NORA IUGA – „Mă gândesc la moarte ca la un mare dans cosmic”

Exerciții de seducție

Stă așezată în fotoliu, cu lumina crudă a dimineții strălucind peste părul lung, ar­gintiu. Aici, în cuibul ei zidit cu cărți, un­de telefonul fix și mașina de scris își mai cântă în­că muzica  din alte vremuri, locuiește de patru de­ce­nii ultima mare suprarealistă europeană. Exal­tată și plină de viață, visătoare și entuziastă ca un vulcan, Nora scrie, traduce și călătorește, sfidând cu șiretenie cei 89 de ani. Un interviu  despre for­midabila vârstă a bătrâneții, cu o poetă care poartă în ea toate vârstele lumii deodată.

 „Cea mai tânără m-am simțit la 60 de ani”

– Nora, vă mai amintiți când vi s-a părut prima dată că îmbă­trâ­niți?

– Oh, da, a fost un moment foarte precis. Avusesem o mică ceartă cu Nino (Almosnino, so­țul ei – n.r.) și, ca să mă împace, a propus să ieșim în oraș. Când am ajuns în dreptul galeriilor La Fayette a insistat să intrăm să vedem ce mai au nou. La raionul de femei, mi-a zis deodată: „Ce-ar fi să încerci rochia asta?”. Era o rochie bleu, dreaptă și îngustă, îmi venea foarte bine, că eram subțire. Pe urmă, mi-a zis : „Dar încearc-o și pe aia roșie!”. Și îmi venea și aia bine. Și uite așa mi-a cumpărat Nino amândouă rochiile și m-am întors acasă, unde înnebunită le-am încercat pe rând în fața oglinzii din hol. Și tot uitându-mă așa la mine, am văzut, dintr-o dată, că pielea de pe brațele mele nu mai e la fel de netedă ca ieri. Nu aveam decât vreo 31 de ani, dar am simțit atunci că ăsta e începutul sfârșitului. Și m-am pus pe un plâns înfiorător. Culmea, înaintând în vârstă, am simțit tot mai puțin că îmbătrânesc. Alte momente de disperare nu am mai avut vreodată, fiindcă am fost o învingătoare în viață. Sunt foarte puternică, câteodată exagerez, ajungând să lovesc ceea ce îmi stă în cale. Și, dacă e să fiu cu adevărat sinceră, cea mai tânără m-am simțit la 60 de ani, atunci când am rămas complet singură, când călătoream zile în șir cu trenul spre Germania, spre Paris, când zburam spre Buenos Aires, doar eu cu mașina mea de scris. Chiar și în ziua de azi, când am o lectură și văd în fața mea o sală de tineri complet necu­nos­cuți, înnebuniți și cu gura căscată la toate trăs­năile mele verbale, mă simt cea mai tânără femeie din lume. Culmea, n-o să mă credeți, atunci sunt doar eu cu mine!

„Mama m-a făcut la 16 ani, tata avea doar 22. Viața noastră era ca o grădiniță fără educatoare!”

Clipe de reculegere

– Și totuși, să fie doar ăsta secretul? Din ce-și trage tinerețea forța, în cazul dum­nea­voastră?

– Mă mir și eu, adeseori, de unde îmi scot vitalitatea asta, la o vârstă atât de avansată, chiar și atunci când merg clătinându-mă pe picioare. Și mereu mă întorc la copilăria mea, la călătoriile cu trenul, de zeci de ore prin Germania, Olanda și Belgia cu părinții mei artiști. Tata era șef de orchestră într-un hotel mare, mama era balerină și făceau un cuplu foarte bun. În program avea și mama două apariții pe scenă, un dans rusesc și unul clasic, pe poante. Trăiam într-o atmosferă de artiști, care erau și apreciați, locuiam în hoteluri scumpe mereu, mă mândream teribil cu ei și-i iubeam, pentru că erau prie­tenii mei de joacă. Mama m-a făcut la 16 ani, tata avea doar 22. Viața noastră era ca o grădiniță fără educatoare! Ne alergam prin casă ca niște nebuni, cântam șlagăre cu mama și spălam îm­preună geamurile dan­sând. Am crescut unii cu alții.

– Știu că dansul v-a plăcut și dum­nea­voastră la nebu­nie.

– Chiar mi-am dorit să fiu balerină, dar pe cât de veselă și jucăușă era maică-mea, pe atât de categorică a devenit când i-am spus chestia asta. „Nici nu mă gândesc să te las să devii bale­rină, fiindcă ai să ajungi femeie ușoară!”. Și zicea asta tocmai ea, care era de o cochetărie nebună, flirta și schimba zâmbete cu alți bărbați, cu tata de față, și apoi tot ea îi călca cămășile după tot dichi­sul, făcea de mâncare și avea grijă de casă. Din fericire, destinul și-a înfăptuit misiunea cu băiatul meu, Tiberiu Almosnino, care a devenit prim ba­lerin și mi-a împlinit marele vis.

– Dar în doi nu vă e dor să dansați? Să vă lăsați copleșită de muzică și de îmbrățișare?

– Nu m-am mai gândit de mult că aș putea să dansez. Dansul e ceva de un erotism nebun, con­ține în el mimarea perfectă a unui act sexual. Dar are și ceva în plus: muzica, grația și rafinamentul poeziei.  Mi-a plăcut enorm să dansez la viața mea. Țin minte că toate cele nouă luni în care am fost însărcinată cu Tiberiu, am dansat în draci. Eram săraci, nu aveam de nici unele, nici telefon, nici televizor. Și, la un moment dat, a făcut rost Nino de niște bani și a zis „Hai să ne luăm un radio”. Cum venea acasă de la serviciu, puneam radioul, unde se dădeau tangouri și foxtroturi, și dansam ca nebunii. Era singura noastră bucurie. Mă gândesc de multe ori, la vârsta pe care o am, ce fel de iubire a existat între noi. Cum de ne-am potrivit noi pe toate planurile extraordinar, deși temperamental eram totalmente diferiți. Eu eram o exaltată, cochetam, săream, eram excentrică. El era un sihastru. Dar mie îmi plac la nebunie băr­bații care tac. Îmi plac bărbații care au un dram de cruzime, care dau impresia că nu le pasă de nimic. Cred că de asta îmi și plac mai ales cei care nu fac complimente și nu dăruiesc flori. Cred că bărbatul meu mi-a adus flori o singură dată. Și nici „Te iu­besc!” nu mi-a zis niciodată. Mi-a făcut în schimb o mărturisire, când deja era foarte bolnav. Făcea baie în cadă și m-a strigat. Mi-a zis: „Trebuie să-ți spun ceva, mi-este îngrozitor de frică. Nu suport ideea că aș putea să rămân fără tine, fiindcă fără tine nu sunt în stare să fac nimic. Te rog nu mă lăsa singur”.

„Simt că îmbătrânesc altfel decât ceilalți”

Bucuria anilor târzii

– Poate că vitalitatea grozavă pe care v-ați păstrat-o la vârsta asta vine și din faptul că ați învățat de foarte tânără să vă bucurați cu puțin.

– Nu vreau să fac pe nebuna, dar eu simt că îm­bătrânesc altfel decât cei­lalți. Mi-am cultivat tot­dea­una neasemănarea, mi-a plăcut să ies din rând și mi-a reușit. Mă uit în jurul meu la oameni de 50 de ani care se simt deja pierduți, li se pare că viața s-a sfârșit. Mai ales băr­bații, când își pierd po­tența, sunt distruși, nu mai reușesc să găsească bucu­rie în nimic. Pentru ei, bărbăția e totul. Dar e vala­bil și la unele femei. O fe­meie care venea să-mi fa­că mie injecții, acum vreo 20 de ani, îmi po­ves­tea că suferă enorm, pentru că a ajuns-o meno­pau­za, „mi­ca moarte”, care e primul strigăt al morții mari.

– Și erați de acord cu ea?

– Deloc! Păi, viața mea a devenit cu adevărat interesantă și intensă abia după ce am încheiat cu sexualitatea. Abia atunci am luat-o cu adevărat razna și am început să simt, să înțeleg ce e iubirea adevărată și cât de devoratoare poate fi o iubire neîmplinită. Spre deosebire de bărbați, femeile pot sublima mai ușor unele lucruri la bătrânețe. Multă lume se uită la oamenii în vârstă și cred că viața lor e foarte monotonă. Dar bătrânețea e monotonă doar privită din exterior. Rutina vieții zilnice pare a exclude ce nu se vede. De fapt, rutina nu e numai banalitate. Eu chiar caut rutina asta și nu mă plic­tisesc deloc. De pildă, uneori, când merg să-mi fac târguielile, mă odihnesc aruncându-mi privirea pe te miri ce, un fir de iarbă, o tijă de sal­câm pe care frunzele sunt perechi perechi, și din­tr-o dată observ cum în mod ciudat tot ce viețu­iește pe lume e construit după exact aceleași prin­cipii. Ni­mic nu e întâmplător, nimic nu e fără rost, nimic nu e în plus în construcția universului. Sun­tem par­te din același angrenaj și suntem infiniți. Cred în asta orbește.

„Nu am nevoie de nimic altceva din afară, mă simt extraordinar de bine cu mine”

– Acum zece ani, când ați publicat cartea „Ber­linul meu e un monolog”, ați surprins citito­rii cu calitatea lui confesivă și cu extraor­di­na­rele observații referitoare la lentul și surprin­ză­torul proces al îmbătrânirii. Nora, ce v-a făcut să puneți toate astea pe hârtie ?

– Singurătatea. Spun asta în mod paradoxal, pentru că în perioada aceea, timp de un deceniu, am stat cel puțin șase luni în fiecare an în Ger­mania, cu burse foarte bune, având lecturi comune cu Mircea Cărtărescu, Herta Muller și Oskar Pas­tior. Dar deși a fost cea mai fertilă și fantastică pe­rioadă din viața mea, în care m-am simțit cu ade­vărat o personalitate europeană, eu eram de fapt cel mai singur om de pe lume. Singurătatea asta m-a făcut să mă gândesc la mine. Când zile în șir stai izolată la un castel din Berlin sau în rezidență la „Solitude”, nume predestinat, și nu vorbești cu nimeni, simți nevoia să te exprimi. Scrisul nu mai e suficient. Simți nevoia să vorbești cu cineva. Dar eu nu sunt o mondenă, nu-mi place să „socializez” și, culmea, nu-mi plac nici oamenii care vorbesc prea mult. Îi găsesc cu totul neinteresanți, senti­ment care se accentuează parcă pe măsură ce îna­intez în vârstă. Și uite așa, în anii ăștia am ajuns să-mi adulez aproape bolnăvicios propriul creier. Am ajuns chiar să simt că el, creierul, e prietenul meu cel mai bun. Că nu am nevoie de nimic altce­va din afară, mă simt extraordinar de bine cu mine. Dar ce e cu adevărat nemaipomenit e că singu­ră­tatea asta pe care o iubesc atât de mult îmi ține pe loc și iubirea.

– Cum așa?

– Eu am fost și sunt o vitală, mie mi-a plăcut întotdeauna viața la nebunie. Am mai spus asta. Ei bine, resimt, desigur, aceste pierderi pe care le aduce vârsta, care sunt toate, dar absolut toate, le­gate de trup, de carne. Dar nu și de simțuri. Tocmai asta e cu adevărat interesant. Aceste simțuri, care nu mai au voie și dreptul să se exprime la vârsta pe care o am, nu dis­par ci se adâncesc, se in­tensifică în gând. Ha­bar n-aveam în tine­rețe că zona spirituală e atât de erotică. Ne­voia de un celălalt, care să te completeze, e imen­să când îmbă­trânești. Dar această nevoie des­pre care tu ai vrea să demonstrezi că e absolut spiri­tua­lă, nu e deloc chiar atât de pură. Căci dorința nu e numai de contopire în planul ideilor, ea ia forme aproape car­nale. Dar cum lu­crurile nu mai sunt posibile, dragostea devine o continuă retrăire. Toată bătrânețea e, de fapt, o retrăire con­tinuă a tuturor lucrurilor, dar la o inten­sitate cu mult mai mare, pentru că are loc în singu­rătate ab­solută. Eu o iubesc pe Aglaja Veteranyi, pentru că a spus într-un interviu că imaginația nu e altceva de­cât autobiografie. Exact așa e! Se poate întâm­pla să îmbogățești în imaginație ceea ce ai trăit cândva, să țeși pe amintirile vechi alte și alte lucruri, să lași o întâmplare s-o cheme pe alta și să se potențeze la nesfârșit. Iar dacă mai ai și scrisul la îndemână, lucrurile pot să o ia cu totul razna.

„Se poate comunica la distanță. Știu sigur!”

– Pe vremuri, scriați destul de des scrisori de dragoste.

– Scriu și acum, dar nu le tri­mit niciodată. Le scriu ace­lu­iași bărbat pe care l-am cu­nos­cut într-o zi la Sibiu și am simțit intens că mi-este desti­nat. Între noi, în viața asta, nu a existat absolut nimic, în afara unor priviri și a câtorva întâl­niri absolut întâmplătoare, aran­jate de o mână a destinu­lui. Comunic cu el în scris, une­ori și în gând. Nebunia e că atunci când ești sin­gur începi să auzi și să înțelegi voci pe care înainte nu le auzeai, pentru că realitatea din jurul tău era asurzitoare. O să ziceți că sunt o femeie de 90 de ani care a luat-o razna, iar eu o să vă spun că se poate comunica la distan­ță. Știu sigur! Une­ori, în timp ce stau în fotoliu și mă uit la știri, simt cum în carnea mea se produce un mic cutre­mur, o mică tresăltare, și gândul fuge di­rect la o anumită per­soană. Ei bine, sunt convin­să că în același timp, undeva, acel cineva simte același lucru, cu gân­dul la mine. Dar lucrurile astea pot să nu aibă nicio legătură cu erosul. Une­ori stau și scriu pur și simplu o poezie oarecare, și la un moment dat, pac, se rupe firul, fiindcă am un lapsus, nu-mi vine cuvântul de care am nevoie. Televizorul merge, fiindcă îl țin mereu deschis, și exact atunci la televizor cineva rostește cuvântul care îmi lipsea. Cine îmi trimite mie cuvântul ăla ? Creierul meu începe să semene cu un aparat care transmite în univers tot ce gândesc și receptează ce am nevoie și mi-l aduce pe tavă.

„Dragostea rămâne în noi ca o tânjire fără obiect”

– Ați găsit vreo explicație la toate aceste în­tâmplări stranii?

– N-am căutat niciodată explicații logice la fenomenele ciudate care mi se întâmplă, pentru că logica mi s-a părut mereu cel mai mare dușman al poeziei. Însă, odată cu vârsta, am devenit mai rațională, deși, paradoxal, viața mea e tot mai poetică. Viața mea de acum a ajuns mai apropiată de un soi de existență ocultă. Mă atrag zonele obscure, neclarul, penumbra. Mă atrage tot ce-i de neînțeles. Am ajuns, de altfel, la convin­ge­rea că poe­zia cea mai bună și mai adevărată e poezia ca­re nu se în­țelege. Poezia e sin­gura care poate pă­trun­de în zona aceea din care pornește totul.

– Ca un cifru se­cret care deschide porți?

– Da, da, da! Când scriu, nu am nicio altă do­rință decât aceea de a-mi scoate incon­știen­tul la su­prafață. Poezia e un vâr­tej căruia mă las pra­dă, scriu tot ce-mi trece prin cap, las cu­vin­tele să curgă și atunci ating cele mai înalte fru­mu­seți în­chipuite de mine vreo­dată. Vin până la mine, din cine știe ce parte a lu­mii, din întâm­plări trăite foarte demult.

– Cât sânge poate pom­pa poezia în vene? Răs­­cumpără ea lentul proces al îmbătrânirii?

– Ei, nu, nu-l poate răscumpăra, pentru că poezia e indisolubil legată de îndrăgostire. La ti­ne­rețe, aproape că nu poți să scrii în perioadele în care nu ești îndrăgostit și nu pui dragostea în act. Dar când ești bătrân, nu mai ai parte de asta. Și atunci, dragostea nu mai vine din exterior, ci din interior, ca dintr-un izvor de apă freatică, din tot ce ai trăit cândva. O să râdeți, dar eu de fiecare dată când ies să-mi târguiesc iaurt și trec pe lângă salcâm, rup o crenguță și spun, cum spuneau fe­tele tinere de la țară: mă iubește, nu mă iubește, din inimă, din suflet, mult, puțin, deloc. Și dacă îmi iese că mă iubește, înnebunesc de fericire, chiar dacă nu m-am gândit la nimeni anume. Asta e nemaipomenit, că dragostea rămâne în noi ca o chemare, ca o tânjire fără obiect.

„Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât mă interesează mai puțin părerea oamenilor despre mine”

La întâlnire cu cititorii

– Nevoia de grijă și de tandrețe nu dispare din noi odată cu vârsta. Din ce vă luați azi afec­țiu­nea?

– Nevoia de afecțiune rămâne în noi întot­deauna, dar cu timpul te poți detașa de ea mult mai ușor ca în tinerețe, atunci când nu o primești. Ne-o putem reprima până la anulare, dintr-un soi de mândrie impusă. Pentru că, dacă vezi, ca-n „De­șer­tul tătarilor”, că tot aștepți și aștepți să ți se arate recunoaștere și afecțiune și ele nu vin, atunci nu-ți mai rămâne decât să treci de partea cealaltă și să-ți spui, cu orgoliul suprem: „Păi ăștia, de fapt, nici nu mă merită, n-am nevoie de afecțiunea lor”. Dacă în tinerețe lucrul ăsta e groaznic de du­reros, cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât mă in­teresează mai puțin părerea oamenilor despre mi­ne. Nu mă interesează câtuși de puțin ce cred. Nici nu mă mai interesează că nu am luat nu știu ce premiu sau că un „cutare” a scris nu știu ce despre cartea mea. N-am nevoie de ei, mă simt cel mai liber om de pe pământ. Îmi permit să vorbesc cu glas tare pe stradă, să iau un câine să-l pup în bot sau să dau mâna cu frunzele, să le pipăi și să zic: „Uite, asta are aceeași finețe ca mâinile rusului alb, cu care m-am plimbat în pădurea de la Wiepers­­dorf” sau „Frunza asta e mai aspră, sea­mănă cu mâinile tăbăcite de tutun ale lui Nino”. Frunzele copacilor sunt ca mâinile unor bărbați, îmi țin în viață toate amintirile erotice. Și toate astea sunt mult, mult mai intense ca altădată. Sunt un om fericit. Pot găsi înlocuitor la orice.

– Dar la frica de moarte puteți găsi ?

– Frică mi-a fost cu adevărat doar la tinerețe. Eram turbată, eram nebună de frică. Când încă mai trăia mama, avea peste 80 de ani, mergeam zilnic la ea să-i țin de urât. Și mă miram cum de nu vor­beș­te niciodată de moarte, cum de nu-i e tea­mă și nu se plânge. Nu zic că a dispărut de tot. De orice ne­cunoscut ne e frică. Ș-apoi, nu-s așa si­gură că mo­mentul trecerii e și agreabil, poate vom avea niș­te vămi greu de suportat. Dar parcă și teama a mai pălit odată cu îmbătrânirea, nici pe departe nu e frica de-altădată. Ba din contră, mă gândesc câ­teodată la moarte cu un amestec de aș­teptare și bucu­rie, ca la un mare dans cosmic, ca la o mare și ulu­itoare călătorie printre astre, fasci­cu­le de lu­mină, energii, culori și curcubee, așa cum îmi va fi dat să o fac, în chip de stea, de vierme sau de fir de iarbă. Dumnezeule, cum să nu fii curios, tu-ți dai seama ce aventură?

– În încheiere, vă mai provoc doar la un joc de oglinzi. Dacă ați avea ocazia ca acum, la aproa­­pe 90 de ani, să mai fiți față în față cu Nora de la 30 de ani, cea tristă și speriată că timpul trece, ce i-ați spune?

– O să vă dezamăgesc, i-aș spune doar atât: „Dra­­ga mea, nu-ți face griji, călătoria nu se sfâr­șeș­te niciodată!”.

2 Comments
  1. Mi-a plăcut foarte mult felul în care trăiește și înțelege viața, cu toate ale ei, o femeie la 90 de ani. Firește, nu e vorba de o femeie oarecare, ci de o personalitate europeană, după propria-i mărturie, o femeie cultivată, talentată, poetă cunoscută, cu o bogată experiență de viață. Mi-a plăcută sinceritatea mărturisirii, dragostea de libertate și știința de a face, ceea ce-i place, cu libertatea ei. Are și posibilitatea fizică și materială de a-și împlini toate dorințele și nu îi este teamă de moarte, pe care o vede ca pe-un „Dans cosmic.”.

  2. ….cred in suflete pereche in Univers….Cum oare de gandesti draga Doamna ce gandesc si eu…Citesti gandurile , simtirile si trairile? …se poate deci sa fim pereche undeva, ca prea le asterni asa cum si eu mi le astern in fiece moment, dar numai in minte…rr pe hartie. .Si da, singuratatea deplina este un „bonus”, caci traim din nou, continuu si fara sfarsit…Da, la 60 nu ca m-am simtit mai tanara si mai plina de energie ca niciodata, dar la 60 mi-am inceput adevarat viata, sa traiesc pentru mine si sa imi desvarsesc cariera, pe care am luat-o in serios abia dupa 60…Si sunt inca asa de tanara…numai 77…. si dansez, dansez in fiecare zi, este gimnastica mea. Si iubesc, iubesc, virtual un barbat atat de unic si minunat, si asta este gimnastica sufletului. Ce dar al Universului ar fi sa ne putem intalni si povesti snoavele vietii noastre….Cu respect, admiratie si speranta, MONA

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian