Cu șevaletul pe malul Dunării Pictorii de la Dubova

Manastirea Mraconia (Foto: Shutterstock)

An de an, la sfârșit de august, un grup de pictori, împreună cu prieteni și invitați din străinătate, se adună în Clisura Du­nării, pentru a depăna amintiri și a trăi arta împreună. Tabăra de pictură de la Mra­co­nia a ajuns la cea de-a 36 a ediție.

Paradisul cucerit

Drumul coboară adânc prin valea umbrită, tot mai departe de șoseaua cu forfota ei de mașini și turiști. Apoi dru­meagul cotește printre copaci și ajunge într-un loc de o pace și o frumusețe ce te lasă fără cuvinte. Apele liniștite se întâlnesc cu stâncile împădurite în Golful Mraconiei. Sedus de frumusețea neobiș­nuită a locului, pictorului ardelean Ioan Mercea i-a venit ideea de a înființa pe malul Dunării, în Golful Mraconiei, o tabără de creație. Era în 1983, în plin comunism, și ideea părea nebunească. Dar pictorul Mercea, azi un domn cu barbă și plete de-argint, își amintește cu drag de vremurile de atunci.

Ioan Mercea

„Când am ajuns aici”, spune pictorul, „am simțit că mi se luminează mintea. Era paradisul și merita orice efort”. În vre­murile acelea, Clisura Dunării însemna un paradis interzis, în care românii nu aveau acces, din cauza zonei de graniță prin care mulți încercau să înoate până pe malul Iugoslaviei. Un peisaj sălbatec, încărcat de nenumărate drame. Pentru a ajunge aici, treceai de trei puncte grănicerești și aveai nevoie de un teanc de acte și de aprobări, aproape ca pentru pașaport. În plus, artiștii nu erau pe placul regimului, iar prezența lor într-o zonă interzisă însemna un risc maxim, și toți grănicerii erau cu ochii pe ei. „Ce vor mus­tăcioșii, bărboșii ăștia, să fugă în grup?”. O altă latură a „nebuniei” organizării unei tabere era faptul că țara trecea printr-o pu­ternică criză alimentară. Cum aprovizionezi o tabără, timp de două săptămâni? „Aveam pe atunci o mașină Dacia galbenă, care, din cauza încărcăturilor mari transportate nu mai avea aripi laterale, arăta ca un avion mereu gata de decolare. Fusese poreclită Submarinul Galben, cu ea cutreieram țara după provizii, o umpleam cu cartofi, varză, castraveți, ceapă. La prima ediție, nimeni nu știa nimic legat de organizarea unei tabere. Am făcut-o cu mari greutăți, târâș grăpiș, cu 18 lei pe zi diurnă. Pe atunci exista o tabără celebră de sculptură, cea de la Măgura, singurul reper. Noi am făcut o «combinată» la Mraconia, cu pictori, poeți și scriitori. Erau băieți buni, recitau seara versuri, dar aveam obiceiuri diferite, nu ne prea potriveam, așa că de la a doua ediție, am rămas doar noi, pictorii. De la prima ediție îmi mai amintesc că, exact la încheierea taberei, s-a prins un somn uriaș, de vreo 17 kilograme. A fost tranșat și fiecare a plecat acasă cu o bucată din el”.

Împărtășania de dimineață

Valeriu Sepi

„Spre bucuria mea, de la a doua ediție, au venit aici pictori importanți, Sălișteanu, Predescu, Vreme, Brădean, care au revenit apoi an de an. Mă miram cum de stau cu noi, cei mai tineri, în ace­leași condiții deloc confortabile. Mai târziu, aveam să fiu invitat în alte tabere, prin Ungaria, mai simandicoase, cu toate condițiile, însă, atunci când ungurii au venit aici s-au simțit și ei grozav. Tremuram cu toții la fel, se lăsa un frig spre di­mineață, de-ți clănțăneau dinții, chiar dacă era luna august. Ieșeai afară, la focul ce nu se stingea niciodată, ziua se frigeau pești, iar seara se făcea alt foc mai mare, de ta­bără. Stăteam la discuții, ne mai încălzeam”. Di­mineața, cum se tre­zeau, pictorii ieșeau cu un săpun în mână și un prosop pe umeri și mergeau la spălat pe râu. Se juca fotbal serios la Mraconia, se înota și se pescuia intensiv. Pictorul Leon Vreme era un pescar iscusit, le-a salvat multe cine cu capturile sale. De multe ori, când proviziile se terminau, mâncau ceea ce pescuiau. Obleții, peștii aceia mici, erau un deliciu puși pe plită. Serile erau uneori luminate de proiecțiile cu diapozitive ale altui maestru, Marin Predescu. Călătorise prin Fran­ța, Spania, Italia, de unde venise cu dia­po­zitive având ca teme zonele turistice și, mai ales, marile muzee și colecțiile lor. „Erau seri fas­cinante, astfel călătoream și noi, cei care nu ie­șiserăm din țară. Domnul Predescu era un tip sobru, cu un plan zilnic bine pus la punct. Pleca de dimineață să picteze, știa bine ce are de făcut, respecta orele de masă, somnul de după-amiază, era nelipsit la discuțiile de seară. Forma un cuplu atât de inedit cu domnul Brădean, un tip exploziv, zgomotos, iute. Într-un an, a găsit whisky la ma­gazinul sătesc din Dubova și l-a cumpărat pe tot. În fiecare dimineață, formam un șir lung, spre căsuța sa, denumită între timp «barul La Bră­deanu», încolonați cu un păhăruț în mână, pentru împărtășanie. Îl umplea și-l dădeam peste cap”.

În primul an nu au trecut mai departe de Mra­conia, apoi, an de an, tabăra mai cucerea noi teri­torii, cu ochii grănicerilor ațintiți spre ei. Mergeau spre Dubova, atrași de peisajul sălbatec, cu stânci, calcare, și, după vreo 10 ediții la Mraconia, și-au stabilit tabăra la Dubova, pe malul Dunării. Pic­torii veneau uneori însoțiți de familii, iar copiii se bucurau și ei de această tabără de oameni mari. „La primele ediții, soția m-a ajutat foarte mult, cu organizarea, cu gătitul. Tot ea era cu ochii pe Dana, fiica noastră, să-și facă exercițiile la matematică. Dar Dana era cu gândul la pictură, chiar dacă învăța la mate-fizică”. Dana Mercea-Miclăuș este acum pictoriță și profesoară la liceul de arte plastice din Timișoara, iar fiica ei, Alexandra, urmează același drum. De câțiva ani, Dana a preluat de la tatăl ei organizarea taberii de pictură de la Dubova.

Regii Cazanelor

Leon Vreme

Anul acesta, proiecțiile de diapozitive în cadrul taberei au fost făcute cu foto­grafiile fiului pictorului Marin Predescu, care a studiat, și el, pictura la București, și fotografia la Paris. Tudor a ajuns la Mraconia de la cea de-a doua ediție, pe când era elev la Liceul de artă. Tatăl său a continuat să vină în tabără până la 80 de ani, în 2010, când problemele cu vederea l-au împiedicat să mai picteze. „Tata mă lua cu el în mai multe tabere de pictură, dar de data asta mi-a spus că vom merge într-un loc cum n-am mai văzut. M-a ade­menit cu povești despre adâncimi necu­prinse, cotloane, pești uriași, iar copilul de 12-13 ani a zbârnâit imediat. Ajuns acolo, a fost într-adevăr fantastic, dragoste la pri­ma vedere. Era Insula din «Copiii căpi­tanului Grant», locul ideal. Înotam prin Golful Mraconia și zăream sub ape acope­rișurile caselor vechiului sat, inundat, turla bisericii ieșea puțin în afară. Acum nu se mai vede nimic. În unele dimineți găseam pe ma­lul Dunării haine, știam că noaptea cineva în­cercase să fugă din țară, ne întrebam dacă reu­șise, fusese împușcat de grăniceri sau prins. La Mraconia nu locuia aproape nimeni, doar pă­durarul, care avea un băiat, Cristi, prietenul meu de-o viață, ce a ajuns și el pădurar, și un moș și o babă, mascotele taberei, ce ne aduceau lapte și stăteau cu noi la masă. Eram regii Cazanelor, aici însemna pentru noi o enclavă de libertate. Ne durea în bască de grăniceri, de tot, toată tabăra trăia intens un spirit de frondă. Vorbeam cu toții aceeași limbă, «mraconiana». N-avea importanță ce mănânci, ce bei, cât de confortabil dormi, trăiam un miez, o esență, o energie din care-mi trag seva și acum.””Timp de zece zile, două săp­tămâni, trăiai cot la cot cu cei mai buni pictori din țară și cu unii importanți din străinătate. Îi ob­servai cum își pregătesc culorile, cum își găsesc ritmul de lucru, amănunte poate altfel ascunse, se­crete. Plecau dimineața devreme care încotro, fiecare își găsea un loc favorit în care-și așeza șevaletul, se mai întorceau la prânz ca niște cotoi după hrană, apoi plecau din nou. Dincolo de partea artistică, a fost și este cea umană. Ta­băra este un perma­nent motor de edu­cație, la cel mai înalt nivel. Veneau perso­naje puternice, atât ar­tiști cât și medici, ling­viști, oameni de ca­litate din diferite me­dii, și aveai de în­vățat din tot. De la dis­cuții, la pescuit, povești de amor, bău­tură. Noi, ăștia mai tineri, mer­geam acolo ca niște bureți uscați și plecam plini de se­vă, de esen­ță, de in­formații. Ta­băra de la Mra­conia m-a format și îi da­torez multe din ceea ce sunt eu acum”.

Când verdele se potrivește cu albastrul

Anii ’80

Veteranul taberei, alături de Ioan Mercea, este Valeriu Sepi. Atâ­ta doar că el a făcut o pauză de treizeci de ani, trăind pe diferite con­tinente. Când s-a întors, parcă nici nu lipsise, pen­tru că Sepi a învățat, tot cunoscând țări, culturi, re­ligii, să se bucure de fiece moment, să intre în rit­mul și atmosfera locului. Sepi a fost întotdeauna un bun înotător, așa că la prima ediție i-a trecut prin minte să cerceteze zona, să vadă dacă ar fi sau nu cazul să se întoarcă aici altă dată și să încerce să traverseze Dunărea spre Iugoslavia. „Venisem imediat după terminarea facultății, cu foștii mei profesori, cu artiști de la București, o simțeam ca pe o mare onoare. Cu toții exaltați de anturaj, de natură. În pe­rioada aia, mulți vedeau Dunărea ca pe o scăpare. M-am dus și eu să văd cum stau lucrurile, am urcat dealul noaptea, m-am uitat în jos, unde-i Dunărea mai îngustă, dar era plin de stânci, n-ar fi mers pe acolo, nici o șansă. După care, luminițe, sclipiri prin­tre frunze, prin copaci, zic mă, ce dracu o mai fi și asta? Când mi-am dat seama că-s de la lunetele puștilor grăni­ce­rilor, am înlem­nit. Ce caut eu aici? N-aveam ce căuta în vârful dealului. Și, pen­tru că se făcuse dimineață, și a­veam nevoie de-o scuză, am zis să caut ghebe. Fratele meu, atâ­tea ghebe câte am strâns atunci, n-am găsit toată viața! Dar n-aveam în ce să le adun, așa că mi-am scos hainele și le-am strâns în ele. Toată lumea s-a liniștit, pentru că nu știa nimeni unde sunt, și am mâncat la ghe­be de nu-i adevărat, cred că strânsesem 10 kilograme”. „Ca artist, este esen­țial să ai parte în viață de două, trei întâlniri cu oameni revelație, care să te ajute să înțelegi cine ești, încotro te îndrepți, care să te recunoască și să te ajute să te re­cunoști. Altfel, umbli bram­bura. Vorbeam mult și la școală, dar m-am lă­murit cu adevărat când am ajuns la Mraconia. Altfel vorbeam aici des­pre lumina ce se reflectă din apă. Acum pot fi și eu un tip care să însemne o întâlnire importantă pentru un tânăr, încerc să-l învăț să vadă, să simtă. Până ajunge la mo­mentul ăla în care simte cu tot sufletul și cu tru­pul că verdele ăla se po­trivește cu acea nuanță de albastru, chiar dacă toată lumea îi spusese că nu-i așa. Eu pentru asta pictez, pentru momentul ăla de revelație, în care se ridică părul pe mâini, după ce m-am chi­nuit nopți întregi, am trecut prin câ­teva porți și mira­colul s-a pro­dus. Pictez pentru că nu am încotro, de când ai desco­pe­rit asta ești sclav. Puteam să fac trea­bă ca subinginer sau să continui să cânt în Phoenix, cu care am umblat ani de zile, dar numai la pic­tură mă gân­deam. Nu pot să trec pe stradă fără să văd un detaliu, un gest, să aud o frân­tură de con­ver­sație, totul ține de pictură. Eu chiar dacă nu pun nimic pe pânză cinci ani, numai la asta mă gândesc. Acum nu am în min­te decât să-mi ame­najez stu­dioul, să stau eu sin­gur acolo și să mă apuc de lu­cru”.

*

Participanții din 2019

Suntem la Dubova, Ioan Mercea s-a trezit în zori și, de pe ponton, privește cum razele soarelui încep să lumineze stâncile și apa. Sute de rân­du­ne­le se rotesc deasupra noastră, țiuie și se antre­nează într-un aparent haos, pentru marea călă­torie. „Aveam momente în care răbufneam, mă să­turam, ziceam gata cu tabăra! Dar o luam în­totdeauna de la capăt. Nu puteam altfel. Pur și sim­plu. Spre toamnă, sau în ianuarie, taberele noastre erau încununate cu o expoziție de grup, la Severin, Timișoara sau București, cu cata­loage de bună calitate, invitați, era un eveniment de excepție. Apoi, în fiecare an, începea marea așteptare, cu toții deveneam nerăbdători, cu ochii pe calendar, pe luna august, pentru o nouă revenire la Mraconia sau Dubova”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian