RĂZVAN VOICULESCU – „Când știi să călătorești în propria țară, știi să călătorești și-n sufletul tău”

O dimineață cu un maestru al fotografiei

De mai bine de două decenii, străbate Ro­mânia cu aparatul pe umăr, în în­cer­carea de a salva de la uitare ros­turile pier­dute ale satului românesc. Stau mărturie al­bumele lui, invitații splendide de-a redescoperi fru­musețea de lângă noi. Lipsit de rețete, dar bogat în povești, ultimul dintre ele, „Bucătăria hoinară se în­toarce”, iese în lume chiar în iarna aceasta.

– Bună dimineața, Răzvan. Unde te găsește te­le­fonul meu?

– Bună dimineața, Dia. Sunt acasă, lucrez de zor la post-producția albumului „Bucătăria hoinară se întoarce”. În câteva zile voi intra în tipografie cu el. Iar pe 2 decembrie, la ora 19.00, voi avea lan­sarea, găzduită de Marriott.

– Ia-ți un pic privirea din monitoare. Ce vezi în jur?

– Ce văd? Văd biroul, care e o masă țărănească franțuzească, din lemn masiv, și mici veioze peste tot. Așa îmi place mie să-mi creez atmosferă. Ma­joritatea pieselor de mobilier aparțin bunicii mele și au aproape 100 de ani.

– Nu sunt monotone zilele petrecute în fața computerului?

– Îți dai seama că nu se pot compara cu cele începute în zori, în locuri în care nu vezi nici ți­penie de om. Atunci, la orele alea dintre somn și trezie, când nici natura, nici gândurile nu s-au pus de tot în mișcare, pare că totul e încă posibil. E ca o plutire agreabilă. Cine reușește să păstreze dimineața în el cât mai mult e un om incredibil de câștigat.

– De aproape două decenii, fotografiezi Ro­mâ­nia cu încăpățânare, umblând din deal în deal, din sat în sat. De fapt, ce încerci tu să imor­talizezi?

– Aș vrea să surprind în imagini vatra satului, această lume autentic românească, ce dispare în­tr-un ritm fulgerător. Acum 500, 600 de ani, când alții în Occident aveau deja universități, noi aveam acest spirit agrar. Satul, cu regulile lui ancestrale, cu rânduirea și valorile lui, e parte constituentă din ceea ce suntem noi ca români. Și e în sângele nostru, chiar dacă suntem născuți la oraș.

– Tu unde îți ai rădăcinile?

– Eu sunt la a patra generație de bucureșteni. M-am născut pe Știrbei Vodă. Și cu toate astea, mă recunosc profund în spiritul satului, vibrez cu el. Și nu pentru că e ceva exotic, ci pentru că îl simt ca fiind parte din ceea ce sunt. Lumea satului m-a învățat să mă țin departe de lucrurile prea sofis­ticate și prea elaborate. În tot ce fac, încerc să rămân la esențe. Nu mă plictisesc niciodată de gândit, de citit, de privit.

– Între toate lucrurile minunate pe care le-ai imortalizat de-a lungul anilor, „Bucătăria hoi­na­ră” ne aduce în atenție și… mâncarea. De ce tocmai mâncarea? Spune ea ceva despre noi, românii?

– Mâncarea e doar un paravan, un pretext ca să vorbesc în imagini despre oamenii cu care am călătorit sau despre cei pe care i-am descoperit în călătoriile mele. Am și împărțit albumul în două capitole, unul care acoperă socăcițele (bucătărese n. red.) care au gătit în propriile lor bucătării, la rugămintea mea, și altul dedicat bucătarilor pe care i-am invitat în călătorii alături de mine, prin țară, în mijlocul naturii, în locuri cu totul speciale. Au bucătărisit la libera lor alegere, la puterea fo­cului, pe o masă pe care am cărat-o cu mine peste tot. În spatele tuturor acestor fotografii, e însă un mesaj surprinzător de simplu: „Desco­pe­riți-vă țara!”. De multe ori, suntem înclinați să credem că vacanțele făcute departe sunt mult mai frumoase. Nu spun că nu e superb în alte țări, spun doar că în loc să ne baricadăm într-un all inclusive, din care nu înțelegem nimic, mai bine am cuceri România la pas. Avem locuri absolut fabuloase, care în plus ne sunt la îndemână. Cunoscându-ne țara, ne-am pu­tea cunoaște și pe noi mai bine, ne-am redes­coperi în altă lumină. Când știi să călătorești în propria țară, știi să călătorești și-n sufletul tău.

– Iar tu o faci, în plus, cu un aparat foto în mână.

– Așa e, o fac cu aparatul foto și cu motocicleta, cele două mari pasiuni ale mele, care datează de zeci de ani. Când sunt pe motor, caut, exact ca-n fotografie, locuri abandonate și părăsite de lume, unde simt că mă explorez de fapt pe mine. În fond, fotograful e tot un călător. N-are nevoie neapărat de aparat. Are nevoie doar de puterea minții, de pri­vire, de har, de deschidere, de așteptare, de abi­li­tatea de a se vedea pe sine. Munca unui fotograf se des­fășoară cu mult înainte de a apăsa pe de­clan­șator. Când pun mâna pe aparat, fotografia există deja în mintea mea.

– Tu cum te-ai îndrăgostit de România, Răz­van?

– Cred că m-am îndrăgostit cu adevărat atunci când am murit de dorul ei, în 1980, când am hotărât să părăsesc țara și am plecat în Suedia.

– La un moment dat ai ajuns și în Danemarca, unde ai studiat Artele Plastice.

– Am ales Danemarca pentru că avea o tradiție mai bună în artele vizuale decât Suedia. Dar n-am rămas acolo. După studii, m-am mutat în Franța. Scan­dinavia e o experiență interesantă, dar pentru mine e totuși distantă, nu mă atrage peisajul, îl găsesc destul de monoton. În timp ce Franța m-a fascinat dintotdeauna, în plus o parte din familia mea, fugită în anii ‘60, era acolo. Am descoperit Fran­ța în anii ‘80, pe două roți, traversând-o de la un cap la altul, pe o motocicletă veche. Iar spre 2000, am revenit în România, fiindcă sunt român și niciodată nu m-am prezentat altfel.

– Un gest de patriotism?

– Putem să-i spunem și așa. Mă trag dintr-o familie care a avut ceva de spus în istoria acestei țări. Generalul Dragalina a fost stră-străbunicul meu. A fost un erou autentic, un om cu calități deosebite, care a făcut Înalta Școală Militară la Viena și, după patru ani, a primit propunerea de a rămâne în armata austriacă pe o poziție foarte înaltă, dar s-a întors în România, să-și servească țara. Și-a făcut jertfa supremă murind pe front. Nu l-am cunoscut niciodată, dar gestul lui e pentru mine un exemplu extraordinar.

– Fotografii sunt obișnuiți să vadă viața în cadre. Tu ce imagini ai reținut din ziua de azi?

– În casa în care locuiesc și-n care mă simt foarte bine, am o groază de colțuri care îmi sunt dragi, pe care chiar le-am fotografiat doar pentru mine. Încerc să-mi concentrez atenția mai mult la casa în care stau și la cartierul în care mă mișc, Ar­menească, pentru că, în multe alte părți, Bucu­reștiul îmi produce o anumită reținere. Îmi dă un profund disconfort, și ca pieton, și ca șofer. Dacă ar fi după mine, m-aș plimba cu aparatul în mâini numai prin târguri de provincie, prin oră­șele de câteva zeci de mii de locuitori, care mai păs­trează ici-colo parfumul vremurilor de altădată.

– Simt o doză de nostalgie în sufletul tău. E fotografia pentru tine un refugiu?

– E un refugiu enorm! Recunosc că o parte din mine, pur și simplu, nu acceptă modernitatea lumii, partea ei de viteză, de fast-forward. Nu cred că dacă ajungem să trăim mai repede, trăim și mai bine. Ni se pare că viteza asta, acumularea asta de lucruri făcute pe repede înainte ne fac să trăim cu adevărat, ne dau vreo greutate sufletului. Când, de fapt, e taman pe dos, ni-l subțiază și ni-l sărăcește.

– Răzvan, există vreo dimineață din toate călătoriile tale, cu aparatul în mână, la care să-ți fi rămas sufletul până în ziua de azi?

– Este una, pe care din fericire am și surprins-o în fotografie. Un scaun pus în fața unui zid al unei cherhanale, pentru care, ca să-l pot fotografia, a trebuit să urc într-o barcă și să mă depărtez de mal. Era o lumină incredibil de caldă și am simțit atunci că m-aș putea așeza acolo, lângă peretele ăla de paiantă, cu poezia lui frumoasă, în blân­dețea soarelui, singur, cu capul plin de gânduri. Scau­nul ăla parcă mă aștepta.