Martinica

Undeva, la poalele Munților Bo­doc, în Ardeal, există un loc unde cerul este ascuns de ar­bori neasemuit de înalți – molizi și fagi – co­loane solemne ale marelui palat vege­tal, în care dau concerte maeștrii din nea­mul păsăresc și zburdă din creangă în creangă frumoase și năstrușnice veve­rițe. Fire de soare se strecoară greu prin frunzișul bogat, schimbând în perle lacri­mile rășinii. Acolo, printre pădurile fas­tu­oase care alcătuiau frumusețea eternă a acelor mirifice locuri, se găsea un grup de căbănuțe unde ve­neau turiști, pădu­rari, vânători și ciobani, unii în trecere, alții zăbovind mai mult. Îndrăgostit, la rându-mi, de acel paradis vegetal, m-am ho­tă­rât să păstoresc acea mică așezare, pentru un timp.

Așa am început la ultimul meu loc de mun­că. După circa șapte ani ieșeam la pen­sie, dar una dintre frumoasele amin­tiri din acele timpuri îmi mai dă târcoale și azi, asemeni unei fan­tas­me.

Într-o iarnă geroasă, la început de an, cred că era prin luna lui Făurar, un pă­du­rar ce îmi cu­noscuse dragostea pentru animale mi-a adus un puișor de urs nea­jutorat și înfri­gurat, ce abia mai dă­dea semne de viață. Fusese găsit în apro­pie­rea unei aglo­me­rări de trunchiuri de brazi, la gura unei vizuini, de unde ma­ma lui plecase fără întoarcere, se­ce­ra­tă de un glonț.

Astfel a început viața Martinicăi (așa o bote­za­sem, fiind fetiță). Am încălzit-o într-o pernă electrică, am hrănit-o cu lap­te în care un inimos medic veterinar pusese fel de fel de vitamine întăritoare. Mai cu biscuiți, mai cu orez și cu pâine, apoi cu diferite fructe și cu legume, Mar­tinica a crescut. A crescut văzând cu ochii, de­ve­nind o plăcută prezență pen­tru turiștii și oaspeții cabanelor de sub munți. Îi ame­najasem, desigur, un fel de țarc, cu toate cele necesare unui trai pe măsură, nelipsindu-i nici câteva jucării. Tim­pul trecea, Martinica creștea. Deși era, în general, foarte sociabilă, nu cred că ar fi permis accesul altei per­soa­ne, în afa­ră de mine, în țărcu­lețul ei. Și astfel, le­gă­tura dintre om și animal deve­nise rea­lă. Desigur, pui de urs cres­cuți de mici de om s-au mai văzut deseori și se vor mai ve­dea, numai că, zic eu, ce s-a întâmplat apoi cu Martinica cred că e mai puțin obiș­nuit: în toamna acelui an, timp în care crescuse destul de mult, ajun­gând, cred eu, cam la 70-80 de kilograme, șeful Ocolului Silvic din acea zonă – care era, de fapt și de drept, pro­prietarul pădurii și-al Martinicăi – a ve­nit și mi-a spus că ar cam fi tim­pul să fie dusă într-un anu­me loc, unde putea creș­te în continuare, în liber­tate și în condiții cât mai aproa­pe de ha­bitatul ei. În sfâr­șit, cu durerea fi­rească a unei ase­menea despărțiri, așe­zată într-o lă­diță special construită și cu ajutorul unui au­toturism de teren, ne-am lu­at ră­mas bun. Mă cre­­deți ori nu, din ochișorii ei mici ca două mărgele s-au prelins câteva picături de lacrimi. Des­părțirea a fost tris­­tă. I-am rugat atunci, ba i-am și… „cin­stit” cum se cuvine, pe cei care au luat-o pe Mar­tinica, să o ducă cât mai de­parte de locul în care a început „dra­gos­tea” noastră… E momentul să pre­cizez că animalele – mai ales cele săl­batice – sea­mănă așa de bine între ele, în­cât greu mai pot fi recu­nos­cute. Mar­ti­nica avea însă două semne „par­ticulare”, unul natural și unul… do­bân­dit: cel cu care o înzes­trase na­tura era un fel de „plas­tron”, o pată albi­cioa­să ce semăna cu o „bavețică”, așa cum se pune co­piilor mici la gât, să nu se mur­dă­rească când mă­­nâncă, precum și o mică crestătură la ur­echiușa stângă, dobân­dită la vreo două luni, când s-a agățat in­voluntar de o bu­cată de sârmă desprinsă din plasa cu care era împrejmuit „țăr­culețul” ei. Și a venit toamna târzie, când păsă­rile mi­gra­toare treceau pe deasupra pădurii, au­zin­du-se doar fâlfâitul aripi­lor, stri­gă­tele gâș­telor sălbatice sau al cocorilor, în drum spre ță­rile calde. Ur­mau apoi „gla­surile cerbilor”, bon­că­­luitul lor zgomotos, produs de înfruntările coar­nelor. A venit și iar­na, când zăpezile erau ne­călcate, iar noap­tea părea că pe în­­tinderile ima­­culate sclipesc mii de licurici. Când gerul era mare, scoarța co­pacilor pocnea ca focurile de armă. Într-o asemenea iarnă, după ce tre­cu­seră vreo cinci sau șase asemenea ano­tim­puri, pe când mer­geam așa, ca de obi­cei, prin pădure, în­soțit de cățelușele mele, mă trezesc pur și sim­plu în fața unei apariții care, atunci, efectiv, m-a blo­cat. La circa 30 de metri în fața mea, printre fagii dezgoliți de frunze, o ursoai­că mare, în­so­țită de doi puișori, mă pri­vea fix în ochi, în timp ce eu, cunoscând caracterul im­pre­vizibil al unei ur­soaice cu pui, rămăsesem „stană de pia­tră”, cuprins de panică, neștiind ce să fac!

Doar cele două cățelușe conti­nuau să latre cu sârg, dar parcă mai alt­fel, cu un timbru care adu­cea a orice, dar nu­mai a teamă nu. În cli­pa ce a urmat, și care mi se păruse o veș­ni­cie, ursoaica aceea s-a ri­dicat în două picioa­re și atunci am vă­zut că pe piept, sub cap, avea o bave­ți­că găl­buie… Un timp a tras pe nări aerul ce venea dinspre mine, apoi s-a lăsat pe cele patru la­be, a mor­măit prie­te­nos, s-a în­tors cu spatele și a ple­cat. Mi-a venit s-o strig, să fug după ea și s-o mângâi pe cap. Frica mă înlemnise însă așa de tare, încât n-am fost în stare să mai fac niciun gest. Atunci ne-am vă­zut pentru ultima oară. Era Mar­tinica! Ve­nise, poate, să le arate puilor locul în care crescuse sau poate i se fă­cuse dor de tatăl ei adoptiv, care o ținuse în brațe, îngrijind-o ca pe un copil. În iarna urmă­toare am plecat defi­ni­tiv din acele locuri, pe care nici nu le-am mai văzut de atunci, și cred că nici nu le voi mai vedea cândva. Dar din când în când, mă credeți ori nu, o visez pe Marti­nica pe vremea când era doar un ghe­mu­leț cafeniu de blăniță, ghemuit lângă piep­tul meu.

NICOLAE G. – jud. Dâmbovița