Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cocoșul Riței…

Prima mea amintire este de când aveam trei ani. Casa noastră era în capul de sus al uliței, pe când casa bunicilor Ilie și Floarea era în capul de jos, la șoseaua mare. Mă plimbam deseori în sus și în jos, fluierând. Până când cocoșul roșu al dodei Rița mi-a ieșit în cale și m-a atacat. Îmi zbura pe umeri și mă ciugulea în cap, fără să se sperie de țipetele mele care ațâțau câinii. Uneori îl păcăleam, trecând în tăcere. Dar îi luasem totuși frica și mergeam singur tot mai rar, cu toate că mă simțeam atras de frumusețea lui. De câte ori dorea să mă sperie, ca urmare a zburdălniciilor acelei vârste, mama mă amenința cu pasărea stăpână a uliței. Așa a fost când am încercat să fumez din pachetul de Națio­nale al tatei. El dormea, fusese în tura de noapte la întreprinderea de țiței, așa că am aprins o pipă și mă străduiam s-o pufăi în tindă, sub zidul de muș­cate de pe pridvor. Zăpada era mare, vizibilitatea era bună, dar, ocupat cu fumul înecăcios, n-am vă­zut-o pe mama intrând pe poartă. Doar am auzit-o: „Îuuu, îu, Ionele-mamă, de nu ți-oi băga-o pe gât!” A lăsat galețile cu apă la poartă și a pornit în fugă spre mine. Am avut noroc că am reușit s-o ascund iute în pământ, la rădăcina unei mușcate, spunân­du-i că am aruncat-o în zăpadă. Cât timp a căutat-o, i-a mai trecut supărarea, văzând și lacrimile de pe obrajii mei. Dar câteva zile s-a ținut de cuvânt, refu­zând să mă însoțească la trecerea pe lângă casa Riței… Știam că bătăușul roșu mă urmărește. Zbura spre mine peste gard, peste pomi, peste cuptor, peste orice îi ieșea în cale, căutând să-mi sară pe umeri. Eu fugeam tăcut, și nu mă putea ajunge. Eram mândru, cumva, de atenția lui. Și cred că și el îmi purta simpatie, pentru că putea să arate, atacându-mă întruna, că este cocoș. Odată, tata invitase familia unui coleg de serviciu la o țuică fiartă. Omul a venit cu soția și cu fiica lor, Lida, tot de 4 ani, ca și mine. Noi, copiii, am fost trimiși să ne jucăm în camera bunicilor, la căldură. Dar cu ce să ne jucăm? De unde jucării? Am încercat să împletim niște ciorapi aflați în lucru, folosind cârligele. Apoi Lida m-a învățat să torc, cu furca lăsată de mama Torica pe pat. Însă am reușit să încurcăm caierul, iar fata s-a supărat și s-a ascuns după sobă. S-a întins pe un cojoc și a început să mă ademenească: „Ionele, vino să mă săruți!”. Ca să nu mă fac de rușine, m-am dus, încercând s-o sărut pe frunte. „Nu așa!”, a șoptit ea pe un ton de învă­țătoare. „Dezbracă-te și vino lângă mine!” N-am înțeles și, până să primesc explicații de la prima mea „profesoară” de amor, a intrat mama. Și-a dat seama ce se întâmpla, dar din politețe a aruncat totul pe mine, admonestându-mă și lăsându-mă din nou la discreția… bătăiosului cocoș. Fericire pe creasta lui! În toamna aceluiași an, o frumoasă ve­cină, pe care o chema Manolica, m-a chemat în via din grădină, având o oală de must. M-a ținut în poală, mi-a dat să beau, s-a purtat drăgăstos ca o bunică. Hei, hei, ce vremuri! Ce zile fericite! Împli­nisem cinci-șase ani, când o altă vecină, Pocăita, m-a chemat în grădină, într-o tufă de zmeură, unde ar fi dorit să ne dezbrăcăm. Am refuzat-o, oftând cu ochii în pământ. Nu-mi mai era frică de cocoș, frumosul vestitor al dimineții fusese vândut în târg. Îmi era frică de mama…

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian