FLORIAN RUS – „Oamenii au uitat să privească Bucureștiul ca pe un loc romantic”

Foto: Alex Chiţu

– Face parte din echipa „DeMoga Music” și a hotărât că e timpul să arate de ce este în stare ca solist. Urmarea a fost senzaţională: melodia lui, „Străzile din București”, a devenit numărul unu în toate topurile, la toate radiourile! Prietenos şi educat, Florian ne povesteşte despre drumul lui spre succes… –

„Succesul nu e o întâmplare. El cere muncă”

Muzician de mic

– Dragă Florian, eşti fără îndoială revelaţia anului 2019 în muzica românească, iar piesa ta, „Străzile din Bucureşti”, a devenit melo­dia anu­lui. Care e secretul unui asemenea succes?

– Nu există o reţetă prin care o melodie devine hit. Dacă am şti acest lucru, creaţia nu ar mai avea atâta farmec. „Străzile din Bucureşti” e scrisă într-o noapte, într-un moment de inspiraţie, alături de colegii şi prietenii mei din studio. Apoi am invitat-o pe Mira să mi se alăture la voce şi asta a ie­şit. Da, am simţit că va avea succes, pre­gătesc piesele acestea ale mele de doi ani, dar nu mi-am imaginat vreodată că „Stră­zile din Bucureşti” va avea un ase­me­nea im­pact. Aşadar, nu e un secret anume, une­ori lucrurile ies, pur şi simplu. Însă nicio­dată succesul adevărat, cel de durată, nu e o în­tâmplare izolată, el vine după ani de muncă, de studiu, de experienţă. În plus, mult mai greu decât succesul este păstrarea lui, aici e marele test. Eu fac muzică de multă vre­me, compun dintotdeauna, sunt destul de relaxat, dar nu pot spune că nu sunt foarte fericit de ceea ce mi se întâmplă în ultima vreme.

– Să fie oare parfumul de romanță al me­lo­diei explicația succesului ei?

– Da, melodia chiar are, alături de ritmuri ultramoderne, și cadenţă de romanţă. Poate că sen­ti­mentele pe care le am eu pentru Bucureşti le împărtăşesc şi alţii, şi de aceea oamenii se regăsesc pe „Străzile din Bucureşti”. Eu iubesc acest oraş. Cred că oamenii au uitat să privească Bucureştiul ca pe un loc romantic, la fel cum ignorăm acest aspect şi în cazul altor oraşe frumoase ale ţării. Acesta este motivul pentru care am inventat acest basm, această romanţă urbană. Oamenii nu prea mai dansează pe străzi, nu merg să vadă ungherele frumoase şi pline de farmec ale Capitalei, preferă să dea „like-uri”. Dar asta nu înseamnă că prin na­tura noastră nu iubim poveştile. Eu cred foar­te mult în menirea artiştilor de a scrie po­veşti, în datoria lor să reamintească oamenilor minu­nile ce se nasc din ele, iar faptul că această me­lo­­die are un asemenea succes confirmă acest lucru.

„Mie chiar mi se pare frumos Bucureștiul”

Dragoste mare – Florian şi căţeaua Maşa

– De ce iubeşti, Floriane, Bucureştiul?

– Îl iubesc pentru că el mi-a adus în viaţă oameni speciali. Combinaţia dintre aceşti oa­menii şi oraşul care mi i-a oferit accentuează iu­birea pe care i-o port Bucureştiului. Capitala m-a schimbat în bine. În plus, poate dincolo de trafic şi anumite cartiere, mie chiar mi se pare frumos Bucureştiul. Zonele acestea care amin­tesc de perioada interbelică au un farmec pe care chiar nu ar trebui să-l ignorăm. Ideea este să fii deschis să vezi frumusețile, iar acest lucru es­te valabil în orice aspect al vieţii. Urât şi rău vezi, urât şi rău atragi; românii au puţin ten­din­­ţa asta de a vedea mai degrabă negativul şi de a critica… Păi, dacă este să mergem pe ideea aceas­ta, oameni buni, priviţi cu atenţie oraşele ce­lebre ale Europei, ale lumii chiar, oraşe care tri­umfă sub blazonul frumo­su­lui! Veţi vedea cât de mur­dare şi cât de nesi­gure sunt. Puţină bună­voinţă să ai şi vei ob­ser­va că Bucu­reştiul este peste multe metropole cele­bre, cel puţin din pers­pectiva acestor două aspecte. Dar pentru a ob­serva asta, trebuie să vrem şi trebuie să ridi­căm din când în când privirea din telefoane. „Boala” as­ta a telefonului o am şi eu, nu dau sfaturi fără să mi le dau mie însumi mai întâi. Simt, însă, că tehnologia asta a venit peste noi, ne-a fer­mecat, dar tot aşa va şi ple­ca. Cred că la un mo­ment dat ni se va face dor să trăim printre lucruri pal­pabile, nu doar virtuale, ni se va face dor de a strânge mâ­na în loc de a trimite o mică imagine pe un ecran. Uite, am văzut de curând un grup de ti­neri care ie­şi­seră la un suc în oraş. Erau mulţi, în ju­rul mesei, cu telefoanele puse în mijlocul ei. I-am au­zit cum jucau un fel de provocare: cine pune mâna primul pe telefon, indiferent dacă sună, acela pier­de şi face cinste tuturor. Mi-a plăcut, mi-a plăcut micul lor „protest”, mi-a plăcut să trag cu urechea la ce vor­beau: spuneau glume, aveau idei, erau cultivaţi, ieşiseră la taclale, ca pe vre­muri. M-au convins o dată în plus că tinerii de azi nu mai trebuie arătaţi cu degetul, că sunt pe calea cea bu­nă. Şi lor le este de­dicată melodia mea. Teh­nologia este extraor­di­nară, ne ajută să evoluăm, ne co­nec­tează, este indispensabilă omului prezentului. Sin­gurul lucru de care trebuie să ne ferim este de­pă­şirea măsurii: să nu uităm că suntem oameni, că trăim pe pă­mânt, în natură, că atingerile sunt în primul rând ceea ce ne sensibilizează.

„Du-te vino între sud și Ardeal”

Tata şi feciorul – Florian e fiul lui Mircea Rusu – BAND

– Îndrăgeşti Bucureştiul, dar nu te-ai născut în Capitală…

– Am locuit în multe oraşe în viaţa mea, iar între ele, Bucureştiul a fost o constantă. Mereu ve­neam şi plecam de aici, că erau vizite, că erau pe­rioade în care stăteam mai mult… Sunt un om, mai degrabă, urban. Mă reîncarc la ţară, în natură, dar îmi place agitaţia, îmi place spiritul oraşului cel mai mult. M-am născut în Târgovişte, am stat mult acolo şi mi-e drag acel loc. La un moment dat, cât a fost tata (Mircea Rusu – nota red.) solist al trupei Com­pact, ne-am mutat la Cluj, loc unde, mai târ­ziu, am fă­cut şi facultatea. Dar Târgovişte a fost con­­siderat „acasă” până când am intrat la liceu, pe care l-am făcut la Târgu Mureş. Vedeţi, un fel de du-te vino între sud şi Ardeal, dar care de-a lun­­gul timpului, m-a făcut să mă simt mai de­grabă ardelean. Şi la Band, la bunici, mergeam în fiecare vacanţă, chiar am lo­cuit acolo un an întreg. După fa­cultate, am plecat cu un program de mun­că în America. Am stat şase luni şi m-am întors, însă în acea pe­rioadă am fost convins că în Ame­rica voiam să trăiesc. Dar pentru că tot ce ni se în­tâmplă în viaţă ne este scris undeva, nu am pri­mit viza când am aplicat. Eram destul de su­pă­rat, traver­sam o perioadă con­fuză, nici în mu­zică nu-mi mai găseam li­niştea. Nu o mai simţeam, pur şi sim­plu! Totul s-a schimbat apoi: am primit un te­lefon de la un toboşar din Ba­ia Mare, care m-a chemat aco­lo, să fac parte din trupa lui. Faptul că am acceptat a fost cel mai bun lu­cru pe care-l puteam face. Cu băieţii aceştia din Baia Mare m-am regăsit. Apoi am venit de­­finitiv în Bucureşti, am par­ticipat la „Vo­cea României”, în 2014, l-am cunoscut pe Ma­rius Moga, una dintre marile în­tâlniri ale vieţii mele. Mi-a propus să devin pro­du­cător şi com­po­zitor la el, am acceptat imediat. Aşa se face că mul­te piese de succes ale ultimilor ani, ale artiş­tilor celebri care colaborează cu Ma­rius, au şi sem­nătura mea. Dar în ultimul timp, am vrut să gust şi eu din energia scenei, să fiu în faţă, am în­ceput să compun pentru mine şi… iată-mă!

„Moga e genial!”

– De ce zici că Marius Moga este una dintre marile întâlniri ale vieţii tale?

– Pentru că omul acesta e de-a dreptul genial. Influenţa lui este enormă asupra celor cu care lucrează. Are o personalitate puternică, de ne­clin­tit, are mai multă energie decât ar putea încăpea în zece atleţi, este în topul profesioniştilor din indus­tria muzicală de la noi de ani şi ani de zile. E un om care te uluieşte. Foarte muncitor. Foarte deştept! Și la fel de implicat. De pildă, Marius acordă fix aceeaşi atenţie atât unui artist precum Andra, cât şi unui debutant care tocmai i-a călcat pragul. Asta spune enorm despre etica lui profe­sio­nală. Dacă este adevărată zicala că omul este suma oamenilor cu care se înconjoară, atunci eu sunt cel mai no­rocos pământean.

Pe urmele „viteazului” din copilărie”

Din videoclipul „Pe buzele tale”

– Să le spunem cititorilor noștri că tatăl tău este nimeni altul decât Mircea Rusu, îndrăgitul cântăreţ, liderul trupei Band. E mândru de tine?

– Eu aşa zic. A fost primul om care m-a încu­rajat şi m-a ghidat către muzică. Azi este primul care mă felicită când realizez câte ceva, îmi scrie cu vorbele acelea ale lui atât de bine ticluite, tot felul de mesaje extraordinare, îmi dă sfaturi. Pri­mesc şi mustrări, atunci când simte că nu e bine ce fac. Chiar dacă direcţiile noastre muzicale sunt total diferite, eu am păşit pe urmele lui, şi ce tată nu ar fi mândru, ca fiul să-i calce pe urme?! Ei, vor­besc şi eu în numele lui acum, dar chiar cred că este emoţionant pentru un părinte când se în­tâm­plă ca fiul lui să-i calce pe urme și să aibă suc­ces. Pe de altă parte, eu mă bucur că am reuşit în muzică şi pentru că există un foarte puternic complex al copilului de artist, care se teme că nu va ajunge niciodată la succesul părintelui. Toată lu­mea te compară, iar atunci apare o reţinere greu de depăşit. Sunt destul mândru că am reuşit multe fără să fac uz de numele lui tata, mult timp nici nu s-a ştiut că avem vreo legătură. Mă bucur de moş­te­nirea genetică primită, dar şi de încăpăţânarea de a-mi vedea de drumul propriu. Spun asta şi pen­­tru că, aşa cum îţi povesteam mai devreme, la un moment dat, am făcut o pauză muzicală. Nu pot nici acum să o explic prea bine. Când eram mic, în mintea mea era foarte limpede că voi de­veni muzician, visam numai glorie, scene, televi­ziune. Eram extrem de îndrăzneţ. Apoi, ce­va s-a schimbat ra­di­cal în mine, am de­ve­nit brusc foar­te ti­mid. M-a ţinut sta­rea aceasta destul de mult, dar în final m-am regăsit, iar acum ţelul meu prin­cipal este să mă reîmprietenesc cu copilul viteaz din mi­ne.

– Hai să mai tra­gem de timp puţin, să mai zăbovim în tre­cut. Cum era atmos­fe­ra în familia ta, în anii coplăriei?

– Casa noastră avea mereu uşa des­chisă. Am crescut cu casa plină, iar acum atmosfera în care trăiesc este una simi­lară. Mi-a rămas plă­cerea de a fi încon­jurat de mulţi oa­meni. Când eram mic, toa­te trupele lui tata la noi se adu­nau, repetiţiile la noi se făceau. Tata era încon­jurat întot­dea­una de muzi­cieni, de artişti, actori, oa­meni de televiziune. În at­mosfera aceasta ne integra şi pe noi, pe mine şi pe fra­tele meu, nu eram copii din aceia ex­cluşi din rândurile adul­ţi­lor. Aşa se face că mulţi ani, încă din liceu, sau chiar mai de­vre­me, eu am fost cel care îl ajuta pe tata la partea tehnică: în­re­gistrări, imprimări. El este şi a fost me­reu un compozitor ex­trem de prolific, pur şi simplu, are sur­se inepuizabile de inspiraţie. L-am aju­­tat mult şi-mi plăcea enorm să o fac. În plus, în acei ani, mi-am fă­cut ucenicia în această me­se­rie, şi uite că azi mă ajută. Chiar că ajungem să facem exact ceea ce ne este scris… Un alt aspect pentru care le mul­ţu­mesc alor mei este muzica de extrem de bună ca­litate care se asculta la noi în casă. Cultura mu­zicală solidă din copilă­rie a făcut, cu siguranţă, din mine compozitorul care sunt în prezent.

„Simt că aparțin acestei țări. Este foarte clar!”

– Florian, hai să facem un pas spre Crăciun. Mergeaţi cu colinda în familie?

– Da, da. Ţin minte că atunci când eram mic, mergeam cu toată familia prin vecini, pe la rude şi prieteni. Alţi prieteni veneau la noi. Apoi, am început să merg cu prietenii mei în colindat. Şi acum facem acelaşi lucru: ne adunăm colegii din liceu şi mergem pe la prieteni şi profesori. Chiar dacă gaşca se mai împuţinează, unii au familii, copii, alţii au plecat din ţară, cei care suntem aici ne adunăm şi mergem la colindat. Îmi place mult. Până la urmă, acesta este pentru mine „spiritul” Cră­ciunului, de care se tot vor­beş­te: să celebrăm pri­eteniile, să bucurăm oamenii dragi, să ne ve­se­lim, să ne aducem amin­te de întâmplări plăcute din tre­cut. Aceste reîntâlniri sunt Cră­­ciunul meu. În aceste momente am me­reu sentimentul că mă re­întâl­nesc şi cu Florian cel din tre­cut, îl văd schim­bat, dar „re­gă­sirea” mă adu­ce mereu cu pi­cioa­rele pe pământ. Îmi reamin­teşte cine sunt, cine trebuie să fiu. Şi, da, dintre bucuriile Săr­bă­torilor, fa­ce parte şi reîntâl­ni­rea cu ai mei, pentru că restul anului nu prea mai apuc să merg acasă.

– La începutul dis­cu­ţiei noas­tre îmi spu­neai că, la un mo­ment dat, visai la America. Acum, la 30 de ani, mai ai gân­duri să pleci din ţară?

– Eram confuz în acea perioadă, nu-mi gă­seam lo­cul. Renun­ţa­sem la mu­zică neştiind că astfel re­nun­ţasem la mine însumi. Azi nu aş mai pleca din Ro­mâ­nia. Cu bune, cu rele, avem un farmec pe care nu cred că-l voi găsi în altă par­te. Avem un simţ al umo­rului, ca­re pentru mine este esen­ţial. Cred că unul dintre puţinele lucruri care m-au in­hi­bat în Sta­tele Unite a fost toc­mai diferenţa de simţ al umorului. Aşa­­dar, de mu­tat, nu m-aş muta nici­unde. Aş că­lă­tori, aş vrea să văd în­treaga lu­me, aş lucra pe­rioade de timp în alte părţi, pentru schimburi de expe­rien­ţă, dar nu aş pleca definitiv. Uite, am fost de curând într-un sat de lângă Bran, Şimon se numeşte. Ce minune de loc este acolo! Simt că aparţin acestei ţări, asta este foarte clar!

„Influența basarabenilor a fost foarte puternică”

Florian şi Mira, vocile „Străzilor din Bucureşti”

– Să ne întoarcem la muzică… Din pers­pec­ti­va ta de compozitor, producător, solist, cum vezi muzica românească de azi?

– Nu mă simt în poziţia de a da eu măsura va­lorii muzicii de la noi. Nu-mi place să fac asta, dar nu vreau să las întrebarea ta în aer. Părerea mea este că muzica e în continuă mişcare şi trans­formare, in­fluenţată de foarte mulţi factori: sur­sele de ins­pi­raţie, istoria, problemele sociale, ni­ve­lul cultural, teh­nologia… Nu fac niciodată vreo analiză ştiin­ţi­fică a fenomenului muzical, dar pot să spun ceva cu toată inima şi să-mi asum ceea ce zic acum: pen­tru muzica românească, influenţa ba­sarabenilor a fost extrem de importantă în ulti­mii ani. Artiştii ba­sa­rabeni sunt autentici, au adus în România fi­rescul muzicii, într-un moment în care noi ne chi­nuiam să fim ba englezi, ba ame­ri­cani, ba mai ştiu eu ce… Nu ştiam cum să împru­mu­tăm influenţele de afară, dar să rămânem au­tentici. Au venit artiştii aceştia din Republica Mol­dova şi, după un timp, am ob­servat în melo­diile noastre mult mai multă poezie, profunzime, mult mai multă subtilitate. De ce sunt ei aşa? Cred că este vorba de istoria zbu­ciu­mată a Moldovei. Au suferit, suferă încă, şi eu cred că nimic nu-l tri­mite mai mult la „luptă” pe artist decât necazul. Nimic nu-l face să scrie mai frumos decât sufe­rinţa. Cred că de aceea simt ei altfel arta, de aceea sunt mai intenşi, mai poetici. Probabil că există chiar mai multe elemente care-i fac să fie aşa de speciali, dar important este că ne-au influenţat pozitiv. Efectiv, am învăţat să scriem mai frumos în română de când sunt ei aici. Ne-au dat o lecţie şi mă bucur că noi am învăţat-o. Mă bucur, de aseme­nea, că eu, personal, lucrez foarte bine cu ei. Ne po­trivim sufleteşte, cred. Îi salut cu drag pe fraţii ba­sa­rabeni şi jos pălăria în faţa lor!

– Încheiem, fireşte, cu planurile tale pentru anul 2020. Ce-ai scris pe primele pagini din agenda noului an?

– Anul 2020 mă găseşte în studio, compunând în continuare, pentru alţii şi pentru mine. Bine, eu am gata două albume personale, dar viaţa nu e chiar pe repede înainte, trebuie să cumpănim bine o stra­te­gie, ca să nu se plictisească lumea de Flo­rian Rus. Ha! Ha! Că sunt eu sau alţii, important este să se nască muzică. Îmi doresc ca 2020 să mă găsească la fel de muncitor, de implicat, de cu pi­cioa­­rele pe pă­mânt. Am progresat mult la ca­pitolul timp efi­cient, am învăţat să mă trezesc foar­te devreme, să am timp mult de muncă, dar şi să fiu devreme aca­să, să am grijă de viaţa mea per­­sonală, de relaxare, de familie, de draga Masha, căţeluşa mea. Muzica nu pleacă niciodată din mintea mea, dar în ultima vre­me, am găsit un echilibru bun. Echilibru, sănă­tate şi pasiune le doresc şi cititorilor voştri. Să fim ve­seli, pozitivi, muncitori şi totul va fi bine. Mulţi ani!

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian