RADU ANDREI TUDOR (TVR1) – „O fi Moldova săracă, dar sufletește, e cea mai bogată!”

– Din primăvara acestui an prezintă telejurnalul de seară de pe TVR1, principala emisiune de ştiri a acestui post. Alert în comunicare, sigur pe el și foarte stilat, postura de om de televiziune i se potrivește perfect. Într-o zi aurie de toamnă, cu câte o cafea în faţă, am discutat cu Radu despre destinul lui, despre felul în care un adolescent din Piatra-Neamț devine purtător de imagine și cuvânt, al televiziunii naționale –

Om de televiziune la 12 ani

– Când vorbești cu artiști – pictori, muzicieni, actori – în majoritatea cazurilor, semnele talen­tu­lui apar încă din anii copilăriei. Oare tele­vi­ziu­nea exercită, și ea, o asemenea fascinație pe ca­re s-o simți de mic? În cazul tău cum s-a întâm­plat?

– Prima dată când am pus piciorul într-o tele­viziune eram atât de puşti, încât habar nu aveam ce înseamnă reportajul şi jurnalismul. Pur şi simplu, viaţa m-a călăuzit pe făgaşul ăsta. Eram în Piatra-Neamţ, oraşul meu natal, aveam 12 ani şi trăiam într-o familie absolut normală – bunica a lucrat în învăţământ, şi chiar mi-a fost educatoare, mama lucrează tot în învăţământ, iar tata, în armată. Într-o zi, la şcoală, au venit nişte oameni de la staţia locală a Pro TV-ului, căutau un prâslea care să pre­zinte o emisiune pentru copii. Cu toţii, de prin toate clasele, am fost trimişi să spunem câte-o poezie. M-am dus şi eu, ce să fac? După câteva zile, când eu eram pe-afară, la joacă, a sunat telefonul (pe vre­mea aia nu existau mobile), mama a răspuns şi cineva i-a explicat că eu fusesem ales, dintre toţi elevii reci­ta­tori, pentru Pro TV. Cu alte cuvinte, „Veniţi, doam­­nă, cu copilul, să ne prezinte emisiunea în fie­care duminică dimineaţa”. Mama m-a chemat în ca­să, mi-a cerut lămuriri şi, în ziua stabilită, m-a dus la televiziune, unde m-am pus pe treabă rapid. Vorba vine, că eu la vârsta aia nu simţeam nicio res­ponsabilitate, pur şi simplu, am luat totul ca pe-o joacă şi mă distram teribil. Cu toate astea, după un an, când staţia s-a închis şi am terminat-o cu emi­siu­nea, am început să-i simt lipsa. Din ce în ce mai acut. Până când am găsit o soluţie: am trimis o ca­setă cu nişte în­registrări şi un aşa-zis CV la o altă televiziune locală. Şi, culmea!, după câteva zile, iar s-a trezit mama cu un telefon din categoria „Adu­ceţi, doam­nă, copilul!”. Şi-aşa m-am în­tors în tele­vi­­ziune! Am rămas la 1TV Neamţ, până la termi­narea liceului, făcând mai multe emisiuni şi ajun­gând, până la urmă, să pre­zint ştiri; ca să vezi cum se leagă lucrurile – şi tot acolo aş fi rămas şi în con­ti­nuare, dacă n-ar fi intervenit un om providenţial, în faţa căruia mă înclin cu recunoştinţă de fiecare dată când am ocazia: doamna Draga Olteanu-Matei. În pe­rioada aceea, Draga era cea care, practic, con­ducea televiziunea cu pricina din Piatra-Neamț. După ce am luat Bacalaureatul, m-am dus la ea, i-am spus cu ce notă am absolvit (aşa ne fusese înţe­legerea, fiindcă Draga ţine foarte mult la ideea de şcoală) şi, după ce m-a felicitat, mi-a comunicat că îmi lasă timp cam două luni de zile, iar apoi, dacă nu plec la Bucureşti, la o tele­vi­ziune naţională, „un­de ţi-e locul” (cum s-a exprimat ea), mă dă afară! Nu mi-a fost uşor să aud asta. Ca orice adolescent din provincie, mă temeam de tu­multul Capitalei! Dar mi-am făcut un plan: să merg la Bucureşti şi, dacă într-o lună de zile nu găseam nicăieri unde să mă angajez, să mă întorc acasă, fiind convins că aveam să fiu primit înapoi la 1TV. Ideea asta mi-a mai dat ceva curaj. Am descins în Capitală şi am în­ceput să-mi depun CV-uri pe la toate tele­vi­ziunile, la unele m-am dus şi de două ori, spunându-le că „Poate mi-aţi rătăcit CV-ul, vă mai las unul”. Şi, spre surpriza mea, am fost angajat la N24, care pe atunci era a doua televiziune de ştiri din Ro­mânia, cu jurnale din jumătate în jumătate de oră. Între timp, am început şi Facultatea de Jur­na­lism, aici, în Bucureşti. Apoi, în 2010, prin con­curs, am ajuns la TVR, la Telejurnalul Matinal. Când am auzit-o la telefon pe doamna Rodica Cul­cer, spu­nându-mi „Felicitări! Sunteţi în echipa TVR!”, mi s-au tăiat picioarele!

Țara oamenilor cu suflet bun

– Constat că vorbești cu mândrie des­pre orașul tău natal, Piatra-Neamț. Oare afirmația că Mol­dova „e cea mai săracă zonă a ţării” este o pre­judecată?

– O fi Moldova cea mai săracă zonă a ţării, din punct de vedere economic, dar Moldova e cea mai bogată, din punc­­tul de vedere al sufletului oame­nilor, un suflet mare şi pri­mitor şi tan­dru, cu o căl­dură şi o dul­ceaţă ab­solut aparte. Adesea, în cursul isto­riei, moldovenii au fost vitregiţi eco­no­mic, financiar, dar ei întotdeauna au răzbătut toc­mai dato­rită sufletului lor frumos, datorită inteli­gen­ţei şi datorită caracterului lor de oameni de încre­dere, oameni care-şi respectă cuvântul dat şi nu deza­măgesc. Iar Piatra-Neamţ, ora­şul meu natal… cum să-l văd altfel decât ca pe o „perlă a Mol­dovei”, o perlă a sufletului meu?! Mi-e dor de el tot timpul, datorită atmosferei de acolo, datorită aerului tare, de mun­te, datorită oamenilor care şi azi, în majoritatea lor, ştiu să se poarte cu multă căldură şi pri­etenie, dar şi cu un anu­me dichis şi cu o anu­me politeţe… Şi apro­po de dichis: Piatra-Neamţ e un oraş micuţ, dar foarte cochet! Și nu e vetust, din contră, e un oraş foarte însufleţit! Ba și mai mult, deşi judecând după reali­tatea economică ai crede că acolo toţi oamenii sunt trişti şi întu­necaţi, cei din Piatra sunt foarte senini, iar seninul le vine din optimism – o trăsătură admi­rabilă a mol­do­venilor! Eu, când mă duc acasă, mă încarc enorm, dar nu numai din bucuria revederii cu familia, ci şi din atmosfera oraşului, din clipele de viaţă pe care le surprind ca simplu privitor. Pur şi simplu, par­chez maşina, o pornesc la pas, pe străzi, şi pri­vesc… chiar privesc, cu atenţie, la tot şi mai ales la chi­purile oamenilor. Dar, în acelaşi timp, îmi permit să şi visez aşa, cu ochii deschişi – uite, o altă trăsă­tură a spiritului moldovenesc: capacitatea de a visa! Oricât de rău i-ar merge, moldoveanul găseşte pu­terea să viseze că, la un moment dat, o să înceapă să-i meargă şi bine, iar speranţa asta îl ţine pe linia de plutire.

Singur pe balansoar

– Să ne întoarcem în Bucureşti, orașul care te-a adoptat decisiv. Are și el suflu sentimental? După ce ieşi pe poarta televiziunii, din ce e alcă­tuită viaţa ta?

– Sincer, pentru viaţa personală îmi rămâne destul de puţin timp. Asta e, după cum ştii, o pro­blemă cu care se confruntă majoritatea jurnaliştilor: balanţa se înclină mai mult către profesie, în detrimentul vieţii personale. Important e ca situaţia asta să ţi-o asumi, să n-o iei în tragic. Uite, de pildă, acum, eu sunt singur, nu am nicio relaţie de iubire, dar asta chiar nu reprezintă o dramă. În timpul liber care îmi rămâne, încape sportul. În adolescenţă am făcut handbal de performanţă, deci sunt marcat de cultul sportului. Deci, oricât de ocupat mi-ar fi programul şi oricât de obosit aş fi, îmi impun să fac măcar trei antrenamente pe săptă­mâ­nă. Atât doar că am renunţat la handbal şi m-am apucat de kick­boxing, un sport aparent violent, dar care, de fapt, e dătător de echi­libru pe toate planurile. Pur şi sim­plu te duci la sală, te baţi cu sacul de box şi aşa scapi de toate ener­giile negative, de orice supărare, de orice iritare, de orice frustrare. Pleci de-acolo senin şi echilibrat.

„Vreau să-i văd în închisori pe cei ce ucid animale”

– Știu că ești și un mare iubitor de animale. Ocupă, și ele, un loc important în sufletul tău „mare”, de moldovean. Ce relație ai cu ele?

– Într-adevăr, sunt un mare iubitor de animale. Le dedic timp, energie, bani şi, mai ales, suflet când e vorba de situaţii şi campanii de ajutorare a unor patrupede amărâte. Asta, pe lângă iubirea şi grija pe care le ofer celor trei câini şi două pisici de la mine de-acasă, găsiţi, toți, pe străzi. Tuturor le datorez foarte mult, pentru că, la rândul lor, îmi oferă iubire infinită, grijă, atenţie, tandreţe… M-aş bucura ca aceste cuvinte ale mele să fie înţelese realmente de mult mai mulţi oameni decât mă tem că le vor în­ţe­lege de fapt. Din păcate, în România, există o defi­cienţă majoră în ceea ce priveşte mentalitatea şi atitu­dinea faţă de animale. Şi, după puterile mele, încerc să fac lucruri şi în direcţia asta. În plus, îmi doresc ca, alături de alte persoane, să reuşim să schimbăm legislaţia. Vreau să-i văd în închisori, subliniez, în închisori şi pentru ani mulţi, pe cei care ucid animale, pe cei care maltratează animale, pe cei care iau animale şi apoi le abandonează pe străzi… Uitându-ne la ştiri, n-ar trebui să ne mai mire atrocităţile făcute de oameni oamenilor, în condiţiile în care zilnic, în România, există indivizi care manifestă o atrocitate fără margini faţă de ani­male. Am spus asta public, la televizor, în orice dez­batere am avut ocazia: este un semn clar că avem o problemă, la nivel de mentalitate, când există oameni, în societatea din România, care biciuiesc animale până le mutilează sau chiar le omoară, care calcă, literalmente, animalele în picioare, care, din amuzament, leagă câini de maşini şi îi târăsc pe şo­sele kilometri întregi… În opinia mea, astfel de acte ar trebui să se pedepsească, indiscutabil, cu închi­soare de cel puţin 10 ani! Dar, ca să nu în­cheiem în această notă întunecată, adaug că în viaţa mea de dincolo de profesie mai încap bucătăreala – am început să gătesc din nevoie, din dorul de mân­carea moldovenească a mamei, dar mi-am des­co­perit chiar o pasiune – şi serile din week-end când, în loc să mă duc în cluburi – îmi displace genul ăsta de distracţie –, eu mă închid în casă şi citesc. Din cauza asta, unii au spus despre mine că sunt „un spirit bătrân”, deşi eu sper că nu sunt chiar atât de bătrân, pe cât mi-a dat de înţeles formularea asta! (râde)