Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Micul prinț

Foto; Shutterstock – 2

Era iarnă, și mă aflam la acel ceas al serii, când pentru copii, orice umbră începe să capete chip. În cameră nu era altă lumină decât licărul jucăuș al flăcărilor din sobă. Mama era dusă pe-afară cu treabă și eu stăteam cocoțată în vârful patului, neîndurân­du-mă să mă mișc, furată de gânduri și con­tem­plare. Deodată, s-a auzit un ronțăit, apoi, un pic de agitație, iar ronțăit… Cineva tre­bă­luia de zor undeva sub pat. Stăteam în întu­neric, cu ochii măriți de uimire și mă între­bam ce poate fi!? Un zgomot de gheruțe pe scân­du­rile podelei, un pic de liniște și deodată se ivi în cotlonul slab luminat de flăcările din sobă, un ghemotoc întu­ne­cat. Zăbovi câteva clipe, după care dispăru ca fulgerul sub pat. N-am apucat să mă lămuresc. Întrebarea mi-a fugit din minte pentru că mama, cu obrajii roșii și pu­drată de zăpadă pe umeri și pe creș­tet, a intrat pe ușă.

Sărbătorile se apropiau. Eu așteptam cu inima strân­să, pentru că prea multe daruri n-aveam speranțe să primesc. Convingerea mea era că Moșul ar fi lăsat mai multe daruri din sacul lui, dacă ar fi găsit și la noi un bră­duț frumos împodobit. N-avusesem niciodată bră­duț. Eu îmi găseam darul lângă pernă, de cele mai multe ori învelit în foiță fină: câteva portocale și, even­tual, dulciuri. În fiecare an arun­cam și eu o vorbă-două, dar atât. În rest, ur­măream cât puteam de discret toate miș­cările mamei, poate, poate, prindeam de veste ce-o să-mi aducă sărbătorile.

În seara următoare celei despre care po­vestesc, cam pe la aceeași oră, zgomotul de sub pat a reînceput. De data aceasta, lumina era aprinsă, dar lucrul acesta nu-l deranja deloc pe vecinul meu. M-am întins cât am putut de ușor pe burtă, cu capul spre marginea patului și am așteptat în liniște, dar cu inima bătând nebu­neș­te. Așteptarea nu mi-a fost za­dar­nică și astfel mi-am cu­noscut co­locatarul. Cenușiu, cu o­chi­șorii negri și ro­tunzi, mici cât două boabe de piper, cu mus­tăți bine apre­tate, cu o co­diță sub­țire și niște urechiușe rotun­de, părea că se rostogolește de sub pat, adulmecând atât pri­­mejdia, cât și eventualele bunătăți. Cum își rotea vâr­ful nasului în toate direcțiile, ne-am trezit privin­du-ne drept în ochi. N-a zbughit-o chiar imediat, așa că am avut vreme să-l ob­serv. Foarte demn, dârz, neîn­fricat, dar fără a fi obraznic, a prospectat un pic tere­nul, apoi s-a retras, ca pentru a nu de­ranja prea mult. Ne-am îm­prie­tenit – aș pu­tea spune – pentru că nu se spe­ria de mine și mi se arăta în fie­care seară. Stăteam chiar de vorbă, dar numai din priviri și cu mici gesturi. Uneori mi se părea că vrea să-mi ceară ceva. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi un prinț transformat în șoa­rece de vreo vrăjitoare rea. Mă tot gân­deam ce gest ar trebui să fac pentru a-l trans­forma iar în ființă omenească. Citi­sem prin cărțile mele de povești despre fete ca­re săru­taseră broscoi râioși și fuseseră răs­plătite cu miri frumoși. Șoricelul mi-era sim­pa­tic, dar chiar să-l sărut nu-mi venea, mai ales că pe sub pat se mai aduna praf, iar pe lângă sobă, mai cădea cenușă. Roasă de îndo­ieli, dar bucu­roasă totuși de întâlni­rile zilnice, am tre­sărit cu un ghimpe înfipt în inimă, când mama a apărut în casă cu un obiect îngrozitor: o cap­ca­nă. Mă rugam în sinea mea ca prie­tenul meu să nu pățească nimic și, în același timp, răs­coleam prin cărțile mele de povești, cău­tând cu disperare și alte ca­zuri de recu­perare a voinicilor vrăjiți, fie ei prinți sau nu. Așa a venit și ziua de Ajun. Mun­ci­sem ală­turi de mama, ajutând-o la curățenie și la bucă­tărie și am căzut frântă în somnul de după-amiază. Nu mi-a mai ajuns un ceas, cât dor­meam de obi­cei, așa că am făcut ochi de-abia când afa­ră se contura deja în­se­ra­rea. Când am deschis ochii, nu mi-a ve­nit să cred: pe masa din ca­meră, unde de obi­cei se lăfăiau cozo­nacii, acum se proțăpea în fața mea un brăduț. Înfipt într-un borcan plin cu boabe de fasole, nu prea înalt și nici prea rămu­ros, dar cu har­țag în ace, stătea în fața mea și parcă mă-ntre­ba: „Hei, acum ce spui?”. L-am cercetat cu pri­viri flămânde. Avea ghirlande de hârtie co­lorată, ghe­mo­toace poleite, lumânărele, co­șulețe îmbrăcate în hâr­tie creponată, pline cu bombonele mul­ti­colore și ceea ce era mai minunat: câteva și­raguri de smochine. Am în­tins mâna să iau o nucă sau o smochină, dar mama mi-a explicat că pomul nu se poate „strica” decât a doua zi, după ce vine Moș Cră­ciun. Sigur, sigur că așa tre­buia să fie. N-am putut adormi până târziu de emo­ție. Prietenul meu n-a mai apărut. Prea multa agitație pro­dusă de apariția brăduțului l-a făcut să rămână în cot­lo­nul lui. Am ador­mit până la urmă cu gândul că a doua zi mă voi delecta cu bună­tă­­țile din pom. Nici nu mă mai gândeam la ce-ar putea să-mi lase Moșul sub braduț. Visul îmi fusese îndeplinit și mi-era de ajuns. Nu pot să vă spun ce durere adâncă și deza­măgire ama­ră m-a cuprins, când a doua zi, mama mi-a spus oftând: „Mai bine te lăsam să mă­nânci smochi­ne­le. To­tul a fost stricat de șoa­rece!”. N-am vrut să-mi cred urechilor și am sperat din răsputeri că ochii îmi vor arăta altceva. Din păcate, era adevărat. Rosese, după cum putuse ajun­ge, ba de ici, ba de colo, în așa fel în­cât nu-ți venea să te mai atingi de nimic. Prin­țule, prințule! De ce mi-ai făcut un așa mare necaz?! Eram mai convinsă ca ori­când că șoricelul era re­zultatul unei vrăji, dar poate că nu era un prinț fru­mos și bun, ci unul urât și răzgâiat. Cap­cana a rămas în continuare pustie. Deși eram atât de dezamăgită, nu mi-a părut rău. N-aș fi putut îndura să văd mica făptură strivită de metalul nemilos.

De parcă ar fi înțeles ce faptă a comis, șoricelul nu a mai apărut. Multă vreme m-am gândit: poate că, dacă aveam curajul să-l să­rut, nu ar fi apucat să-mi facă un necaz atât de mare și, chiar dacă avea porniri rele, drept re­cunoștință, s-ar fi schimbat… Mai târziu, am văzut cu tristețe cum în cartea de zoo­logie, micul meu „prinț” era tre­cut la catego­ria… „dăunători”.

ELENA J. – București

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian