CORNEL DINU: „Cred cu tărie că așa-zișii «mecena» din fotbal vor dispărea. Acest experiment a fost unul falimentar pentru fotbalul nostru”

– Mare jucător internațional, legendă a echipei Dinamo, fost selecționer al echipei naționale de fotbal –

După o vară care ne-a dat mari speranțe privind viitorul fotbalului românesc, cu rezultatele bune obținute de echipa de tineret și după meciurile echipei CFR Cluj, jucate în Europa, sfârșitul de an ne prinde în afara calificării pentru Euro 2020, cu două înfrângeri se­vere și rușinoase: 0-2 cu Suedia, și 0-5 cu Spa­nia. Nici situația echipelor de club nu e mai roz. Încăpute, după 1990, pe mâi­nile a tot felul de „fi­nanțatori”, care visau să se îmbogățească prin fot­bal, în clipa când „afacerea” n-a ieșit așa cum sperau, au lăsat echipele de izbeliște și pe jucători, fără obligațiile financiare achi­tate, adică un soi de șomaj. Implicat, el în­suși, într-un ambițios proiect de punere pe baze oc­cidentale a echipei Dinamo, care să nu mai depindă de capriciile „finan­ța­torilor”, sprijinit de adevărații suporteri ai echipei din Ștefan cel Mare, fostul mare internațional Cornel Dinu este omul cel mai potrivit pentru o ra­diografie critică a fot­balului nostru, sportul-rege, care aduce pe sta­dioane și în fața tele­vi­zoa­relor, milioane de ro­mâni.

– Domnule Cornel Dinu, echipa Națională de fotbal a României, tocmai a ratat accederea la Europenele din 2020, asta, după ce ratase și Mondialul de acum 2 ani. De ce nu reușim să ieșim nicicum din mediocritate și să aducem fotbalul nostru la gloria lui de altădată, când și dvs. îi erați unul dintre piloni?

– Întâi de toate, trebuie să ne uităm la cine conduce astăzi fotbalul românesc. Pe vremuri, fot­balul românesc era condus de profesioniști unul și unul, în vreme ce astăzi au ajuns să-l con­ducă niște oameni care nu se pricep la el. Pe vre­mea când eram eu selecționer, Comisia Tehnică a Federației Române de Fotbal era formată în proporție de 80% din oameni care trecuseră deja pe banca tehnică a echipei noastre naționale. Acum, e plin pe acolo de unii care nu au condus niciodată ni­mic, nici măcar o echipă de club! De unde să știe ei ce calități trebuie să aibă un selec­ționer!? Eu, unul, am spus de la bun început că an­trenorul numit, Cosmin Con­tra, nu are pregăti­rea necesară pentru postul de selecționer. A făcut numai nenorociri! Nu mai departe de ultimul său meci la Națională: în echi­pa Spaniei, toți fot­baliștii selecționați jucau și la echipele lor de club, în vreme ce la noi, jumătate de echipă nu mai joacă de luni de zile! Nu se poate așa ceva! Una e să fii un bun antrenor de echipă de club, al­ta e să fii un bun selecționer al echipei naționale.

– Din păcate, rezultatele Naționalei sunt și o oglindă a fotbalului de club de la noi, măcinat de probleme financiare, incapabil să mai facă față în competițiile europene de prestigiu. Unde s-a rupt filmul marilor succese de la finele anilor ’80?

– Fotbalul românesc a ajuns unde a ajuns, pen­tru că la noi nu mai există un suport social real. Până în 1990, deși fotbalul nostru nu era or­ganizat pe principii profesioniste, ca în Occident, jucătorii de la marile cluburi câștigau de trei ori mai bine ca președintele țării. De unde? Din bani de la In­terne, din bani de la Armată și din cotizațiile pe ca­re le dădeau oamenii din fabrici, prin județele țării. E greu să mai strângi azi contribuții de la oameni pentru fotbal. Pe vremuri, fotbalul era sin­gura distracție pentru mulți. Acum, au venit in­ternetul și rețelele sociale care ne omoară. Pe vi­dul acesta de suport social s-au cățărat marii „finanțatori” din fotbalul nostru. Necazul e că toți cei care au preluat cluburile-fa­nion, după 1990, au „combinat” pasiunea lor pen­tru fotbal – câtă o fi fost – cu interesele eco­no­mice, finan­ciare. Păi, îți poți imagina așa ceva, când te gân­dești la marii președinți și patroni din Occident, la Moratti, de la Inter Milano sau la Bernabeu, de la Real Ma­drid? Altă civilizație, altă cultură…

– Putem spera că modelul acesta care s-a instaurat la noi după Revoluție, al marilor „fi­nanțatori” care taie și spânzură, e pe cale de dis­pariție? George Copos s-a retras de la Rapid, Io­nuț Negoiță vrea să vândă clubul Dinamo…

– Cred cu tărie că așa-zișii „mecena” nu vor mai exista. Acest experiment a fost falimentar pentru fotbalul nostru, e momentul să trecem la o etapă superioară. Trebuie să gândim niște forme de colaborare care să asigure și o implicare a fa­ni­lor în viața echipei, și un suport financiar pe mă­sură. E o problemă foarte delicată, pentru că de­pinde de răspunsul oamenilor, iar oamenii, cum spuneam, au alte interese față de acum 30-40 de ani, când fotbalul era viața multora dintre ei.

– Dinamo București, clubul pe care l-ați re­prezentat ca jucător cu atâta strălucire și la ca­re țineți atât de mult, se află, și el, la un pas de a fi abandonat de finanțatorul lui, Ionuț Ne­go­iță. Știu că sunteți implicat într-un proiect de su­flet, prin „Asociația Dinamoviști pentru Dina­mo”, prin care se încearcă o salvare a clubului. Puteți oferi câteva explicații, pentru aceia dintre citito­rii noștri, dinamoviști din convingere, care ar dori să pună și ei umărul la salvarea echipei din Ște­fan cel Mare?

– Am început cu câțiva prieteni din galerie, oameni de mare caracter, o nouă construcție, Aso­ciația Dinamoviști pentru Dinamo (ADPD). Am avut în minte modelul occidental, Bayern München, pe care eu l-am cunoscut în anii ’90. Modelul Bayern se bazează pe o structură pentru care coe­ziunea socială, respectul pentru valori și pentru tre­­cut reprezintă lucruri de căpătâi. Cum e la Bayern: suporterii dețin peste 60% din club, iar lân­gă ei mai sunt câteva mari societăți, precum Adi­das. Cei care conduc fotbalistic clubul sunt le­gende ca Franz Beckenbauer și Karl-Heinz Rummenigge. Ași ai fotbalului profesionist. Am lansat și noi programul ăsta, încercăm să atragem suportul fanilor, suntem în negocieri cu Negoiță, de opt luni. Suntem destul de avansați. Ideea e ca, până să ajungem la o organizare de tip Bayern München, să trecem la o formă asemănătoare cu cea a Stelei Roșii Belgrad. Steaua Roșie primește 5 milioane euro pe an, de la un sponsor cu greu­tate, ca Gazprom, 1 milion mai dă o firmă de tele­co­municații din Serbia, restul vine de la suporteri, din cotizații și abonamente, din marketing, iar asta duce la un buget de vreo 15 milioane de euro pe an. Mai sunt vânzările de jucători, drepturile de televizare, banii „Champions League”, și atunci se duc spre 40 de milioane de euro. Noi por­nim acum de la o estimare de 40.000 de fani care s-ar implica în proiect, mulți dintre ei, oameni ad­mirabili din diaspora. Avem nevoie de 500.000 de euro la început, ca să preluăm ju­mătate din club, apoi de încă vreo 500.000, pentru a prelua restul de până la 92%, cât deține Ionuț Negoiță. În­cercăm să strângem banii ăștia. Am fost în ultimii ani la vreo 60 de persoane cu bani, dar e multă neîncredere, lumea nu vrea să se bage în­tr-un proiect de felul aceluia care există acum. Și atunci e important să pornim de jos, să strân­gem fanii în jurul nostru, să creăm niște nuclee și prin județele țării, unde eu am atâția prieteni pe care îi știu cu inima alături de Dinamo. E o luptă teribilă! Dacă reușim preluarea clubului, vrem să facem și o societate comercială, cu un mic capital de în­ceput, cu care să rulăm afaceri. După care pu­tem da acțiuni unor companii mari, iar supor­terilor, niște facilități. Și așa putem ajunge la un buget de 2-3 milioane de euro. Cu ce mai dă Liga Pro­fe­sionistă, cu ce mai vine de la sponsori, ne pu­tem apropia, în câțiva ani, de modelul Steaua Roșie Belgrad. Contăm pe disponibilitatea ade­vă­raților suporteri ai lui Dinamo. E foarte impor­tant să ne iasă prima etapă în care suntem angre­nați. Din păcate, noi nu prea avem sentimentul acesta al so­li­darizării pentru binele tuturor. De aceea, marea noas­tră provocare e să vedem dacă actuala so­cie­tate românească, mai e dispusă să inves­teas­că în­tr-un țel comun. Semnalul de soli­da­ritate este foar­te important în acest moment, pentru că dacă ne iese proiectul, el va putea fi un model și pentru al­te cluburi de tradiție de la noi, amenințate de faliment.

– Care ar fi implicarea dumneavoastră în noua construcție a lui Dinamo?

– Eu, cu inima mea bolnavă, nu mai vreau să conduc, dar vreau să ajut din punct de vedere fot­ba­listic, dacă ar fi să fiu președinte de onoare. O să punem și noi în fruntea clubului, ca la Bayern, niște somități, oameni credibili, și profesional, și moral.