ANTONELLA CORNICI (Regizor): „Din păcate, mai există încă multe babe comuniste”

Teatrul lumii

Chiar în preajma celebrării a 30 de ani de la Revoluţia din decembrie, la Tea­trul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara a avut loc o nouă premieră: „Sunt o ba­bă comunistă”, o dramatizare a faimosului ro­man omo­nim al lui Dan Lungu, în regia Anto­nellei Cor­nici. Despre comunism şi nostalgicii lui, despre ac­tua­litatea unui astfel de text pus în scenă chiar în oraşul Revoluţiei, am vorbit cu regizoarea spectacolului.

Desant ieșean la Timișoara

– Ai avut premiera de curând cu spectacolul „Sunt o babă comunistă”. Ce te-a determinat să montezi acest text?

– Eu lucrez unele texte pentru că „le simt”. Simplu! Poate că sună așa, siropos, dar dacă atunci când citesc un text, nu „văd” ceva, îl las deoparte. Nu e timpul lui, eu nu sunt pregătită pentru el. „Sunt o babă comunistă” are însă o poveste ha­ioa­să. Am citit romanul acum câțiva ani și m-am gân­dit că ar putea fi un spectacol. Călin Ciobotari, co­legul meu de la Universitatea din Iași, mi-a spus: „Hai să îl dra­ma­tizez! Să vedem ce iese”. Ok. Am discutat împreună, am pus idei cap la cap și a ieșit „prima va­rian­tă”. Pentru ce teatru? Pentru Boto­șani, pentru că Dan Lungu este de acolo. Și, iaca, nu a fost să fie la Bo­toșani. După un un timp, l-am trimis la „Nottara”, dar nici acolo nu și-a găsit locul. Și, uite, că prin pri­măvara asta l-am trimis Adei Haus­vater la Timișoara. Și „Baba comunistă” s-a oprit aici.

– Aţi fost un adevărat desant ieșean la Ti­mi­șoara: tu, regizor, Dan Lungu, autor, și Călin Cio­botari, dramaturg. Care a fost drumul de la ro­man la dramatizare?

– Mai este în echi­pa asta și Andrei Coz­lac (vi­deo design), tot de la Iași (suntem co­legi la Uni­ver­sitate), iar Vic­to­ria Bucun (co­regrafia) în­tre­gește echipa de mol­doveni. Cât pri­veș­te dra­ma­ti­za­rea ini­țială, ea a fost una, iar textul final e cam altul. Dis­cuții, ca­fele, țigări, po­le­mici, dar uite că s-a ter­minat, a ieșit, și par­că îmi pare rău că s-a sfârșit po­ves­tea asta. Chiar a fost fru­moasă! Și trebuia să se întâmple la Timișoara, de asta sunt convinsă!

– Cum ai lucrat cu echipa de la Naționalul din Timișoara?

– Eu sunt aici a treia oară și drumurile mele în fiecare an sunt legate de Timișoara. Așa se în­tâm­plă. Lucrez la Arad, trec prin Timișoara, montez la Petroșani, trec prin Timișoara, se fac 100 de re­pre­zentații… unde? La Timișoara! După Iași, e al doi­lea oraș unde mă simt acasă. E teatrul unde am lu­crat prima dată ca regizor și am fost norocoasă. Cu­nosc actorii din acest teatru, am lucrat cu mulți din­tre ei, îmi sunt dragi și mi-e bine cu ei! E o echipă (și aici mă refer și la echipa tehnică) de la care nu am auzit „nu se poate”. Ceea ce rar întâlnești! Voi rămâne legată mereu de acest teatru, nu uit de unde am plecat! Și le sunt recunoscătoare. De fapt, nimic nu e întâmplător în viața asta, doar trebuie să avem răbdare, încredere în noi și să ne dorim cu adevărat.

Sticla de ulei și punga de zahăr

– Ți se pare că e un text cu un mesaj actual, acum, la 30 de ani după Revoluție?

– Daaaa! Cred că ar trebui să ne trezim odată! Pu­tem vorbi, putem schimba, pu­tem măcar în­cerca! După 30 de ani de la Revoluție, încă văd oameni cărora le e frică să vor­beas­că, oameni ce nu au o opi­nie, o coloană vertebrală, oa­meni care trăiesc într-o buclă a timpului. Nu sunt nici în co­munism, nici în democrație, sunt în aer com­plet! Se tot plâng, dar nu fac nimic. Asta observ din ce în ce mai mult. Dar spectacolul nos­tru nu e despre nostalgia comunismului, este despre nostalgia unei pe­rioade din viața unor oa­meni (erau ti­neri, e foarte im­portant, se descurcau) și despre neintegrarea lor într-un alt sistem. Oricât ar fi de nostalgici unii după casa și serviciul din comunism, hai să ne amintim ce a făcut din noi acel sistem. Uite, și după 30 de ani, oamenii nu ies la vot, sau votează sticla de ulei și punga de zahăr. Parcă e rația de odinioară.

– Nostalgia după co­mu­nism e încă vie în jurul tău? Cum se manifestă?

– Pentru mine, comu­nis­mul înseamnă eu copil, eu adolescentă, eu la școală. Comunismul înseam­nă că aveam bunici, părinții mei erau tineri. Atât! Dacă e să fiu nostalgică, da, a fost o perioadă din viața mea. În rest, nu am nostalgii după comunism. Îmi aduc aminte de cozile la lapte, am fost și eu de câteva ori. Îmi amin­tesc tichetele pentru care luam ulei, zahăr și nu mai știu ce. Pepsi îl asociez cu Costinești, cu marea. Nu mai mănânc de 30 de ani soia, pentru că mama ne-o gătea destul de des. Acum, mă pufnește râsul, sunt atâtea rețete cu soia, că îmi dau seama ce sănătos mân­cam… pe dracu’! Nu am uitat că mi-era frig, că ne înveleam cu două plăpumi, că a­veam un radiator care ne încălzea dacă nu era oprit curen­tul electric. Și aș putea con­tinua încă zece pa­gini. Dar nu sunt nos­talgii… sunt a­min­tiri pe care nu le pot șterge.

Economie și actorie

– Să vorbim despre parcursul tău artistic: când te-ai îndrăgostit de teatru?

– Am început să joc încă din clasa a IX-a. Mergeam la obișnuitele Cântări ale României. Am obținut și premii. Încetul cu încetul, mi-am dat sea­ma că asta vreau să fac. Doar că pri­ma dată am dat la Științe Eco­no­mice. Pă­rin­ții mei nu concepeau ca eu să plec la Bucu­rești și să dau la Teatru. Motivul lor era foarte clar: din ce-o să trăiești? Ce meserie e asta? Și am picat cu brio la prima ad­mitere. Și la a doua, pentru că tot la Științe Eco­no­mice am dat… și apoi, gata! M-am înfuriat și nu am mai ascultat de nimeni… și am in­trat la actorie!

– Care au fost primele tale ex­periențe artis­tice? Ai amintiri haioase în acest sens din copi­lărie sau de la începuturile profe­siei tale?

– Primii zece ani am jucat foarte mult. Chiar am fost și sunt norocoasă. Am cunos­cut oameni de la care am învățat, oameni care m-au ajutat (pro­fe­sio­nal vorbind), oameni care m-au schimbat. În pri­mul rând, regizorul Alexander Hausvater. Întâlni­rea cu el a fost decisivă. Am devenit altă actriță și alt om. M-am aruncat, nu am mai avut frici, pre­ju­de­căți, am greșit și am luat-o de la capăt. Pentru toate astea îi mulțumesc! Apoi, i-am cu­noscut pe Alexa Visarion, San­du Dabija, Mihai Măniuțiu, Vic­tor Ioan Frunză, Cătălina Bu­zoianu… ma­mă, ce oameni!

– Când ai schimbat macazul de la actorie la regie și de ce?

– Prima dată m-am jucat de-a regia la trei ani după ter­minarea studiilor de actorie. Era prin 2000. Un text de Viș­niec, „Călă­to­rul prin ploaie”, o echipă de cinci studenți și o lună în care repetam noaptea, la Centrul Cultural Fran­cez. Câți­va ani mai târziu, am început să lucrez cu studenții de la Uni­versitatea din Iași, au ieșit câteva spectacole (unul chiar a intrat în repertoriul Teatrului Național Iași), și apoi am dat la Regie. Ce-i drept, nu mai jucam așa mult ca odinioară, asta mi-a dat timp liber să mă gândesc și am intrat pe altă ușă.

Acasă la Iași, acasă la Timișoara

Aplauze după premiera cu „Sunt o babă comunistă”

– Te simți mai împlinită ca regizor? Montezi în diverse locuri din țară. Unde te simți cel mai bine? Care e relația cu locurile tale natale și unde e „acasă” pentru tine?

– Acasă, pentru mine, e la Iași, dar în sensul de familie, universitate, liniște, prieteni… Dar acasă sunt și în vestul țării. De la Timișoara am plecat, acolo mă voi întoarce mereu acasă. Acasă e și la Arad, și la Petroșani. Tot vest! Am eu o tragere pen­tru Banat! Poate vine de la mama, ea e născută în Timișoara. Dar eu mă simt bine cam peste tot. Lu­crez la fel. Actori buni și foarte buni sunt peste tot în țară. În general, revin în teatrele unde am lucrat și mi-a fost bine. Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani de exemplu, e un loc unde am lucrat texte grele (Cehov, Osborne, Wesker) Din păcate, vizi­bilitatea e zero. Și îmi pare rău! Sunt actori foarte buni acolo, dar nu e de ajuns.

– Ce mai pregătești? Care sunt cele mai aprige dorințe ale tale pe plan profesional și uman?

– Voi începe în decembrie să lucrez la Teatrul „Tu­dor Vianu” din Giurgiu. Premiera va fi în ia­nuarie. Este vorba de „Hăul Sfinților. Poveste cu oameni și elfi” după John Synge. La Giurgiu e o trupă tânără, bună, cu chef de teatru (e important!), e un teatru de proiect, lucrurile funcționează altfel decât într-un teatru cu actori angajați. În rest, îmi doresc să fiu bine cu mine, să fiu sănătoasă, să nu mă atingă răutățile (măcar îmi propun!), să am șan­sa să lucrez cu actori cu care nu m-am întâlnit, să explorez alte zone de teatru, să fac spectacole foarte bune, să văd locuri noi de pe pământ, să că­lătoresc, să am puterea și conștiința să mă opresc la un mo­ment dat, și mai presus de toare să rămân OM. Mul­țumesc pentru acest interviu! M-a făcut să um­blu în mine…

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian