Ultima oprire înainte de cer – URSICI

Crucile înaripate

            Lumina se desface în culori și ți se așază în pal­me. Albastru din văzduh, verde din pajiști, cără­mi­ziu de fag, alb și galben de mesteacăn. Îți limpezești ochii cu lumina asta: ești mângâiat, tămăduit, li­niș­tit. E toamnă la Ursici, cuibul acesta de case din Pla­toul Luncanilor, din Munții Șureanu. Mai de­parte de aici nu se mai poa­te ajunge. Ursici este ultima oprire de pe pământ înainte de cer. Ai mai fost aici și altădată. Ai cu­noscut oa­meni, ai stat de vorbă cu ei, le-ai aflat poveștile. Oa­meni aflați la hotarul cu o lume nevăzută. Oameni care, a­tunci când își întind mâinile spre înalt, pot cuprinde baie­rele cerului și se pot sălta, fără greutate, în lăun­trul lui. Crucile de lemn răs­firate prin grădini și pășuni stau mărturie: aripile deschise ale ce­lor care au trăit aici, ale tuturor celor care, atunci când le-a fost sorocul, n-au făcut decât să se mute din­colo de hotar, în cerul acesta nesfârșit și incredibil de a­proape… Satul Ursici nu are ci­mitir și biserică. Nu a avut nicio­dată. Oamenii coboară pentru spovadă și împărtășanie pe un drum rău și întortocheat, lung de mai bine de 10 kilo­­metri, până la biserica din vale. Pentru că nici asfalt nu are satul ăsta. Doar o porțiune mică, de nici trei kilometri, asfalt abandonat în inima pă­durii… Nici școală nu mai este, de mai bine de două decenii. Curentul a ajuns de câțiva ani, prin bună­voința unui O.N.G., câte un panou solar pentru fiecare casă. Asta înseamnă lumină pentru două becuri, o priză în care să încarci telefonul mobil și o alta pentru televizor. Nici vorbă de frigider, pentru asta există doar frigul de iarnă și răcoarea pivniței. Apa este adusă din izvoare și fântâni. Iar în curând aici va fi iarnă și va ninge, iar pentru drumul rău și întor­tocheat, care face legătura cu lumea de jos și ma­gazinele ei, nu se știe dacă se vor găsi buldozere de îndepărtat ză­pada… Oameni ăștia vor rămâne încre­meniți, într-o lume albă, imaculată, de o fru­mu­sețe aspră și ires­pirabilă. Iarna, în Ursici, cerul va fi cu mult mai aproape decât lumea de jos, cea pe care o știm cu toții. De asta am ajuns din nou aici, acum, când lumina s-a desfăcut în culori și mi s-a așezat în palme. Pentru că, chiar și în Ursici, unde cerul este atât de aproape, viața e trăită tot pe pământ. Despre viața asta, despre toamna de acum, despre muncă, despre o mare de liniște într-o mare de alb, despre comori ascunse în cămări și rosturile vechi care fac lumea să meargă înainte va fi vorba în cele ce urmează. Lecția de viață a oamenilor de sus. Pentru că de sus, lumea se va vedea întotdeauna mai limpede și mai clar decât o poți face de jos.

La o mângâiere distanță

            Voichița Burcuș a încremenit pe dealul ei. Și-a pus palma streașină la ochi, pentru ca soarele să nu-i orbească privirea, și a rămas așa, neclintită – o sta­tuie străveche a unei femei pe un deal – pri­vind un străin ce urcă spre ea. Străinul sunt eu, omul de jos, cel ce a ve­nit până aici ca să afle rosturile unui loc magic. Spre mine coboară în goană câini, doi câini uriași, două ani­male fabuloase, aflate și ele la ho­tarele dintre lumi. Dacă vreau să ajung până la femeia asta încreme­nită, va trebui să trec de ei. Știu ce am de făcut. Mă opresc, las câinii să mă adul­mece, le vorbesc, le spun că am venit să îl cunosc pe omul lor, că nu am nimic rău de ascuns. Le întind mâna să simtă că nu mint. Câinii se opresc și ei, își apro­pie boturile uriașe de palma mea deschisă, o adul­mecă, încre­menesc și ei. Pentru câteva clipe, lu­mea s-a oprit în loc. O femeie pe un deal, stană de piatră, privind în vale cum câi­nii ei miros palma în­­tinsă a unui străin. Apoi palma mea se mișcă și câi­nii se lasă mângâiați. Lu­mea s-a pornit din nou. Urc mai departe spre femeie, iar câinii îmi deschid calea bu­curoși. Abia acum, Voichița Burcuș salută, deschide o poartă și strigă „No, haidați, in­trați!”. E timpul să zâm­besc, să dau binețe, să spun cine sunt, de ce am venit, să intrăm în vorbă. Câinii se fac nevăzuți. De par­că nici n-ar fi fost. „Sunt răi?”, în­treb. „Doar cu cine tre­bu­ie”, îmi răspunde femeia și zâmbește liniștită, cu tot soa­rele de toamnă mângâindu-i ochii adânci. E sin­gură Voichița. Omul ei, Ion, a coborât în vale cu oile. Cei 5 copii ai lor sunt și ei la casele lor, de la poalele muntelui, în Gânțaga, în Vâlcele… Doar cu o fată se vede în fiecare zi Voichița. Și asta, pentru că fata a rămas aici, sus, pe culmi. „Nu în Ursici, nuuuu! Uite acolo!”. Și mâna Voichiței se întinde spre cer, peste dealuri și păduri și îmi arată un loc pe care ea îl vede și îl sim­te ca și cum l-ar mân­gâia: „acolo!” Acolo e Târsa, un alt sat vrăjit al Lunca­ni­lor, așezat la hotarul dintre pământ și cer. „Ieee, numa’ dă-ți pri­virea acole, peste pă­dure, iee, acolo, unde-i culmea, și sub culme nu­ma’ o să vezi ’coperișu’ de la casa ei. Acolo-i măritată fata me’!”. Pes­te văi, dealuri și păduri nesfârșite. există o punte, iar pun­tea este mâna Voichiței. Degetul ei arătător atinge acoperișul casei. Prin mâna asta muncită a unei fe­mei de 64 de ani, Târsa se află doar la o mângâiere distanță de Ursici. Iar un străin cum sunt eu n-ar fi străin, dacă n-ar pune întrebări anapoda: „Înțeleg că vedeți acoperișul, da’ pe fată cum puteți să o vedeți?”. Voichița zâmbește: „Apăi cum cum?! Prin fumul de pe horn, iaca cum!”. Când se face focul în casa din Târsa, iar fumul se vălurește de pe horn și plutește ca un duh vechi și blând peste lume, Voichița intră în casă și pornește, și ea, focul ei. Iar fumul dintr-o casă din Ursici se înalță, și el, în văzduh și plutește peste lume, dus de vânturile cele bune, ca să se întâlnească cu cel de peste văi și păduri, din Târsa. Așa se văd, în fiecare zi, mamă și fiică, vara, odată cu înserarea, primăvara, toamna și iarna, dis de dimineață. În fumul acela care se înalță de pe hornul unor case de lemn este viață, este mângâiere și dor, este dragoste. „No, așe…”, spune Voichița, și abia acum mâna ei coboară liniștită, ca s-o cuprindă pe cealaltă. Doar din 12 case mai iese acum fumul în Ursici. „Uite, cole, mai sus de feri­gile roșii, îi o mu­iere sângură, peste deal, une-i o vale, îi o bătrână de șade cu fecioru’ ei și noră-sa, dâncolo de vale, îs familii mai tinere, de oameni cu multe oi, da’ s-o cam dus lumea tot în jos, la țară, de amu”. Voichița spune la țară pentru cei de la câmpie. Când vorbește despre Ursici, zice doar sus.

Cămara cu comori

Aici, sus, am urcat să aflu cum e via­ța asta de zi cu zi. De ce co­boa­ră oamenii jos, e deja simplu de aflat: fără școală, fără drum, fără magazine, fără curent, viața nu e pentru orșicine. Cu toate astea, în Ursici, firescul e firesc de când lu­mea e lume. Viața își are rostul sta­tornicit dintotdeauna. „Apăi, cum să fie?! Îi cum trebuie să fie! Acu om gătat treburile de toamnă și nu ne-or rămas decât lemnele de adus. Păi, da’ pădurea îi a noastră și ni-i aproape, că ce ne-am face fără ea? Om gătat și de cosit fâ­nul și de scos cartofii, păi, cum?! Apăi, că și ma­zărea și roșiile și varza și castra­veții toate-s culese. Ion al meu tre să vină cu oile din vale. Și, no, las’ să vină și iarna, că nu ne temem noi de atâta lucru! Roșiile-s stoarse și-s de acum bulion, porumbul e pus de o par­te, to­cana de legume, dulceața, zacusca, îs toate la bor­can, varza în putini, compoturile de persică, de peră, de strugur, îs gata, chit că n-o fost an de fructe prea bun. Păi, că nu stăm noi din treabă nici iarna, cum să stăm? Fă potecă la animale, dă de apă și mâncare la oi, la vaci, la porci, la găini, du-te-n casă, pune de gătit, când se gată gătitul ieși iar în curte, iar pune-te de poteci, că sus, aicea, la noi, ninge de nu se mai oprește! Ține focurile aprin­se, iar dă hrană și apă la animale… Apăi, că numai te uiți la cer după atâta treabă, și vezi că-i noapte… Iar când bate vântul și șuieră de amar, numa’ stau cu Ion al meu de vorbă, despre toate cele de pe lume…”. La Ursici, iarna, viscolul, gerul și zăpada sunt toate firești, cum trebuie să fie. Voichița Burcuș face mâncare de varză, ciorbă, cartofi înăbușiți la cuptor cu cârnați. Carne de pasăre, legume în postul Crăciunului, iar apoi, porcul. Dar aici, sus, parcă tot mâncarea veche e cea mai bună. Iar Voichița îmi spune cum se gătește sloiul de oaie: „pui carnea la fiert, dup-aia o iei de pe os, dup-aia o prăjești bine cu usturoi, cu ceapă, cu boiauă, până când se rume­nește bine, dup-aia o pui într-un vas la cuptor, iar, la sfârșit, când se răcește, carnea se încheagă. Ăsta-i sloiul”. Toate bunătățile despre care mi-a vorbit Voichița sunt acum puse deoparte. Munca unui an întreg, rostul simplu al unui sat de basm. O comoară ascunsă într-o cămară. Îmblân­zirea iernii și a frigului. Viața. Intru în cămara fami­liei Burcuș și înțeleg și mai bine cum mâinile astea muncite ale unei femei, cele care tocmai s-au făcut punte peste lume ca să mângâie o casă aflată la un orizont depărtare, au îmblânzit pământul și l-au pre­schim­bat în tihnă. Iarna și gerul într-un sat fără drum sunt alungate de rostul omenesc și de muncă. Cartofi, porumb, borcane cu bunătăți de toate felu­rile. Am intrat în miezul unei lumi, într-o cămară care e totuna cu o comoară. Ieșim. Apar din nou câinii uriași, îi mângâi. Chipul Voichiței se umple de soa­re. Pe un fag bătrân se odihnesc un opaiț vechi și un băț de călușar. Totemuri încremenite. Îmi iau rămas bun de la femeie, plec mai departe. Voichița încremenește iar, cu palma streașină la ochi. Pri­virea ei mă însoțește liniștită până departe. La fel și câinii. Apoi câinii dispar și ajung iar la oameni.

Ion, Ioan și Ieronim

            I-am luat de la muncă pe Ioan Pă­râu și pe veri­șorii Ion și Ieronim Toncea. Toți băr­bați în putere: Ioan de 50 de ani, Ion de 43 și Ieronim de 40. I-am luat de la muncă, doar ca să vorbim despre muncă. „În apri­lie, când se dez­gheață pământul, curățăm pășunile de lăstăriș. După aia, semănăm po­rumbul și cartofii. În mai, începe fâ­nul. Și tot cosim la el, toată familia, până în octombrie. Între timp, punem varza, mazărea, ar­­deiul, roșiile, fa­solea. Acu, spre iar­nă, avem treabă la pădure, să ne aducem lemnele de foc. N-avem când sta. Fânul tră că­pi­țit, scos po­rum­bul și cartofii, pu­se murăturile și le­gumele la bor­can, culese fructele, dacă s-au făcut, că anul ăsta a dat îngheț în mai și s-or dus pe copcă, și prunele și perele noastre. Iarna-i și mai greu, că la noi, sus, îs și câte 6 luni de zăpadă. Iar dacă ai animale, și noi avem, apăi că și oi, și vaci, și porci, nu se stă, că animalul n-are sărbătoare. Fă pote­cile, adă fânul. În iarnă, fată oile și tră să te muți în iesle cu ele, să faci focul la miei, să tot ții de cald, să nu înghețe. Tră să fii și dădacă la ei, că unii nu sug și le dai tu laptele, cu biberonu’. Apă, mâncare, lapte, foc, curățat grajdul și zăpada. Și iar. Noaptea întreagă stai de pază la miei. Dormim scurt, de la 5 dimineața la 7. Când ne trezim, iar o luăm de la capăt: apă, mâncare, lapte, foc, curățat grajdul și zăpada. Bucuria vine din sănătate. Și din clipa aia mică, seara, când îți tragi sufletul și îi mulțumești lui Dumnezeu că ți-a dat și azi să le duci pe toate la bun sfârșit”. A vorbit Ieronim. Ion și Ioan l-au încuviințat din cap, ca și cum ar fi vorbit și pentru ei. Cei din familia Toncea au peste 600 de oi, Ion Părâu, 200. Sunt multe animale, iar munca pentru ele nu se mai sfârșește.

Dar vor­bele, chipurile și palmele bărbaților ăstora sunt grele ca pământul pe care îl trudesc. Pentru că nu se poate altfel. „Pămân­tul și animalele ni-s viața. Iar nouă ni s-o legat sufletul de pământ. Pentru că, vedeți dum­neavoastră, când ne-or învățat bătrânii cum să le dezlegăm pe toate, noi toți om avut sufletul deschis. Și le-am primit. În suflet le-am primit. Pământul ăsta este inima și sufletul nostru! De aici mâncăm, de aici ne îmbrăcăm, de aici mergem mai departe!”. Nici nu-mi dau seama cine mi-a vorbit. Ion, Ioan sau Ieronim. Bărba­ții stau în fața mea și vorbesc apăsat. Cu­vin­tele lor au rădăcini în pământul ăsta înalt din Ursici, locuit și muncit neîntre­rupt de mii și mii de ani. O supărare au oamenii ăștia: „Se gată satul. Nu mai vine nimeni în urma noastră. Aici nu-i cu­rent, nu-i drum asfaltat, nu-s magazine, nu-i școală. Iar copiii noș­tri tră să coboare la câmpie ca să învețe. Iar acolo să strică. Atunci când se întorc, numai la internet și la telefon le stă gândul”. S-au smintit cumva. Nu mai pot primi munca. Nu mai au sufletul ăla deschis pe care l-au avut părinții lor. „Diferența între noi, ăștia de sus, și ăia de jos, de la câmpie, e mare. Foarteeee mareeee! Ăia nu mai au vlagă în ei! Îs ca puii de Avicola! Nu l-am auzit pe unul să spună – cum o trăit bunicul meu, pot și eu! Pentru că ar trăi bine! Ar trăi din pământul lor, așa cum au fă­cut-o moșii și strămoșii. Ar avea rădăcini! Iar când ar fi mari, n-ar mai pleca pe afară, slugă la străini, pentru un pumn de bani în plus!” Ieronim mă privește în ochi și-mi spune: „Nu-mi doresc să merg în străinătate. Ni-cio-da-tă!” „Pentru tra­iul meu, pot trăi în Ro­mâ­nia”, zice Ioan, „nici eu n-am să plec”, spu­ne și Ion. „De sus, de la noi, se vede lim­­pede. Nu se ale­­ge nimic de ba­nul fără rădă­cină! N-am văzut pe ci­neva SĂ FACĂ ceva cu ba­nul pe care l-a câș­tigat afară. S-a întors cu 3 mii de euro în buzunar?! De banii ăia, când se în­toar­ce, stă. Și atunci s-a ales pra­ful de banul tău!”. Iero­nim mă roagă să-i scriu sfatul, pentru cei care i-l vor citi. I-l scriu: „Să nu ne mai plângem că e treabă! Să mun­cim noi cu noi, ro­mânii, nu sclavi la străini. Dacă mun­cim pămân­tul nos­tru, avem ce ne tre­buie. Ba­nii fără pământ dedesubt zboară în aer!”

„Aici o fost varză, aici porumbul”

            Pământul ăsta înalt de sub tălpile lui Ion, Ioan și Ieronim îi face să vadă până departe. Pământul ăsta muncit și trudit cu palmele lor, pământul care le-a devenit suflet și inimă. Un pământ cât o țară, Ro­mânia, pe care și Ion, și Ioan, și Ieronim, o iubesc ca pe ochii din cap. „Anul ăsta, fânul o fo cam uscat. Și o trebuit să mai și cumpărăm, ca să avem ce da la animale. Și singurul om care vinde, și fân, și grâu, și lucernă pe aici e un francez. O cumpărat pământurile oamenilor pe nimic, îi plătește acum cu un salariu de mizerie ca să le muncească și ne vinde nouă fânul ăla. Apăi, dacă moșul meu ar auzi toate astea, s-ar întoarce în mormânt! Asta e. Astea sunt vremurile pe care le trăim!”. S-a lăsat o tăcere grea. Ulii care desenează cercuri largi, în albastrul ireal al văzduhului. Apoi se aude lătratul îndepărtat al unui câine, apoi mugetul stins al unei vaci. Dar și ecourile astea ale vieții de aici tot liniște sunt. Îl rog pe Ioan Părâu să-mi arate gospodăria sa. Îmi zâmbește: „No, haideți”. Le strâng mâinile lui Ion și Ieronim Toncea. E un salut de când lumea, dar odată cu el, simt că în palma mea dreaptă s-a mai așe­zat ceva: negrul cald al brazdei, și albul înghețat al zăpezii.

            „Aici o fost varza, aici, porumbul, după, car­tofii”. Mâna lui Ioan Părâu se întinde și îmi arată trei holde, una în continuarea celeilalte. Dincolo de ele, sunt căpițele de fân, pășunea îmblânzită de toamnă, câțiva pruni și stejari răzleți și albastrul unui cer nesfârșit. Ursici e tihnă. Ursici e rost. Lu­mea de la începuturi. Vorbim despre viața de la oraș. Lui Ioan nu-i place nimic de acolo. „Nici dacă ar veni acum cineva la mine să-mi spună – uite, ai un apartament gratis din partea mea, eu nu m-aș duce!”. Ioan coboară rar, doar pentru pâine, ulei și zahăr. Le cumpără și se întoarce sus, acasă, unde începe lumea adevărată. Leonița, soția lui, gătește. Mirosul tocanei de legume cu pui umple văzduhul și îl dezmiardă cu tihnă. Învârte în mâncare, cu un zâmbet pe buze care nu poate veni decât dinăuntru, din suflet. Sunt 40 de găini în curtea asta, găini moțate, o frumusețe! Sunt porci și vaci, iar oile sunt încă la munte, „la stâna Bilugu, în Retezat, de la Vârful Peleaga mai în jos, cum o iei spre Câmpul lui Neag”. Acolo e și feciorul lor. Ioan și Leonița tocmai s-au întors de la oi, după ce au văzut că totul e bine. Va fi și telemea, va fi și caș. Oftează Leonița și zâmbește iar. „Acum, când ne-am întors din Retezat, parcă mi se pare prea jos aici, la noi, în Ursici, la 1000 de metri. Parcă tot în sus mi-e locul, sus, mai sus să fie!”. Oamenii ăștia nu vor să co­boare. Și la ei comoara e ascunsă în cămară. Leonița deschide ușa. Dulceață, compot, sosuri, murături, cartofi, varză.  Exact ca la Voichița Burcuș, totul numai din brazda lor de acasă. Un miracol simplu, așa cum sunt de fapt toate miracolele mari ale lumii. Leonița închide cămara, Ioan mă trage deoparte și zâmbește ca un copil: „Haideți să vă arăt LU­MINA!”. Îmi arată acope­rișul casei, acolo unde se află panoul solar, și zâm­bește mai departe. cu zâm­betul acela de copil. Îmi deschide ușa casei, îmi arată un bec, apasă comu­tatorul, becul se aprinde: „Vedeți?! Haideți să vă arăt și cum mere televi­zo­rul!”. Văd. Văd cum aici, în Ursici, lucrurile cele mai banale pentru noi, cei de jos, au devenit ade­vărate minuni și mai văd cum, ceea ce pentru ei în­seamnă viața de zi cu zi, pentru noi e totuna cu miracolul. Ieșim în grădină. Cealaltă lumină, cea adevărată, se desface iar în culori și mi se așază în palme. Trec pal­mele peste ochi și o simt cum zvâc­nește înăuntru. Sunt mângâiat, tămăduit, liniș­tit. E timpul să mă întorc în vale.