! Aşadar, noi încercăm să ţinem piept acestui asalt al neaveniţilor, dar… cât vom mai rezista? Şi ce se va alege în continuare de folclorul şi de muzica populară românească?

„Nu am cont pe nicio rețea de socializare”

– Mai aveţi timp şi pentru o viaţă dincolo de scenă?

– Nu prea, dar îmi fac totuși timp pentru unele pasiuni. Adesea nu mă simt ca aparţinând acestui timp, fiindcă eu preţuiesc, mai presus de orice, valorile umane: iubirea, gesturile ce ne ex­pri­mă afec­ţiunea, o strângere de mână, o îmbră­ţişare, co­mu­nicarea reală şi sinceră… Din acest mo­tiv, eu, de pildă, resping cu vehemenţă tot ceea ce ţine de tehnologiile noi: am un telefon rudi­men­tar, cu taste, şi nu am cont pe nicio reţea de sociali­zare. Pur şi simplu, consider că toate lucrurile astea, care pre­tind că ne aduc mai aproape, de fapt ne îndepăr­tează mai mult decât oricând. Ele pro­mo­vează un surogat de comunicare, care e mar­cată de superfi­cialitate, ba uneori chiar şi de fal­si­tate. Pe scurt, consider că ele ne degradează uma­nitatea! Unii din­tre colegi îmi spun: „Nu ai net, nu exişti!”. Ei, uite că – mulţumesc lui Dumnezeu! – n-am net şi totuşi continui să exist. Aşadar, pasiunile mele n-au nicio legătură cu domeniul acesta. Ceea ce mă bucură pe mine sunt istoria şi arta. Îmi place grozav să cotrobăi prin anticariate, în căutare de comori: fie tot felul de obiecte vechi, cu patină şi poveste, că­rora, de cele mai multe ori, le găsesc locul în căsuţa pe care am construit-o la Stânceşti, cu cerdac şi cu pridvor, deci în stil tradiţional; fie cărţi vechi pe subiecte istorice sau de artă. În plus, tot pornind de la ideea de artă şi istorie, am dezvoltat şi o pa­siune complementară: călătoriile. Dincolo de incursi­unile pe care le-am făcut prin toată lumea, cu cân­te­cele me­le, călă­toresc mult şi ca să-mi ostoiesc se­tea de cu­noaştere şi de frumos: vizitez muzee, pa­late, bi­se­rici… Apoi neapărat îmi fac vreme să mă în­tâl­nesc cu prietenii mei, întrucât, du­pă cum probabil v-aţi dat deja sea­ma, preţuiesc enorm prie­tenia. Şi, nu în ul­ti­mul rând, când am timp, ador să gătesc. Am nişte reţete, o nebunie – îmi lasă gura apă numai când mă gândesc la ele! (râde)